XV.

Când Dinny se deşteptă a doua zi dimineaţa după mărturisirea făcută tatălui ei, nu-şi putu da seama pe moment ce anume o apăsa pe inimă. Când îşi aduse aminte, se ridică în capul oaselor, cu un sentiment de groază. Dacă Wilfrid întorcea spatele la tot şi pleca înapoi în Orient, sau mai departe? Ar fi în stare s-o facă, spunându-şi că va fi spre binele ei! „N-am răbdare să aştept până joi, gândi Dinny. Trebuie să plec la el. Ah, numai de-aş avea ceva bani în caz că…!” Scotoci în grabă prin casetele ei de bijuterii şi adună o grămăjoară de giuvaeruri. Cei doi domni din South Milton Street! S-au purtat foarte frumos atunci când cu povestea pandantivului de smaragde al lui Jean. Făcu un pacheţel din bijuteriile care puteau fi amanetate, păstrându-şi doar cele două-trei pe care le purta în mod obişnuit. Niciuna dintre ele nu era de mare valoare, şi dacă i-ar fi oferit o sută de lire pe toate, gândi Dinny, ar fi însemnat să întreacă limita bunăvoinţei.

La micul dejun, toţi se comportară ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşadar, înseamnă că toţi cunoşteau ce era mai rău.

„Ne jucăm de-a îngerii!” gândi Dinny.

Când tatăl ei anunţă că avea de gând să plece la Londra, Dinny îi spuse că-l va însoţi.

Generalul îi aruncă o privire asemenea maimuţei care l-ar întreba pe om cu ce drept nu-i şi el maimuţă. Cum de nu observase, până acum că ochii lui cafenii puteau avea un licăr atât de îmbufnat?

— Foarte bine, spuse în cele din urmă.

— Să vă duc cu maşina? întrebă Jean.

— Se acceptă cu mulţumiri, murmură Dinny.

Nimeni nu scoase o vorbă în legătură cu subiectul care îi preocupă pe toţi.

În maşina decapotată, Dinny şedea alături de taică-su. Părură de flori a pomilor, înfloriţi destul de târziu în acest mai, era în plină splendoare şi parfumul pe care-l răspândeau îndulcea desele răbufniri de fum de benzină. Cerul avea acel cenuşiu intens, greu, al ploii reţinute. Drumul lor ducea peste colinele Chiltern, prin Hampden, Great Missenden, Chalfort şi pădurea Chorley; un ţinut atât de englezesc, încât nimeni, deşteptat brusc în orice moment al parcursului, n-ar fi putut gândi că se află în vreo altă ţară. Era un drum de care Dinny nu se sătura niciodată; dar astăzi, nici verdele primăvăratic cu splendoarea lunii mai şi a florilor de măr, nici şerpuielile şi înfundările şoselei prin sate bătrâneşti nu-i puteau abate atenţia de la figură impasibilă alături de care şedea. Ştia instinctiv că tatăl ei avea de gând să încerce să-l vadă pe Wilfrid şi, dacă aşa stăteau lucrurile, atunci îl va vedea şi ea. Dar când bătrânul deschise în sfârşit gura, vorbi despre India. Şi când Dinny deschise gura, vorbi despre păsări. Iar Jean conducea cu furie şi nu întoarse o dată capul. Abia când ajunseră în Finchley Road, generalul întrebă:

— Unde doreşti să te lăsăm, Dinny?

— În Mount Street.

— Rămâi deci şi peste noapte?

— Da, până vineri.

— Bine, te lăsăm acolo, şi apoi mă duc la club. Jean, mă transporţi diseară înapoi?

Jean dădu din cap fără să se întoarcă şi se strecură printre două autobuze roşiatice, astfel încât doi şoferi folosiră simultan aceeaşi înjurătură.

Dinny era prinsă într-un vârtej de gânduri. Să-i telefoneze oare lui Stack, cerându-i s-o cheme de îndată ce tatăl ei va sosi acolo? În cazul ăsta, ar putea să-şi potrivească vizita la secundă. Dinny făcea parte dintre persoanele care stabilesc pe dată o comunicare cu „personalul de serviciu”. Nu putea să-şi ia, vorba aceea, un cartof în farfurie fără să-i sugereze celui ce-i oferea platoul că e foarte interesată de personalitatea lui. Îi adresă întotdeauna un „mulţumesc”, şi rareori trecea de acea prezenţă fără să fi făcut o remarcă ce trăda solidaritatea umană. Pe Stack îl văzuse doar de trei ori, dar ştia că el o consideră om, chiar dacă nu venea din Barnstaple. Revedea în minte silueta lui trecută de prima tinereţe, chipul monastic, cu părul negru şi nasul proeminent, ochii expresivi şi buzele răsfrânte într-un surâs ştiutor şi binevoitor în acelaşi timp. Mergea foarte drept şi aproape la trap. Îl văzuse măsurând-o, ca şi cum şi-ar fi spus în gând: „Dacă asta ne e soarta, voi putea să mă împac cu ea? Voi putea”. Dinny simţea că-i era devotat fără rezerve lui Wilfrid. Hotărî să rişte. Când maşina o depuse în Mount Street şi se îndepărtă, Dinny îşi zise: „Sper să nu fiu niciodată tată!”

— Blore, pot să dau un telefon?

— Desigur, domnişoară.

Îi dădu numărul lui Wilfrid.

— Cine e, Stack? Aici e domnişoara Cherrell… Vrei să-mi faci un mic serviciu? Tatăl meu îl va vizita astăzi pe domnul Desert, e vorba de generalul Sir Conway Cherrell; nu ştiu la ce oră va sosi, dar aş dori să vin şi eu cât se găseşte acolo… Ai vrea să-mi dai un telefon de îndată ce soseşte? O să aştept aici… îţi mulţumesc foarte mult… Domnul Desert e bine? Te rog, nu le spune nimic despre venirea mea nici lui, nici tatălui meu. Îţi mulţumesc mult de tot.

„Acum, gândi Dinny, doar dacă nu-l cunosc eu pe tata! Peste drum de Wilfrid e o galerie de tablouri, am să-l pândesc pe fereastră până-l văd plecând”.

— Nici un telefon nu sosi înainte de prânzul pe care-l luă cu mătuşa ei.

— Unchiu-tău a fost la Jack Muskham, o anunţă Lady Mont pe la jumătatea mesei; la Royston, ştii; şi l-a adus acasă pe celălalt, taman ca o maimuţă, n-o să scoată o vorbă! Dar Michael zice că n-ar trebui s-o facă, Dinny.

— N-ar trebui, ce, mătuşă Em?

— Să publice poemul ăla.

— O! Dar o să-l publice!

— De ce? E bun?

— Cel mai bun din tot ce-a scris vreodată.

— Atât de inutil!

— Wilfrid nu se ruşinează de ce-a făcut, mătuşă Em.

— Ce plictiseală pe capul tău, îmi închipui, dragă! Presupun că una din căsătoriile alea de probă n-ar merge între voi, nu?

— Eu i-am făcut oferta, dragă.

— Mă mir de tine, Dinny.

— Dar el n-a acceptat.

— Slavă Domnului! Aş fi avut oroare să te văd dată pe la ziare.

— Şi eu la fel, mătuşico.

— Fleur a fost dată la ziar, pentru calomnie.

— Îmi aduc aminte.

— Cum se cheamă chestia aia care-ţi vine înapoi şi te loveşte tot pe tine?

— Bumerang.

— Ştiam eu că-i australiană. De ce au un accent atât de imposibil australienii, Dinny?

— Habar n-am, scumpo.

— Şi marsupialele? Blore, paharul domnişoarei Dinny.

— Nu mai vreau, mulţumesc, mătuşă Em. Pot să cobor?

— Să coborâm amândouă. Ridicându-se de pe scaun, Lady Mont îşi examină nepoata, înclinându-şi capul pe un umăr. Trebuie să respiri adânc, şi să mănânci morcovi, ca să-ţi răcoreşti sângele. De ce Golf Stream, Dinny? Ce golf e ăsta?

— În Mexic, dragă.

— Am citit că de acolo vin ţiparii. Ieşi în oraş?

— Aştept un telefon.

— Când pronunţă „der-r-ranjat”, mă apucă durerea de dinţi. Da-s fete drăguţe, fără îndoială. Cafea?

— Da, te rog!

— Are efect. După o cafea, simţi că te închegi, ca o gelatină. Dinny îşi spuse: „Mătuşa Em vede mult mai mult decât s-ar spune”.

— Când eşti îndrăgostită, continuă Lady Mont, e mai rău să stai la ţară, acolo-ţi cânta cucul. Mi-a spus cineva că în America n-au cuci. Poate că acolo oamenii nu se îndrăgostesc. Unchiul tău trebuie să ştie. S-a întors cu o poveste despre „un popă la Nooport”43. Dar asta a fost cu ani şi ani în urmă. Eu simt ce se petrece înăuntrul altor oameni, continuă misterios mătuşa ei. Unde s-a dus taică-tu?

— La club.

— I-ai spus, Dinny?

— Da.

— Eşti fiica lui preferată.

— Nu! Clare este.

— Aiurea!

— Mătuşă Em, calea dragostei dumitale s-a desfăşurat lin, fără piedici?

— Aveam corp frumos, poate chiar prea frumos, replică mătuşa ei; aşa aveam noi pe atunci. Lawrence a fost prima mea iubire.

— Zău?

— În afară de nişte băieţi din corul bisericii, de valetul nostru şi de un militar sau doi. Era un căpitan micuţ cu o mustăcioară neagră. La paisprezece ani n-ai prea multă minte.

— Presupun că „curtea” pe care ţi-a făcut-o era foarte cuviincioasă?

— Nu; unchiul tău era foarte pasionat. În opt sute nouăzeci şi unu! Nu mai plouase de treizeci de ani.

— Cu ploaie de pasiune?

— Nu! Nu plouase deloc, dar nu mai ţin minte unde. Sună telefonul!

Dinny ajunse la telefon chiar înaintea lui Blore.

— E pentru mine, Blore, mulţumesc.

Luă receptorul cu o mână tremurândă.

— Da? Înţeleg… mulţumesc, Stack… mulţumesc foarte mult… Blore, vrei să-mi chemi un taxi?

Dădu şoferului adresa galeriei de tablouri de peste drum de casa lui Wilfrid; ajunsă acolo, cumpără un catalog şi urcă la fereastra de sus. Aici, sub pretextul de a analiza atent tabloul nr. 35, intitulat Ritm, un titlu ce se potrivea ca nuca-n perete, din câte îşi dădea ea seama, ţinu sub supraveghere uşa de vizavi. Nu era posibil că taică-su să fi şi plecat de la Wilfrid, pentru că nu trecuseră decât şapte minute de când primise telefonul. Peste foarte scurt timp însă, îl văzu ieşind pe uşă şi-l urmări cu privirea în timp ce cobora strada. Mergea cu bărbia în piept şi, o dată sau de două ori, scutură din cap; nu-i putea vedea faţa, dar îşi imagina expresia ei.

Îşi roade mustaţa, bietul de el!” gândi Dinny.

În clipa în care-l văzu dând colţul, alergă jos, traversă strada şi, ţuşti! la primul etaj. În faţa uşii lui Wilfrid, rămase o clipă cu mâna ridicată pe butonul soneriei. Apoi sună.

— Am venit prea târziu, Stack?

— Domnul general tocmai a plecat, domnişoară.

— Ah! Pot să-l văd pe domnul Desert? Nu mă anunţa, te rog.

— Nu, domnişoară, răspunse Stack.

Au exprimat vreodată doi ochi mai multă înţelegere?

Umplându-şi plămânii cu aer, Dinny deschise uşa. Wilfrid stătea în faţa consolei căminului cu capul rezemat de braţele-i încrucişate. Dinny se strecură uşurel înăuntru, aşteptându-l să-şi dea seama de prezenţa ei.

Deodată, Wilfrid îşi înălţă fruntea şi o văzu.

— Iubitule, şopti ea, îmi pare rău că te-am speriat.

Şi-şi lăsă capul pe spate, cu buzele uşor întredeschise şi gâtul expus, urmărind lupta care se oglindea pe chipul lui.

În cele din urmă, Wilfrid cedă şi o sărută.

— Dinny, tatăl tău…

— Ştiu. L-am văzut ieşind. „Domnul Desert, cred? Fiica mea mi-a vorbit despre o logodnă, şi… hm… În situaţia dumneavoastră… Eu… hm… am venit în legătură cu aceasta. Dumneavoastră… hm… aţi ţinut seama de ce se va întâmpla când… hm… escapadă dumneavoastră de acolo va deveni… hm… de notorietate publică. Fiica mea este majoră, poate proceda cum crede de cuviinţă, dar noi cu toţii ţinem foarte mult la ea, şi cred că sunteţi de acord că în faţa unui asemenea… hm… scandal, ar fi cu totul nedrept din partea dumneavoastră… hm… să continuaţi a vă considera în prezent logodit cu ea.”

— Exact, aproape cuvânt cu cuvânt.

— Şi tu ce i-ai răspuns?

— Că o să mă mai gândesc. Are perfectă dreptate.

— N-are deloc dreptate. Ţi-am mai spus-o şi înainte: Nu e dragoste aceea ce se schimbă când de-o schimbare dă44. Michael e de părere că n-ar trebui să publici Leopardul.

— Ba trebuie. Vreau să-mi descarc inima de el. În clipele când nu sunt împreună cu tine, aproape că-mi ies din minţi.

— Ştiu. Dar, iubitule, cei doi n-au de gând să sufle o vorbă: în cazul ăsta, e necesar să iasă totul la iveală? Lucrurile care nu se află repede, deseori nu se mai află deloc. De ce să cauţi necazul cu lumânarea?

— Nu-i vorba de asta. A încolţit în mine o teamă blestemată că am fost într-adevăr laş. Vreau să dau tot adevărul în vileag. Şi atunci, laş sau nu, îmi pot ţine capul sus. Nu înţelegi, Dinny?

Înţelegea. Expresia de pe faţa lui era de ajuns. „E de datoria mea, îşi spunea Dinny, să simt aşa cum simte şi el, indiferent de ce gândesc; numai în felul acesta îl pot ajuta; poate că numai în felul acesta îl pot păstra.”

— Înţeleg perfect. Michael nu are dreptate. Vom înfrunta furtuna şi capetele noastre vor fi „cumplite, dar neîncovoiate”. Dar nu vom ajunge căpitanii sufletelor noastre45, orice s-ar întâmpla.

Şi, după ce izbuti să-l facă să zâmbească, îl trase jos, lângă ea, pe divan. După lungă tăcere intimă care urmă, Dinny deschise ochii cu acea privire languroasă pe care toate femeile ştiu s-o aibă.

— Mâine e joi, Wilfrid. Ai ceva împotrivă să-i facem o vizită unchiului Adrian, în drum spre casă? El e de partea noastră. Şi în legătură cu logodnă, putem spune că nu suntem logodiţi, şi totuşi să fim. La revedere, dragostea mea.

Jos, în vestibul, în timp ce deschidea uşa de la intrare, auzi vocea lui Stack:

— Scuzaţi-mă, domnişoară.

— Da?

— Eu sunt de mult vreme la domnul Desert, şi stăteam şi mă gândeam. Dacă nu greşesc, sunteţi logodită cu dumnealui, domnişoară?

— Da şi nu, Stack. Totuşi, sper să mă mărit cu el.

— Tocmai, domnişoară. Şi faceţi foarte bine, dacă-mi daţi voie să vă spun. Dar domnul Desert e un gentleman care ia hotărâri foarte neaşteptate, şi mă gândeam că dacă aş putea fi în legătură cu dumneavoastră, ca să spun aşa, ar fi spre binele dumnealui.

— Sunt cu totul de acord. De asta ţi-am telefonat azi dimineaţă.

— Am cunoscut eu multe domnişoare la vremea mea, dar niciodată n-am întâlnit una cu care să fi voit să-l văd însurat, domnişoară, de asta mi-am luat libertatea de a vă vorbi.

Dinny îi întinse mâna.

— Mă bucur teribil că ai făcut-o; este exact ce-am dorit şi eu; pentru că împrejurările sunt grele şi mi-e teamă că vor fi din ce în ce mai grele.

După ce-şi şterse degetele, Stack i le luă pe ale ei şi schimbară o puternică strângere de mină.

— Ştiu eu că are ceva pe inimă, spuse Stack. Dar asta nu-i treaba mea. Însă ştiu că are obiceiul să ia hotărâri neprevăzute. Şi dacă mi-aţi da numărul dumneavoastră de telefon, domnişoară, aş putea să vă fiu de folos la amândoi.

Dinny îi scrise numerele.

— Acesta e numărul din Londra, la unchiul meu, Sir Lawrence Mont, în Mount Street; iar acesta e numărul de la ţară, la Condaford Grange, în Oxfordshire. La unul sau altul mă găseşti cu siguranţă. Şi-ţi mulţumesc foarte mult. Mi s-a luat o greutate de pe suflet.

— Şi de pe al meu, domnişoară. Domnul Desert are dreptul la orice din partea mea. Şi-i doresc tot binele. Nu-i îndrăgit el de mulţi, dar de mine e.

— Şi de mine, Stack.

— Domnişoară, nu vreau să fac risipă de complimente, dar dacă-mi daţi voie ca să spun aşa, domnul Desert o să fie un om norocos.

Dinny zâmbi.

— Nu, eu o să fiu cea norocoasă. La revedere şi îţi mulţumesc din nou.

Plecă, ţopăind, ca să spunem aşa, pe Cork Street. Avea un aliat în gura leului; o iscoadă în tabăra duşmanului şi un trădător fidel! Amestecând astfel metaforele în minte se îndreptă grăbită spre locuinţa mătuşii ei. Fără îndoială că taică-su avea să treacă pe acolo înainte de a se înapoia la Condaford.

Văzând în hol gambeta lui veche şi de neconfundat, Dinny avu grijă să-şi scoată pălăria înainte de a intra în salon. Tatăl ei îi vorbea mătuşii Em, şi amândoi se opriră din discuţie când intră Dinny. De acum înainte, toţi îşi vor curma discuţiile ori de câte ori va intra ea într-o cameră. Privindu-i calm şi deschis, se, aşeză.

Ochii generalului îi întâlniră pe ai ei.

— Am fost să-l văd pe domnul Desert, Dinny.

— Ştiu, dragă. El chibzuieşte la cele ce i-ai spus. Oricum, vom aştepta până ce toată lumea va afla totul.

Generalul se foi stingherit.

— Şi dacă acest lucru îţi poate da vreo satisfacţie, află că nu suntem logodiţi oficial.

Generalul se înclină uşor, iar Dinny se întoarse spre mătuşă-sa, care îşi răcorea faţa roză, făcându-şi vânt cu o sugativă liliachie.

Urmă o tăcere, apoi generalul întrebă:

— Când pleci la Lippinghall, Em?

— Săptămâna viitoare, răspunse Lady Mont, sau să fie peste două săptămâni? Lawrence ştie. Vreau să expun doi grădinari la Expoziţia de flori din Chelsea. Pe Boswell şi Johnson, Dinny.

— Ah! Îi mai ai încă?

— Mai mult ca oricând. Con, ar trebui să cultivi pestifera, nu, altfel se cheamă, anemonele acelea fioroase.

— Pulsatilla, mătuşico.

— Flori minunate. Dar e nevoie de var.

— Nu prea avem var la Condaford, răspunse generalul, ar trebui să ştii, Em.

— Azaleele noastre au fost un vis anul ăsta, mătuşă Em.

Lady Mont lăsă sugativa din mină.

— Dinny, i-am spus lui taică-tu că n-are nici un rost să facă agitaţie din cauza ta.

Dinny, privind faţa întunecată a tatălui ei, zise:

— Mătuşico, cunoşti atelierul acela frumos din Bond Street, unde se fabrică bibelouri? Am luat de acolo un grup încântător, o vulpe cu pui, ca să-l fac pe tata să îndrăgească vulpile.

— Vânătoarea, suspină Lady Mont. Când îi vezi căţărându-se pe hornurile dintre stânci e de-a dreptul înduioşător.

— Nici tatei nu-i place să scormonească prin vizuini sau să le astupe, nu-i aşa, tată?

— N-nu! făcu generalul; de obicei, nu.

— Sau asmuţirea câinilor la sânge, exclamă lady Mont. Pe tine te-am văzut asmuţind, Con.

— Treabă urâtă şi inutilă. Azi n-o mai fac decât cei din şcoala veche, brutală.

— Arăta atât de urâcios, Dinny!

— N-ai mutra potrivită pentru aşa ceva, tată… Aş vedea un puştan cârn, pistruiat şi cu păr roşu, căruia îi place să ucidă de dragul de a ucide.

Generalul se ridică.

— Trebuie să mă întorc la club. Jean mă ia de acolo. Când te vedem înapoi, Dinny? Mama ta… şi îşi curmă vorba.

— Mătuşa Em mă ţine până sâmbătă.

Generalul dădu din cap. Se supuse la sărutul surorii şi fiicei lui, cu o figură ce părea să spună: „Da, dar…”

Dinny îi urmări de la fereastră silueta pierzându-se în josul străzii şi simţi că i se strânge inima.

— Tatăl tău! şoptea în spatele ei glasul mătuşii Em. Toate astea sunt foarte epuizante, Dinny!

— Găsesc foarte elegant din partea tatei faptul de a nu fi menţionat că materialiceşte depind de el.

— Con e un om drăguţ, spuse Lady Mont; a recunoscut că tânărul a fost foarte respectuos; cine a spus „Goroo-goroo?”

— Bătrânul evreu din David Copperfield.

— Ei bine, asta-i ce simt eu.

Dinny se întoarse de la fereastră.

— Mătuşico! Mă simt o cu totul altă făptură decât cea care am fost în urmă cu două săptămâni. Sunt totuşi schimbată, înainte se pare că nu aveam dorinţe defel, acum sunt toată numai o dorinţă şi nu-mi prea pasă dacă sunt cuviincioasă sau nu. Te rog, nu-mi recomanda săruri Epsom.

Lady Mont o mângâie pe braţ.

— Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta”, spuse ea, dar pe de altă parte mai e şi „Părăseşte totul şi urmează-mă”, aşa că nu poţi şti niciodată.

— Eu pot şti, replică Dinny. Să-ţi spun în ce-mi pun eu acum toată nădejdea? Că totul o să iasă la iveală mâine. Dacă s-ar da odată în vileag, ne-am putea căsători imediat.

— Hai să luăm un ceai, Dinny. Blore, ceaiul! Indian şi cât mai tare!