XVIII.

După întoarcerea generalului, cei din Condaford căzură pradă unui amestec de indignare şi stinghereală. Dinny spusese că se va înapoia sâmbăta, dar se făcuse miercuri şi tot nu părăsise Londra. Vorbele ei: „Nu suntem logodiţi oficial” nu-i liniştiseră prea tare deoarece generalul adăugase: „Asta-i praf în ochi!” Presat de Lady Cherrell să descrie exact întrevederea cu Wilfrid, se arătă foarte laconic.

— Aproape că n-a scos un cuvânt, Liz. A fost politicos şi aşa mai departe, dar trebuie să spun că nu arată a individ care să se dea uşor bătut. Conduita în trecut a fost foarte bună. Toată povestea e inexplicabilă.

— I-ai citit versurile, Con?

— Nu. Unde sunt?

— Dinny le are pe undeva. Foarte amare. Dar se pare că o mulţime de scriitori sunt aşa în ziua de azi. Eu aş putea închide ochii la orice dacă aş şti că Dinny va fi fericită.

— Dinny zice că urmează să apară acum un poem al lui despre istoria cu convertirea. Se vede că-i un tip vanitos.

— Aşa sunt de obicei poeţii.

— Nu ştiu cine ar putea-o clinti pe Dinny. Hubert spune că s-a înstrăinat de el. Să-ţi începi viaţa matrimonială sub un asemenea nor!

— Aşteptăm până ce situaţia o să ajungă, într-un fel, la o criză. Dezmoştenirea nu mai e la modă azi, şi nici nu poate fi vorba de aşa ceva, prea ne e dragă tuturor. Stai tu de vorbă cu ea, Liz, dacă ţi se iveşte vreun prilej, bineînţeles…

Între Hubert şi Jean, discutarea cazului luase o cu totul altă turnură.

— Doamne, ce bine ar fi fost, Jean, dacă Dinny s-ar fi îndrăgostit de fratele tău.

— Alan s-a vindecat. Am primit ieri o scrisoare de la el. Se află în Singapore. Bănuiesc că are o legătură pe-acolo. În Orient sunt atât de puţine fete tinere.

— Nu cred eu că s-a încurcat cu o femeie măritată. Mai curând cu o băştinaşă; se pare că fetele malaieze sunt drăguţe.

Jean făcu o grimasă.

— O fată malaieză în locul lui Dinny? Apoi murmură: Mi-ar plăcea să-l cunosc pe acest domn Desert. Cred că aş reuşi să-i sugerez, Hubert, ce va gândi lumea despre dânsul dacă o va târî pe Dinny în toată această încurcătură.

— Trebuie să fii foarte prudentă cu Dinny.

— Dacă maşina e liberă, m-aş duce mâine să stau de vorbă cu Fleur. Ea îl cunoaşte, probabil, foarte bine; a fost cavalerul lor de onoare.

— În locul tău, aş prefera să discut cu Michael; dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii atentă, fetiţo!

Jean, obişnuită să-şi traducă ideile în fapte, plecă a doua zi dimineaţă, înainte de a se fi sculat ceilalţi şi, la ora zece, se înfiinţa în South Square, Westminster. Michael era plecat în circumscripţia sa electorală.

— Cu cât locul său în Parlament e mai consolidat, o lămuri Fleur, cu atât mai mult simte nevoia să-i viziteze. E un complex de gratitudine. Cu ce-ţi pot fi de folos?

Jean îşi desprinse privirea, filtrată prin genele-i lungi, de la tabloul lui Fragonard, pe care-l contemplase cu o mină ce părea să spună că e prea franţuzesc pentru gustul ei, şi Fleur aproape că tresări. Într-adevăr, arăta ca un leopard.

— Fleur, am venit în legătură cu Dinny şi cu tânărul ei. presupun că ai auzit de păţania lui?

Fleur dădu din cap.

— Se poate face ceva?

Fleur o pândi o clipă. E adevărat că ea avea douăzeci şi nouă de ani şi Jean douăzeci şi trei. Dar n-avea nici un rost să facă pe matroana mai în vârstă.

— Eu nu l-am mai văzut pe Wilfrid de foarte multă vreme.

— Cineva trebuie să-i spună pe şleau ce va gândi lumea despre el dacă o târăşte pe Dinny în tot tărăboiul ăsta.

— Nu sunt sigură deloc că va fi tărăboi; chiar dacă o să-i apară poemul. Lumii îi place figura lui Ajax49.

— N-ai fost în Orient.

— Ba am fost. Am făcut înconjurul lumii.

— Nu-i acelaşi lucru.

— Draga mea, ripostă Fleur, scuză-mă că ţi-o spun, dar Cherrelli sunt cu treizeci de ani în urma vremurilor noastre.

— Eu nu sunt o Cherrell.

— Nu, eşti o Tasburgh, ceea ce, dacă-i posibil, e şi mai rău. Vicariate de ţară, cavalerie, marină, slujbe administrative în India, câte dintre astea toate îţi imaginezi că mai contează azi?

— Contează pentru cei ce aparţin acestei societăţi; ori dânsul îi aparţine şi Dinny de asemenea.

— Cine iubeşte cu adevărat, nu aparţine nici unui fel de lume. Te-ai sinchisit de cineva când te-ai măritat cu Hubert, pe capul căruia atârna o acuzaţie de omor?

— Asta-i cu totul altceva. Hubert n-a făcut nimic de care să se ruşineze.

Fleur zâmbi.

— Judeci conform cu prejudecăţile. Te-ar surprinde, ca să vorbesc ca la tribunal, dacă ţi-aş spune că în acest oraş nu se găseşte niciunul la douăzeci de oameni care să-ţi răspundă altfel decât printr-un căscat, când i-ai cere să condamne fapta lui Wilfrid? Şi nu se găseşte niciunul la patruzeci care, până-n două săptămâni, să nu uite complet de toată întâmplarea?

— Nu te cred, răspunse Jean, scurt şi cuprinzător.

— Nu cunoşti societatea modernă, draga mea.

— Societatea modernă nu contează, răspunse Jean şi mai categoric.

— Mă rog, nu ştiu să conteze prea mult; dar în cazul ăsta, ce altceva contează?

— Unde locuieşte?

Fleur râse.

— În Cork Street, peste drum de galeriile de tablouri. Doar nu te gândeşti să dai piept cu el?

— Nu ştiu.

— Wilfrid ştie să muşte.

— Bine, îţi mulţumesc. Trebuie să plec.

Fleur o privi cu admiraţie. Fata se îmbujorase şi roşeaţa aceasta în obrajii arămii o făcea să arate mai însufleţit ca oricând.

— Mă rog, la revedere, draga mea, şi vino să-mi povesteşti şi mie cum au decurs lucrurile. Ştiu că ai curajul diavolului.

— Nici nu ştiu încă dacă mă duc. La revedere.

Destul de furioasă, trecu în maşină pe lângă Camera Comunelor. Firea ei o îndemna atât de mult spre acţiune, încât raţionamentele moderne ale lui Fleur o iritaseră. Totuşi, nu era chiar atât de simplu să se ducă la Wilfrid Desert şi să-i spună: „Dă-te la o parte şi restituie-mi cumnată!” Oricum, o luă în direcţia Pall Mall, îşi parcă maşina lângă Parthenaeum şi o porni pe jos spre Piccadilly. Oamenii care treceau pe lângă ea, în special bărbaţii, întorceau capetele, frapaţi de armonioasa supleţe a gambelor ei şi de coloritul luminos al feţei. Habar n-avea pe unde vine Cork Street, decât că era pe undeva pe lângă Bond Street. Când o descoperi, o parcurse în sus şi-n jos, în căutarea galeriei. „Asta trebuie să fie casa de peste drum”, gândi Jean. Şovăia încă în faţa unei uşi fără nici o indicaţie de nume, când un om, ţinând un câine în lesă, coborî scările şi se opri lângă ea.

— Domnişoara caută pe cineva?

— Sunt doamna Hubert Cherrell. Domnul Desert locuieşte aici?

— Da, doamnă; dar nu ştiu dacă vă poate primi acum. Stai, Foch, fii cuminte! Dacă aşteptaţi un minut, mă duc să văd.

Un minut mai târziu, Jean, înghiţind un nod, se afla în prezenţa lui Wilfrid. „În fond, se încurajă singură, nu poate fi mai rău decât o întrunire parohială de la care încerci să storci nişte bani.”

Wilfrid stătea în picioare lângă fereastră, cu sprâncenele înălţate.

— Eu sunt cumnata lui Dinny, începu Jean. Vă rog să mă scuzaţi că am venit, dar am dorit să vă văd.

Wilfrid se înclină.

— Vino aici, Foch!

Prepelicarul, care adulmecă pe lângă rochia lui Jean, nu răspunse până ce chemarea nu fu repetată. Îi linse mina lui Wilfrid şi se aşeză în spatele lui. Jean se aprinsese la faţă.

— E o neobrăzare din partea mea, dar am gândit că n-o să vă supăraţi. Noi ne-am întors de curând din Sudan.

Faţa lui Wilfrid era ironică şi ironia o dezarma întotdeauna. Continuă, aproape bâlbâindu-se:

— Dinny nu a fost niciodată în Orient.

Wilfrid îi răspunse din nou printr-o înclinare. Întrevederea nu se prea desfăşura ca o întrunire parohială.

— Nu doriţi să luaţi loc? rosti el.

— O, nu, mulţumesc; nu vreau să vă reţin. Ştiţi, ceea ce voiam, eu să vă spun e că Dinny nu-şi poate da seama de ceea ce înseamnă anumite lucruri acolo.

— Ştiţi, la acest lucru m-am gândit şi eu.

— Oh!

Urmă un minut de tăcere, în care atât roşeaţa din obrajii ei, cât şi zâmbetul lui Wilfrid se înteţiră. După care, el adăugă:

— Vă mulţumesc mult pentru vizita dumneavoastră. Mai doriţi să-mi spuneţi ceva?

— Hm… nu! La revedere!

Tot drumul în jos pe scări, Jean se simţi mai mică decât se simţise vreodată în viaţa ei. Primul om pe care-l întâlni pe stradă tresări puternic, pentru că privirea ei îl săgetase ca un şoc electric. Se curentase cândva în Brazilia, şi senzaţia de atunci i se păruse mai plăcută decât cea de acum. Şi totuşi, în chip ciudat, în timp ce se înapoia la maşină, deşi se ştia înfrântă, Jean nu-i purta pică lui Wilfrid. Şi mai curios încă, o părăsise simţământul că Dinny s-ar afla în pericol.

Ajunsă la maşină, se ciorovăi puţin cu un poliţist şi o luă îndărăt spre Condaford. Conducând tot drumul ca o nesăbuită, ajunse acasă la ora prânzului. Nu relată nimic în legătură cu aventura ei, decât că, făcuse o plimbare lungă. Numai sub baldachinul patului din odaia mare de oaspeţi, îi mărturisi lui Hubert:

— Am fost şi l-am văzut. Ştii, Hubert, cred că n-o să fie rău pentru Dinny. Tânărul are farmec.

— Şi ce legătură are una cu alta? întrebă Hubert răsucindu-se şi rezemându-se într-un cot.

— Mare legătură, răspunse Jean. Sărută-mă şi nu mai argumentă…

După plecarea ciudatului său vizitator, Wilfrid se aruncă pe canapea şi rămase cu faţa în sus şi privirile aţintite în tavan. Se simţea ca un general ce obţinuse o victorie, şi era cu atât mai stingherit. După ce trăise treizeci şi patru de ani, datorită unor împrejurări foarte diverse, într-o condiţie de egoism net, era foarte neobişnuit cu sentimentele pe care Dinny le stârnise în el de la bun început. Demodatul cuvânt „adoraţie” nu prea mai era admisibil, dar nici un alt cuvânt nu-l putea înlocui în chip potrivit. Când se afla alături de ea se simţea atât de împăcat şi de împrospătat, încât atunci când nu era cu ea avea senzaţia unui om care şi-ar fi scos afară sufletul şi l-ar fi spânzurat într-un cui. Paralel cu această beatitudine necunoscută până acum, creşte într-însul convingerea că fericirea lui nu va putea fi deplină decât atunci când va fi şi a ei. Dinny îi spunea întotdeauna că nu se simte fericită decât în prezenţa lui. Dar asta era o absurditate, el nu va putea nicicând să-i înlocuiască tot ce o interesa şi toate afecţiunile de care fusese înconjurată înainte ca statuia lui Foch să-i fi apropiat. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, atunci la ce o ducea? Tânăra cu ochi teribili, care tocmai plecase, stătuse acolo, în faţa lui, ca o personificare a acestei întrebări. Deşi o pusese pe fugă, lăsase în urmă întrebarea, impregnată în aer.

Prepelicarul, care sesiza imponderabilul mai bine decât stăpânul său, îşi pusese botul lung pe genunchii lui. Îi datora lui Dinny până şi acest câine. Se dezvăţase de societatea oamenilor. Cu povestea care atârna asupră-i, era de-a dreptul un exilat. Dacă se căsătorea cu Dinny, însemna s-o tragă după el în izolare. Era cinstit? Dar, cum peste o jumătate de oră avea întâlnire cu ea, apăsă pe butonul soneriei.

— Ies în oraş, Stack.

— Foarte bine, domnule.

Cu câinele în lesă, se îndreptă spre Hyde Park. Peste drum de Monumentul Cavaleriei, se aşeză să o aştepte, dezbătând în sinea lui dacă să-i vorbească sau nu despre vizita primită. Şi în clipa aceea, o zări sosind.

Mergea cu pas iute, venind dinspre Park Line, şi încă nu-l văzuse. Părea atât de eterică, de suplă, cum spun afurisiţii ăştia de romancieri, mlădioasă ca o salcie! Avea o înfăţişare primăvăratică şi zâmbea de parcă tocmai i se întâmplase ceva foarte plăcut. Înfăţişarea ei, neştiutoare încă de prezenţa lui, îl linişti pe Wilfrid. Dacă Dinny putea arăta atât de mulţumită şi de lipsită de griji, atunci el n-avea pricină să se frământe. Se oprise lângă calul de bronz, pe care-l botezase „butoiul nărăvaş” şi, fără îndoială, se uita după Wilfrid. Deşi îşi întorcea drăgălaş capul într-o parte şi-n alta, pe faţă i se aşternu oarecare îngrijorare. Wilfrid se ridică în picioare. Dinny îşi flutură mâna spre el şi o porni iute pe alee.

— Dinny, i-ai pozat până acum lui Botticelli?

— Nu, unui cămătar. Dacă ai vreodată nevoie de unul, ţi-l recomand pe Frewens din South Molton Street.

— Tu, la un cămătar?

— Da, iubitule. Am asupră-mi mai mulţi bani, care-mi aparţin, decât am avut vreodată în viaţa mea.

— Şi ce nevoie ai de ei?

Dinny se aplecă să mângâie câinele.

— De când te cunosc pe tine, am înţeles care e adevărata valoare a banilor.

— Şi care-i?

— Aceea de a nu fi despărţită de tine din cauza absenţei lor. Acum, avem nevoie de vastele spaţii deschise, Wilfrid, scoate-l pe Foch din lesă; o să vină după noi, sunt sigură.