XIV.

Când, în aceeaşi după-masă şi la aceeaşi oră, Adrian pătrundea în parohia fratelui său şi străbătea strada sordidă ce ducea la vicariatul St. Augustine's-in-the-Meads, la vreo şase case mai încolo de colţ se putea vedea o desăvârşită ilustrare a poporului englez.

În faţa unei case mizere se afla o ambulanţă, şi toţi cei care ar fi avut ceva mai bun de făcut stăteau şi căscau gura. Adrian se amestecă în mulţime. Din clădirea prăpădită ieşiră doi bărbaţi şi o infirmieră, purtând pe o targă trupul unui copil, urmat de văicărerile unei femei de vârstă mijlocie, cu faţa roşie, şi de bombănelile unui bărbat alb la faţă şi cu o mustaţă pleoştită.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adrian pe un poliţist.

— Copila trebuie să fie operată. Ai zice c-o duce la spânzurătoare, şi nu la cel mai bun ajutor care li se poate da. Uite-l pe vicar. Dacă nici el nu-i poate linişti, apoi nimeni n-o mai poate face.

Adrian îl văzu pe fratele său ieşind din casă şi apropiindu-se de omul alb la faţă. Bombănelile încetară, dar văicărerile femeii se înteţiră. Copila fusese aşezată în ambulanţă, şi mama ei se repezi la uşile vehiculului.

— Ce-o fi în capul lor? întrebă poliţistul, făcând un pas înainte.

Adrian îl văzu pe Hilary lăsându-şi mâna pe umărul femeii. Ea se răsuci furioasă, gata parcă să împroaşte un potop de blesteme, dar nu-i ieşi din gură decât un scâncet slab. Hilary o luă de umeri şi o trase binişor în casă. Ambulanţa porni. Adrian se îndreptă spre omul alb la faţă şi-i oferi o ţigară. O luă cu un „mulţumesc domnule”, şi intră după nevastă-sa în casă.

Spectacolul se terminase. Mica gloată se risipise, poliţistul rămăsese singur.

— Vicarul ăsta-i minunea lui Dumnezeu, comentă el.

— E fratele meu, se grăbi Adrian să adauge.

Poliţistul îl privi cu respect.

— O făptură rară, vicarul ăsta, domnule.

— De acord cu dumneata. Copila era în stare gravă?

— Dacă n-o operează de urgenţă, n-apucă ziua de mâine. Au ţinut toată treaba în ascuns de-ai zice c-au vrut să isprăvească cu copila. Numai printr-o întâmplare a descoperit vicarul toată tărăşenia. Unii oameni mai curând şi-ar da duhul decât să se ducă la spital, darămite când e vorbă să-şi trimită copiii.

— Spirit de independenţă, murmură-Adrian, înţeleg ce simt.

— Mă rog, dac-o luaţi aşa, domnule, apoi înţeleg şi eu. Numai că ei au o casă paradită, şi la spital au tot ce le trebuie.

— Fie vatra cât de rea”40… cită Adrian.

— Asta-i drept, Şi, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, e vina lor, a ăstora din mahalalele astea. Mare mizerie prin părţile astea, dar încearcă numai de-i mişcă pe oameni din loc, că nu te mai spală toate apele pământului. Vicarul face treabă bună, recondiţionează casele, cum se spune. Dacă doriţi să-l vedeţi, mă duc să-l chem.

— Nu, mai bine îl aştept.

— Nu v-ar veni să credeţi dacă aţi şti ce mizerie preferă să înghită oamenii ăştia, decât să te lase să te amesteci în treburile lor. Spuneţi-i cum doriţi: socialism, comunism, guvernarea poporului de către popor, la asta ajungi până la urmă, dacă îi stârneşti. Hei! întinde-o! Negoţul ambulant nu-i permis aicea!

Un om cu o roabă, care fusese pe punctul de a striga: „Pui de baltă!” îşi închise iute gura. Adrian, aţâţat de filosofia confuză a poliţistului, aştepta în speranţa să mai audă ceva, dar în clipa aceea Hilary ieşi din casă şi se îndreptă spre ei.

— Dacă fetiţa va trăi, sigur că n-o să fie datorită părinţilor, spuse el şi apoi, răspunzând la salutul poliţistului, adăugă: Au prins petuniile alea, Bell?

— Da, domnule vicar; nevastă-mea nu mai poate după ele.

— Bravo! Uite ce-i: în drum spre casă, treci pe la spital şi întreabă de copil în numele meu; dacă veştile-s proaste, telefonează-mi imediat.

— Da, domnule vicar, cu plăcere.

— Mulţumesc, Bell. Şi-acum, bătrâne, hai la mine să bem un ceai.

Doamna Hilary aflându-se la un miting, fraţii luară ceaiul în doi.

— Am venit în legătură cu Dinny, începu Adrian, şi-i depănă totul de-a fir a păr.

Hilary îşi aprinse o pipă. În cele din urmă, vorbi:

— Zicala aia: „Nu judecă pe alţii pentru ca alţii să nu te judece pe tine” e extrem de reconfortantă atâta timp cât nu eşti nevoit s-o pui în practică. Din acest moment, nu mai face doi bani; orice acţiune e bazată pe judecată, tacită sau nu. Dinny e foarte îndrăgostită?

Adrian încuviinţă. Hilary trase cu putere din pipă.

— Atunci nu-mi place treaba deloc. Am dorit întotdeauna un cer senin pentru Dinny; ori toate astea îmi apar ca un ciclon. Presupun că oricât i-ar lămuri ceilalţi punctul lor de vedere, nu ajută la nimic…

— La absolut nimic.

— Doreşti ca eu să întreprind ceva?

Adrian clătină din cap.

— Am vrut numai să-ţi cunosc reacţia.

— Doar mâhnirea că Dinny o să aibă de înfruntat mari necazuri. În ce priveşte convertirea, mi se încrâncenează sutana de pe mine, dar dacă asta se întâmplă pentru că sunt preot, sau pentru că sunt englez educat în şcoli publice, n-aş putea să-ţi spun. Bănuiesc c-aşa-i firea omenească, de la Adam încoace.

— Dacă Dinny are de gând să nu abandoneze, atunci nici noi nu trebuie s-o abandonăm pe ea, spuse Adrian. Am gândit întotdeauna că atunci când unei persoane pe care o iubeşti i se întâmpla un lucru pe care-l urăşti, nu ai altceva de făcut decât să înghiţi totul ca atare. O să mă străduiesc să-l îndrăgesc pe Desert şi să înţeleg punctul lui de vedere.

— Probabil că n-are niciunul. Au fond, ca şi Lordul Jim41, a plonjat cu ochii închişi; şi în inima lui o ştie.

— Cu atât mai tragic pentru amândoi; şi cu atât mai necesar să-i sprijinim.

Hilary făcu un semn aprobator.

— Pentru bietul Con va fi o lovitură amarnică. O să fie un vast prilej pentru oameni să-şi desfăşoare fariseismul. Parcă-i văd cutremurându-se de indignare!

— Poate că scepticismul modern o să se mulţumească să ridice din umeri şi să spună: „Încă o superstiţie spulberată în vânt!”

Hilary clătină din cap.

— Firea omenească, în general, va înclina să adopte punctul de vedere că s-a târât în genunchi ca să-şi salveze viaţa. Oricât de sceptici ar fi oamenii de azi în legătură cu religia, patriotismul, Imperiul britanic, noţiunea de „gentleman” şi toate astea, totuşi nimeni nu aprobă laşitatea, ca să vorbim pe faţă. Nu vreau să spun prin asta că o bună parte din ei n-ar fi laşi, dar nu înghit laşitatea la alţii; şi dacă aflându-se în siguranţă, vor putea să-şi manifeste dezaprobarea, o vor face din plin.

— Poate că povestea n-o să se răspândească.

— Într-un fel sau altul, e inevitabil; şi cu cât se va răspândi mai devreme, cu atât mai bine pentru tânărul Desert. Îi va da prilejul să se regăsească. Dinny, sărăcuţa de ea! Treaba asta o să-i pună la grea încercare simţul umorului! Vai, vai! Parcă mă simt mai bătrân. Ce spune Michael?

— Încă nu l-am văzut.

— Lawrence şi Em au aflat?

— Probabil.

— Şi în rest, trebuie ţinut totul sub tăcere?

— Da! Ei, trebuie să plec.

— Eu, spuse Hilary, o să-mi îngrop sentimentele cioplind la corabia mea romană; am să-mi petrec o jumătate de oră cu această îndeletnicire, doar dacă nu s-o fi întâmplat ceva cu copilul acela.

Adrian o porni spre Bloomsbury. Şi în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva ameninţat cu o moarte bruscă. Nici o speranţă într-o viaţă viitoare, nici o şansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială, sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conştient, vreodată, o experienţă analogă vieţii actuale. „Numai când îţi cade pe cap, din senin, o asemenea calamitate, îşi spuse Adrian, şi te afli singur în faţa ei, numai atunci te poţi supune la probă. Altfel, niciunul dintre noi nu poate şti cum ar reacţiona.”

Fraţii lui, militarul şi preotul, ar fi acceptat moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar şi fratele lui judecătorul, deşi acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări şi poate că l-ar fi convertit până la urmă pe călău. „Dar eu? gândi Adrian. Ce stupid să mori în felul ăsta pentru o credinţă în care nu crezi, într-un colţ uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacţia de a şti că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută!” Pus în faţa unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărâre pe loc, atunci când nu ai de apărat vreun prestigiu profesional său oficial, nu stai să cumpăneşti şi să chibzuieşti, ci te laşi în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărârea. Şi dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca acel al tânărului Desert, judecând după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicţie cu semenii săi sau cel puţin lipsit de punct comune cu aceştia; dispreţuind convenţionalismul şi capetele pătrate englezeşti; simpatizând, poate, în taină, mai curând cu arabii decât cu compatrioţii săi, n-ar fi luat şi el, fără greş, hotărârea pe care o luase Desert? „Dumnezeu ştie cum aş fi reacţionat, gândi Adrian, dar îl înţeleg şi, într-un fel, îl compătimesc. Oricum, în toată istoria asta sunt de partea lui Dinny, şi am s-o ajut să iasă cu bine la capăt; aşa cum m-a ajutat şi ea pe mine în chestiunea cu Ferse.” Şi, întrucât reuşise să ajungă la o concluzie, se simţi uşurat…

Dar Hilary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atât de mult în ultima vreme, îl împinseseră să îmbrăţişeze cariera preoţească, deşi acum nu mai înţelegea de ce. Ce fel de tânăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l ţină în inima mahalalelor unui oraş mohorât! Hotărârea lui fusese sau nu fusese bazată pe o revelaţie? Şi dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectând o punte din acelea cu al căror secret romanii, aceşti meşteri timpurii, au făcut ulterior pe mulţi străini să transpire din abundenţă, Hilary îşi spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare amănunţită. Totuşi, binele umanităţii e o cauză pentru care merită să trudeşti! Un medic o face cu toate şarlataniile şi întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deşi ştie că acea democraţie care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decât ignoranţa personificată. Te foloseşti de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viaţa nu e decât pur şi simplu o chestiune de compromisuri. Cu toţii suntem nişte iezuiţi, gândi Hilary, şi ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viaţă apărând veşmintele preoţeşti, aşa cum un ostaş şi-o dă apărând uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mânecă cu adevărul.”

Telefonul ţârâi şi o voce spuse în receptor:

— Domnul vicar? Da, domnule! În legătură cu fetiţa. Boala e prea avansată ca s-o mai poată opera. Aşa că dacă aţi putea veni pe aici…

Hilary agăţă receptorul în furcă, îşi înhăţă pălăria şi ieşi din casă alergând! Dintre numeroasele sale îndatoriri, patul de moarte îi era cel mai neplăcut şi, când coborî din taxi în faţa spitalului, masca ridată a chipului său ascundea groază. Un copil! Şi să nu-i poţi face nimic decât să-i ţii mâna şi să bolboroseşti câteva rugăciuni. Felul în care părinţii copilului lăsaseră să se ajungă până aici era de-a dreptul criminal. Dar a-i băga pentru aşa ceva la închisoare, ar fi însemnat să închizi întreaga rasă britanică, fiindcă niciodată nu-şi mişcă un deget pentru a nu încălca aşa-zisa ei independenţă, până în ultimul minut, şi atunci e prea târziu.

— Pe aici, vă rog, îl pofti o infirmieră.

În albul şi ordinea unei săliţe preoperatorii, Hilary văzu mica siluetă, în cearşafuri albe, vlăguită, cu o paloare mortală pe chip. Se aşeză lângă pat, scormonindu-şi creierul în căutarea cuvintelor cu care-ar putea îndulci ultimele clipe ale copilului.

„N-am să mă rog, îşi spuse Hilary, e prea tânără.”

Ochii copilei, zbătându-se sub fixitatea morfinei, se roteau, îngroziţi, de jur împrejurul camerei, oprindu-se cu spaimă întâi asupra siluetei albe a infirmierei, apoi asupra doctorului în halat. Hilary ridică o mină.

— Aţi vrea să mă lăsaţi singur cu ea un minut?

Cei doi trecură într-o cămăruţă alăturată.

— Loo! o strigă Hilary încetişor.

Rechemaţi de glasul lui în rătăcirea lor plină de spaime, ochii fetiţei poposiră pe zâmbetul preotului.

— Loo, nu-i aşa că-i curat şi drăguţ aici? Ia spune-mi tu, ce-ţi place ţie cel mai mult pe lume?

Răspunsul se desprinse aproape inaudibil de pe buzele livide, pungite:

— Poze.

— Ei, exact asta o să ai de-acum înainte în fiecare zi, ba chiar de două ori pe zi. Ia gândeşte-te! Închide ochii, trage un puişor de somn, şi când ai să te trezeşti or să înceapă şi pozele. Ai închis ochii? Aşa, acuma o să-ţi spun o poveste. N-o să ţi se întâmple nimic rău. Doar vezi, sunt lângă tine…

Hilary gândi că fetiţa închisese ochii, dar pe dată durerea o crispă iarăşi; începu să scâncească şi apoi să ţipe.

— Doamne! murmură Hilary. Doctore, încă o injecţie! Repede!

Doctorul îi făcu injecţia cu morfină.

— Te rog, lasă-ne din nou singuri.

Doctorul se strecură afară, iar ochii copilului se întoarseră încet la zâmbetul lui Hilary. Îşi lăsă degetele pe mânuţa ei străvezie.

— Şi acum, Loo, ascultă!

Pe plajă, Morsa şi Dulgherul mână-n mână se plimbau, Şi munţii de nisip văzând, lacrimi amare vărsau.

Şapte femei cu şapte mături, juma de an de-ar mătura, Crezi c-ar putea, întrebă Morsa, nisipul tot a-l curăţa?

Mă îndoiesc, zise Dulgherul, în timp ce-o lacrimă-i curgea.

Hilary îi recită înainte din Sindrofia Pălărierului Nebun42. Şi, în timp ce murmură, ochii copilei se închiseră şi minuta îşi pierdu căldura.

Hilary simţi răceala pătrunzând în propria-i mina şi gândi: „Dumnezeule, dacă exişti într-adevăr, dă-i poze!”