XIX.
Într-un centru literar de dimensiunile Londrei, unde aproape zilnic apare câte o jumătate de duzină de cărţi noi, publicarea unei plachete de versuri constituie, de obicei, un eveniment de proporţii reduse. Dar împrejurările s-au combinat ca să creeze din apariţia volumului Leopardul şi alte poeme un eveniment literar. Era prima producţie a lui Wilfrid de patru ani încoace. În cercurile literare, el constituia o figură aparte, marcată de faptul că talentul poetic apare atât de rar în rândurile vechii aristocraţii, de caracterul cinic şi coroziv al versurilor sale de mai înainte de lunga sa şedere în Orient şi izolarea de cercurile literare şi, în sfârşit, de zvonurile că ar fi trecut la religia musulmană. În urmă cu patru ani, la apariţia celui de-al treilea volum, cineva î1 poreclise „un Byron în faşă”; fraza prinsese.
În sfârşit, găsise un editor tânăr care înţelegea ceea ce numea el „arta de a vinde cărţile”. În cele două săptămâni care trecuseră de când citise manuscrisul lui Wilfrid, editorul fusese aferat, participând la fel de fel de dejunuri şi dineuri şi recomandând tuturor să citească numaidecât Leopardul, cel mai senzaţional poem de la Dulăul cerului50 încoace. La întrebarea „de ce?” răspundea cu clătinări din cap, semne cu ochiul şi surâsuri misterioase. „E adevărat că tânărul Desert a devenit musulman?” „Oh, da.” „Se găseşte acum la Londra?” „Oh, da, însă, desigur, e pasărea cea mai singuratică şi mai rară din tot stolul literar.”
Cel care era „Compson Grice Ltd.” mirosise din prima clipă că va da o lovitură cu „Leopardul”. Lumii n-o să-i placă, dar se va discuta aprins despre acest poem. N-avea decât să lanseze bulgărele de zăpadă de-a rostogolul, pe pârtie, şi nimeni nu se pricepea mai bine decât el s-o facă atunci când era într-adevăr convins de un anumit lucru. Cu trei zile înainte de apariţia volumului, printr-un soi de presentiment al coincidenţei, se întâlni cu Telfourd Yule.
— Hello, Yule, te-ai întors din Arabia?
— După cum vezi bine.
— Ascultă, luni îmi apare o plachetă de versuri, colosală! Leopardul, de Wilfrid Desert. Vrei un exemplar? Primul poem e rupere de gură.
— Oh!
— Pur şi simplu ia apa de la moară poemului ăluia de Alfred Lyall, din „Versuri scrise în India”, în care-i vorba de un om care a preferat să moară decât să-şi schimbe credinţa. Îţi aduci aminte? '
— Da.
— Care-i adevărul cu trecerea lui Desert la mahomedanism?
— Întreabă-l pe el.
— Poemul ăsta e atât de autentic în simţire, s-ar putea să fie vorba despre el însuşi.
— Zău?
Şi Compson Grice gândi subit: „Vai, de-ar fi aşa! Ce lovitură!”
— Yule, îl cunoşti pe Desert?
— Nu.
— Trebuie să-i citeşti poemul; nu pot să ţi-l descriu.
— Ah!
— Dar s-ar apuca oare un om să publice aşa ceva despre o experienţă proprie?
— N-aş putea să-ţi răspund.
Şi mai subit, Compson Grice gândi: „Vai, dac-ar fi aşa, aş putea vinde o sută de mii de exemplare!”
Şi ajuns aici, îi veni una dintre acele inspiraţii care îi vizitează atât de des pe oamenii loiali, când au perspectiva banilor în faţă.
„Va trebui să-i atrag atenţia asupra riscului ca lumea să considere că-i vorba de propriul său caz. Mai bine s-o fac chiar în ziua apariţiei volumului. Între timp, pregătesc o a doua ediţie mare.”
Cu o zi înainte, un critic proeminent, Mark Hanna, care deţinea o rubrică săptămânala în revista The Carillon, îl informa că-i plăcuse poemul la nebunie. Un recenzent mai tânăr, bine cunoscut pentru un anumit spirit de corsar, nu suflă o vorbă, dar scrise un articol. Ambele cronici apărură în ziua lansării volumului. Compson Grice le tăie din reviste şi le luă cu el la restaurantul „Jessamine”, unde-l invitase pe Wilfrid la masă.
Se întâlniră la intrare şi se îndreptară spre o masă mică din capătul cel mai îndepărtat al sălii. Restaurantul era înţesat de oameni din domeniul literar, dramatic şi artistic, care se cunoşteau toţi unii pe alţii. Compson Grice, cu experienţa omului care avusese de-a face cu mulţi scriitori, aşteptă până când fu golită o sticlă de Mouton Rotschild 1870. Apoi, scoţând cele două reviste din buzunar, puse articolul lui Mark Hanna sub ochii invitatului său, spunându-i:
— Ai văzut asta? E bine scris.
Wilfrid citi.
Criticul, într-adevăr, deborda de entuziasm. Recenzia se referea aproape numai la Leopardul, pe care îl cataloga drept cea mai profundă dezvăluire, în versuri, a sufletului omenesc, care s-a făcut de la Shelley încoace.
— Aiurea! Shelley nu se dezvăluie decât în poezia sa lirică.
— Ah da, făcu Compson Grice, la Shelley sentimentele trebuie să fermenteze.
Recenzia clama că poemul smulge ultimele rămăşiţe ale vălului de ipocrizie, care, de-a lungul întregii noastre literaturi, a sufocat muza ori de câte ori era vorba de religie. Se încheia cu cuvintele: Acest poem, care înregistrează ferm zbaterile unui suflet torturat de o cumplită dilemă, este, într-adevăr, cea mai uluitoare pildă de ficţiune psihologică pe care am întâlnit-o în creaţia secolului XX.
Urmărindu-şi invitatul care lăsa din mina tăietura de ziar, Compson Grice grăi cu blândeţe:
— Foarte bun. Tocmai fervoarea poemului îi câştiga pe toţi.
Wilfrid se cutremură, străbătut de un fior.
— Ai un cuţitaş de trabucuri?
Compson Grice îi întinse unul, o dată cu cealaltă recenzie.
— Cred că ar trebui s-o citeşti şi pe asta apărută în „Daily Phase”.
Recenzia era intitulată: O provocare: Bolşevismul şi imperiul.
Wilfrid o luă în mina.
— Geoffrey Coltham? întrebă el. Cine-i ăsta?
Articolul debuta cu câteva date personale exacte, privind antecedentele poetului, viaţa şi opera sa de până atunci, terminând cu convertirea sa la religia musulmană. Apoi, după câteva remarci favorabile asupra celorlalte poeme, se năpustea asupra „Leopardului”, mai bine zis îi sărea bietei creaturi în beregată, scuturând-o, cum ar fi făcut un buldog. Apoi, după ce cita următoarele versuri:
Orice dogmă te înfundă în noroaie puturoase!
Blestemate fie, dară, credinţe superstiţioase, Buruieni crescute-n voie-n minţile nesănătoase!
Cel ce mintea-şi vrea întreagă soarbă-o singură licoare!
Soarb-o pân-la fundul cupei; scepticismului-nchinare!
Lui a cărui spadă taie drum în creier pentru soare!” urmă cu brutalitate:
Străvezia disimulare oferită de trama poemului e menită să camufleze cinismul eruptiv al poetului, pe care suntem ispitiţi să-l punem în legătură cu mândria rănită şi cu infatuarea cuiva care s-a trădat şi pe sine şi lumea britanică. Dacă domnul Desert a intenţionat sau nu ca prin acest poem să-şi releve propria experienţă şi propriile-i sentimente legate de convertirea sa la mahomedanism, o religie de care, în treacăt fie spus, judecând după versurile sărace şi cinice mai sus citate, este cu totul nedemn, nu am putea să ne pronunţăm, dar l-am sfătui să iasă la lumină şi s-o declare făţiş. Din moment ce avem în mijlocul nostru un poet care-şi înfige cu violenţă cuţitul în măruntaiele noastre, şi ne răneşte adânc în religia şi în prestigiul nostru, avem şi noi dreptul să ştim dacă, asemenea eroului nostru, domnul Desert este un renegat.
— Socotesc, rosti liniştit Compson Grice, că e o calomnie.
Wilfrid îi aruncă o astfel de privire, încât mai târziu editorul avea să spună: „N-am ştiut niciodată că Desert are asemenea ochi.”
— Sunt un renegat, m-am convertit sub ameninţarea pistolului, şi poţi s-o spui oricui pofteşti.
Înăbuşindu-şi cuvintele: „Slavă Domnului!”, Compson Grice îi întinse mâna. Dar Wilfrid se lăsase pe speteaza scaunului şi-şi învăluise faţa în norul de fum al trabucului. Editorul se aplecă spre el.
— Vrei să spui că doreşti să trimit o scrisoare la „Daily Phase” în care să le declar că „Leopardul” consemnează propria dumitale existenţă?
— Da.
— Dragul meu, dar socotesc că-i minunat din partea dumitale. Asta înseamnă curaj, dacă vrei.
Zâmbetul care se ivi pe faţa lui Wilfrid îl făcu pe Compson Grice să se tragă înapoi, pe scaun, şi să-şi înghită cuvintele: „Va avea o influenţă colosală asupra vânzărilor”, înlocuindu-le cu:
— Acest lucru îţi va întări colosal poziţia. Dar aş dori să-l depistăm pe individul care a scris.
— Lasă-l să fiarbă în zeama lui.
— Foarte bine, făcu Compson Grice.
N-avea nici un chef să se pună rău cu cei de la importantul „Daily Phase” şi să-şi vadă toţi autorii defăimaţi în paginile ziarului.
Wilfrid se ridică.
— Îţi mulţumesc foarte mult. Trebuie să plec.
Compson Grice îl urmări din priviri cum se îndepărta cu capul sus şi pasul rar.
„Bietul de el! îşi spuse editorul. Dar am dat lovitura!” „Când se întoarse la biroul său, Compson Grice petrecu câtva timp ca să găsească în cronica lui Coltham măcar un rând pe care să-l poată izola de context şi folosi că reclamă. Până la urmă extrase următoarele:
Daily Phase: Niciunul dintre poemele apărute în ultimii ani avut asemenea forţă… (omiţând cuvintele următoare, care sunau astfel: de a tăia craca de sub picioarele principiilor pe care le susţinem cu toţii.”)
Apoi, compuse o scrisoare către ziar. Scria, afirma el, la cererea domnului Desert, care, departe de a avea nevoie de o provocare pentru a ieşi la lumină, nu dorea decât că toată lumea să ia cunoştinţă de faptul că „Leopardul” se bazează într-adevăr pe o experienţă personală. În ceea ce-l priveşte pe el, continua Compson Grice, considera că această mărturisire făţişă constituie o pildă de curaj mai izbitoare decât tot ce i-a fost dat să cunoască până acum. Era mândru că avusese privilegiul de a publica un poem care, din punct de vedere al conţinutului psihologic, al măiestriei artistice şi al interesului uman direct, putea fi socotit drept cea mai remarcabilă creaţie a actualei generaţii de poeţi.
Semnă: Al dumneavoastră devotat, Compson Grice. După care mări comanda de tiraj pentru ediţia a doua, dispuse să se tipărească banderole cu cuvintele: „Prima ediţie total epuizată; ediţia a doua de mare tiraj”, pentru ca să le aibă la îndemână în orice moment, şi se duse la club să joace bridge.
Era membru al clubului „Polyglot”, şi în hol dădu peste Michael. Părul fostului său coleg de breaslă era ciufulit, urechile păreau să-i sară din cap şi, de cum îl văzu, îl şi apostrofă:
— Grice, ce-ai de gând să faci cu bruta aceea de Coltham?
Compson Grice surise blajin şi răspunse:
— Nu te necăji! i-am arătat recenzia lui Desert, care mi-a cerut s-o neutralizez printr-o mărturisire completă.
— Dumnezeule mare!
— De ce? Nu ştiai?
— Ba da, ştiam, dar…
Lui Compson Grice i se luă o piatră de pe inimă, deoarece încă îl mai munceau temeri cu privire la adevărul celor recunoscute de Wilfrid. Cine s-ar încumeta să dea la lumină un asemenea poem, dacă ar relata o experienţă personală? E posibil să dorească într-adevăr ca lumea să afle? Dar cuvintele lui Michael fuseseră concludente, doar Mont îl descoperise pe Desert şi îi era prieten intim.
— Aşa încât am scris ziarul şi i-am lămurit.
— Wilfrid ţi-a cerut să procedezi astfel?
— Da.
— Însăşi publicarea poemului a fost o nebunie. „Quem deus”51… Michael se opri brusc, zărind expresia de pe faţa lui Grice. Da, adăugă el cu amărăciune, îţi spui că ai dat lovitura!
Compson Grice răspunse cu răceală:
— Rămâne de văzut dacă va fi spre avantajul său spre dezavantajul meu.
— Vax! făcu Michael. Toată lumea o să se năpustească acuma pe carte, fire-ar să fie! L-ai văzut azi pe Wilfrid?
— A luat prânzul cu mine.
— Cum arăta?
Gata să răspundă: „Ca Asrael”, Compson Grice înlocui replica:
— O, foarte bine, foarte calm.
— Calm ca dracu! Ascultă-mă, Grice! Dacă n-ai să-l sprijini şi n-ai să-l ajuţi în tot tămbălăul ăsta, să ştii că nu-ţi mai vorbesc câte zile oi avea.
— Dragul meu, dar ce-ţi închipui? răspunse Compson Grice, cu oarecare demnitate.
Şi, îndreptându-şi vesta, intră în sala de joc. Michael, bolborosind: „Reptilă cu sânge rece!”, se precipită în direcţia Cork Street. „Oare o fi vrând să mă vadă?” se întrebă.
Dar când ajunse în capătul străzii, făcu cale întoarsă şi o luă spre Mount Street. Aici, fu informat că părinţii săi ieşiseră în oraş, dar că domnişoara Dinny sosise azi-dimineaţă de la Condaford.
— În regulă, Blore. Dacă-i în casă, o găsesc eu.
Urcă şi deschise fără zgomot uşa de la salon. În nişă, sub colivia papagalului mătuşii ei, Dinny şedea dreaptă şi perfect nemişcată, ca o fetiţă la lecţie, cu mâinile împreunate în poală şi ochii pironiţi în gol. Nu-l văzu până nu-şi lăsă mâna pe umărul ei.
— Dau un bănuţ ca să-ţi ghicesc gândurile!
— Michael, cum poţi învăţa să ucizi?
— Ah! Mică bestie sângeroasă ce eşti! Ai tăi au citit „The Phase”?
Dinny făcu din cap că da.
— Şi care a fost reacţia?
— Tăcere, buze strânse… Michael dădu din cap.
— Sărăcuţa de tine! Aşa că ai venit aici!
— Da, mă duc cu Wilfrid la teatru.
— Salută-l din partea mea şi spune-i că oricând doreşte să mă vadă îi stau la dispoziţie. Ah, Dinny, şi încearcă să-l faci să simtă că noi îl admirăm c-a răsturnat şiştarul.
Dinny înălţă ochii spre el, şi Michael fu înduioşat de expresia feţei ei.
— Michael, să ştii că n-a făcut-o numai din mândrie. Mi-e teamă că e ceva ce-l fierbe pe dinăuntru. În străfundurile conştiinţei lui, nu-i sigur dacă nu laşitatea l-a minat să renunţe. Ştiu că nu-şi poate scoate gândul ăsta din minte. Şi simte nevoia să se verifice, să dovedească faptul că nu e laş, nu atât altora, cât lui însuşi. Ah! Eu ştiu că nu este. Dar atâta timp cât nu şi-o dovedeşte lui şi celorlalţi, e în stare de orice.
Michael încuviinţă. Din întrevederea lui cu Wilfrid, rămăsese, într-un fel, cu aceeaşi impresie.
— Ştiai că i-a cerut editorului să facă o mărturisire deschisă?
— Oh! făcu Dinny cu voce albă. Şi ce-o să mai fie?
Michael înălţă din umeri.
— Michael, crezi că cineva o să poată sesiza situaţia în care s-a aflat Wilfrid?
— Oamenii cu imaginaţie sunt rari. Eu unul nu pretind că o pot sesiza. Tu, da?
— Numai pentru că e vorba de Wilfrid.
Michael îi strânse braţul.
— Mă bucur, Dinny, că iubirea ta îmbracă forma bolii demodate, şi nu a modernei „necesităţi fiziologice”.
