XX.

În timp ce se îmbrăca, Dinny primi vizita mătuşii ei.

— Unchiul tău mi-a citit articolul ăla, Dinny. Stau şi mă întreb…

— Ce te întrebi, mătuşă Em?

— Cunoşteam eu un Coltham – dar ăla a murit.

— Şi ăsta o să moară, probabil.

— Dinny, de unde-ţi procuri corsetele? Sunt atât de comode.

— De la Harridge.

— Unchiul tău e de părere că ar trebui să se retragă de la club.

— Wilfrid nici nu se sinchiseşte de clubul lui; nu ştiu dacă a dat în total de douăsprezece ori pe acolo. Dar nu cred că se va retrage.

— Mai bine fă-l tu să se retragă.

— Nici prin cap nu-mi trece „să-l fac” să facă ceva.

— E aşa de penibil când recurg la bilele negre…

— Mătuşico, îmi dai voie să trec la geam?

Lady Mont se desprinse de lângă fereastră, traversă camera şi luă volumaşul de pe noptieră.

— Leopardul”! Dar şi-a schimbat petele, Dinny.

— Ba nu, mătuşico; Wilfrid n-are pete.

— Botezul şi toate astea…

— Dacă botezul ar avea într-adevăr vreo însemnătate, atunci ar constitui o nedreptate făcută pruncilor înainte de a-şi da seama pe ce lume sunt…

— Dinny!

— Vorbesc serios! Nu poţi angaja la anumite îndatoriri pe cineva care se află în totală necunoştinţă de cauză; e un lucru lipsit de cuviinţă. Când Wilfrid a crescut îndeajuns de mare ca să poată raţiona, nu a mai crezut în nici o religie.

— Nu-i vorba c-a renunţat, ci că a preluat altă credinţă.

— Asta ştie şi el.

— Mă rog, zise Lady Mont întorcându-se spre uşă, cred că i-a dat o lecţie arabului ăluia; ce tip inoportun! Dacă vrei o cheie de la uşa de jos; cere-i lui Blore.

Dinny isprăvi iute cu îmbrăcatul şi alergă jos. Blore se afla în sufragerie.

— Blore, mătuşa Em spune că-mi poţi da o cheie, şi te-aş ruga să-mi chemi un taxi.

După ce telefonă la staţia de taximetre şi-i înmână o cheie, valetul i se adresă:

— Ştiţi, domnişoară, cu Lady Mont care spune cu voce tare tot ce gândeşte, sunt obligat şi eu să aflu lucrurile, şi tocmai îi ziceam azi-dimineaţă lui Sir Lawrence: „Dacă domnişoara Dinny ar vrea să-l ia acum pe tânăr şi să facă împreună o plimbare prin munţii Scoţiei, sus, acolo unde n-au cum vedea ziarele, ar fi scutiţi de o mulţime de neplăceri”. În ziua de azi, domnişoară, aţi observat şi dumneavoastră, noutăţile se alungă una pe alta şi oamenii nu mai au ţinerea de minte pe care o aveau în trecut. Mă scuzaţi că intervin.

— Îţi mulţumesc, Blore. Mie una mi-ar plăcea la nebunie; numai că mi-e teamă că dânsul n-ar fi de acord.

— În ziua de azi, o tânără doamnă poate obţine tot ce doreşte, domnişoară.

— Dar bărbaţii trebuie să fie totuşi prudenţi, Blore.

— Da, domnişoară, desigur, e greu cu familia; dar lucrurile se pot aranja.

— Cred că va trebui să înfruntăm furtuna.

Valetul clătină din cap.

— După părerea mea, cine spune una ca asta îşi ia în spinare răspunderea a o sumedenie de supărări inutile. A sosit taxiul, domnişoară.

În taxi, se aplecă în faţă, ca să simtă, prin ambele ferestre, aerul străzii pe obrajii înfierbântaţi. În plăcuta efervescenţă de acum, până şi mânia şi indignarea stârnită de cronica aceea păreau să se spulbere. La colţ cu Piccadilly, citi un afiş: „Sosirea cailor pentru derby”. Mâine avea loc derby-ul! Pierduse cu totul noţiunea evenimentelor! Hotărâseră să ia cina la restaurantul Blafard în Soho, dar înaintarea taxiului era îngreunată de traficul unui oraş aflat în ajunul unei sărbători naţionale. În uşa restaurantului se afla Stack, cu prepelicarul în lesă. Îi înmână un bilet.

— Domnişoară, domnul Desert mi-a cerut să vi-l dau. Am luat şi câinele ca să facă o plimbare.

Dinny desfăcu biletul cu o senzaţie de rău fizic.

Dinny, iubito, Iartă-mă că nu am venit în seara asta. Întreaga zi am petrecut-o într-o agonie de îndoieli. Fapt este că până nu ştiu cum va primi opinia publică povestea mea, mă munceşte sentimentul copleşitor că nu am voie să te târăsc şi pe tine în nimic din toate astea; şi tocmai o ieşire în public, ca cea de astă seară, este lucrul pe care vreau să-l evit. Presupun că ai citit „The Daily Phase”, este începutul comediei. În cursul săptămânii viitoare, va trebui să trec, de unul singur, prin tot ce mă aşteaptă, şi să-mi cântăresc bine situaţia. N-am de gând să fug, şi ne putem scrie. Ai să înţelegi. Câinele e o binefacere, şi ţi-l datorez ţie. La revedere pentru scurt timp, dragostea mea.

Al tău devotat.

W. D.

Tot ce reuşi să facă fu să-şi înfrâneze gestul de a-şi duce mâna la inimă, sub ochii şoferului. Tot timpul se temuse de acest lucru, îşi dădea seama acum, şi anume de a se trezi izolată tocmai când bătălia era în toi. Cu un efort, îşi controlă tremurul buzelor, rosti: „Aşteaptă o clipă” şi se întoarse spre Stack:

— Urcaţi în maşină, dumneata şi Foch.

— Vă mulţumesc, domnişoară.

Dinny se aplecă spre câine. Groaza i se zvârcolea în piept. Câinele ăsta! Era o legătură între ei.

— Vâră-l în maşină, Stack!

Pe drum, îl întrebă liniştită:

— Domnul Desert e acasă?

— Nu, domnişoară, mi-a dat biletul şi a plecat.

— Cum arăta?

— Puţin necăjit, aşa cred, domnişoară. Vreau să vă spun că tare mi-ar plăcea să-l învăţ cum să se poarte pe domnul acela de la „The Daily Phase”.

— Ah! Ai citit articolul?

— Da; şi eu sunt de părere că n-ar trebui să se dea drumul la aşa ceva.

— Libertatea presei, murmură Dinny. Câinele îşi lipi botul de genunchii ei. Foch e cuminte?

— Nu ne supără de fel, domnişoară. E un gentleman câinele ăsta; nu-i aşa, băiete?

Câinele continua să stea cu botul lipit de genunchii lui Dinny şi senzaţia era reconfortantă.

Când maşina opri în Cork Street, Dinny scoase un creion din geantă, rupse jumătatea de filă albă a biletului lui Wilfrid şi scrise:

Iubitule, Cum doreşti tu. Dar în aceste împrejurări, te rog să ştii, sunt a ta pe vecii vecilor. Nimic nu poate sau nu va putea să mă despartă de tine, decât dacă vei înceta să mă iubeşti.

A ta. Dinny.

Şi nu vei înceta, nu-i aşa? Oh, te rog să n-o faci!

Umezind ceea ce mai rămăsese din lipiciul de pe plic, vârî înăuntru jumătatea ei de filă şi-l apăsă până se închise. Dându-i-l lui Stack, sărută câinele pe cap şi-i indică şoferului:

— Capătul parcului, în Mount Street, te rog. Noapte bună, Stack!

— Noapte bună, domnişoară!

Ochii şi gura valetului, rămas locului, nemişcat, i se părură atât de pline de înţelegere, încât Dinny îşi întoarse faţa. Şi acesta fu sfârşitul escapadei pe care o aşteptase cu atâta nerăbdare.

De sus, din Mount Street, intră în Hyde Park şi se aşeză pe banca pe care şezuse cu Wilfrid, fără să-i pese de faptul că era singură, fără pălărie, în rochie de seară, şi că trecuse de ora opt. Îşi ridică gulerul pardesiului până se împreună cu părul ei castaniu, şi rămase astfel, încercând să privească lucrurile din punctul lui de vedere. Îl înţelegea foarte bine. Mândrie! Avea şi ea destulă ca să-l poată înţelege. A nu dori să amesteci pe alţii în necazurile tale era un lucru elementar. Cu cât ţineai mai mult la ei, cu atât mai puţin doreai să-i tragi după tine. Cu câtă ironie îi despărţea iubirea pe îndrăgostiţi, exact când aveau mai multă nevoie unul de altul! Şi, din câte îşi putea da ea seama, nu exista nici o ieşire! îi ajunseră vag la ureche acordurile fanfarei. Ce cântau, „Faust”? Nu, „Carmen”! Opera preferată a lui Wilfrid. Se ridică şi o porni prin iarbă, după sunet. Ce înghesuială! îşi luă un scaun, ceva mai depărtişor, şi se aşeză din nou, lingă tufele de rhododendroni. Habanera din opera „Carmen”! Ce fior îţi dădeau întotdeauna primele note! Cât de sălbatică, de neaşteptată, stranie şi ineluctabilă e iubirea! „L'amour est enfant de Bohčme…!”52 Rhododendronii înfloriseră târziu anul ăsta. Iată-l pe cel roz aprins! Aveau şi ei la Condaford… Unde era oare… ah! Oare unde să fi fost Wilfrid în clipa asta? De ce nu putea iubirea străpunge vălurile, aşa ca măcar în gând să poată păşi alături de el, să-şi strecoare mina în mâna lui! O mina spirituală tot e mai bună decât nimic! şi Dinny avu acea acută senzaţie de singurătate pe care numai un îndrăgostit o poate încerca atunci când îşi imaginează viaţa fără celălalt. Aşa cum se ofilesc florile pe lujere, tot astfel s-ar ofili şi ea, dac-ar fi smulsă de lângă el. „Să facă singur faţă lucrurilor! Şi cât o să dureze? De-a pururi?” La acest gând, tresăltă; şi un trecător, care-şi închipui că gestul era menit să-i atragă lui atenţia, se opri locului şi o privi. Expresia feţei ei îl făcu să-şi schimbe părerile, şi-şi văzu mai departe de drum. Mai avea de spânzurat încă două ore până să se poată întoarce acasă, nu voia să le dea a înţelege alor ei că seara se încheiase în suferinţă. Fanfara termină selecţiunile din „Carmen” cu Marşul toreadorului. O pată pe operă respectivă, această melodie atât de populară! Nu, nu era o pată, căci fusese scrisă, desigur, cu intenţia de a spulbera, prin sunete de trâmbiţă, tristeţea tragicului sfârşit, aşa cum trâmbiţează lumea în jurul pasiunii îndrăgostiţilor. Lumea e o scenă nepăsătoare şi nesimţitoare pe care vieţile păşesc ţanţoş, sau se furişează şi se adună prin ungherele-i întunecate… Ce ciudat răsună aplauzele în aer liber. Îşi privi ceasul de mină. Nouă şi jumătate. Încă o oră până să se întunece cu totul. Dar se lăsase o boare răcoroasă, o mireasmă de iarbă şi de frunze; culorile rhododendronilor păleau treptat, cântecele păsărilor se stinseseră. Oamenii treceau întruna prin faţa ei; nu vedeau nimic deosebit la dânşii şi, la rându-le, păreau să nu găsească nimic deosebit la ea. Şi Dinny îşi spuse: „Toate lucrurile şi-au pierdut hazul, şi eu n-am mâncat nimic”. Un local! Prea devreme, dar or fi unele restaurante unde ar putea lua ceva. Nici tu cină, aproape nimic la prânz, nici ceai – o condiţie potrivită pentru suferinţele din dragoste. Porni în direcţia Knightsbridge, mergând repede, mai curând din instinct decât din experienţă, pentru că era prima dată când rătăcea singură prin Londra la asemenea oră. Ajunse fără nici un fel de peripeţii la poarta parcului, ieşi şi porni să coboare pe Sloane Street. Se simţea mai bine când mergea şi-şi creionă în minte sloganul: „Leac împotriva suferinţelor din amor, mersul pe jos!” Pe străduţa aceea strimta nu era ţipenie de om. Casele zăvorite cu grijă şi cu obloanele trase păreau să confirme, prin expresia feţelor lor prelungi, înguste şi formale, indiferenţa lumii înregimentate faţă de dorurile celor ce hoinăresc pe străzi, aşa că ea. La colţ cu King's Road stătea o femeie.

— Mi-aţi putea indica, îi ceru Dinny, vreun local prin apropiere unde se poate mânca?

Abia acum observă că femeia căreia i se adresase avea o faţă grosolană, cu pomeţi proeminenţi, puternic fardaţi, ca şi ochii. Buzele-i erau binevoitoare, puţin cam groase; nasul, de asemenea, borcănat; ochii aveau privirea aceea care rezultă din nevoia de a fi când împietriţi, când ademenitori, de parcă-şi pierduseră orice contact cu sufletul. Purta o rochie neagră, mulată pe rotunjimile trupului, şi un şirag mare de perle artificiale. Dinny nu se putu împiedica să-şi spună că întâlnise în înalta societate multe femei semănând cu aceasta.

— Pe stânga e un local drăguţ.

— Vrei să vii cu mine să mâncăm ceva? întrebă Dinny mânată de un impuls sau de foamea zugrăvită pe faţa femeii.

— Vai! Cum să nu! Adevărul e că am ieşit fără să pun nimic în gură. Şi-apoi e plăcut să nu fii singură.

O porni pe Kings's Road, şi Dinny i se alătură. Îi trecu prin minte că dacă ar întâlni vreun cunoscut, situaţia ar fi tare caraghioasă; şi acest gând o făcu să se simtă cu atât mai bine. „Pentru numele lui Dumnezeu, îşi spuse, fii naturală!”

Femeia o conduse într-un mic restaurant, sau mai curând cârciumă, pentru că avea şi un bar. Nu se afla nimeni în sala de mese, care avea o intrare separată, şi se aşezară la o măsuţă pe care se găsea un serviciu de oţet şi untdelemn, un clopoţel, o sticlă cu sos Worcester şi, într-un vas, câteva flori anemice, care nu fuseseră niciodată proaspete. Plutea un uşor miros de oţet.

— N-aş zice nu la o ţigară, spuse femeia.

Dinny n-avea ţigări. Scutură clopoţelul.

— Ai vreo preferinţă?

— Oh! Ieftine!

Apăru o chelneriţă, o măsură pe femeie, o măsură pe Dinny şi emise un:

— Da?

— Un pachet de „Players” te rog. O cafea mare pentru mine, tare şi proaspătă, cu cozonac, sau cu cornuri, sau cu orice vreţi. Dumneata ce doreşti?

Femeia se uită la Dinny, de parcă-i măsura capacitatea, se uită apoi la chelneriţă şi răspunse cu o voce şovăielnică:

— Mă rog, ca să spun adevărul, mie mi-e foame. Friptură rece de vacă şi o sticlă de bere neagră?

— Ceva legume? întrebă Dinny. O salată?

— Da, o salată, mulţumesc.

— Bun! Şi nişte nuci murate? Vrei să ne aduci cât mai repede ce-am comandat?

Chelneriţa îşi trecu limba peste buze, dădu din cap şi plecă.

— Nu, zău, începu femeia dintr-o dată, e grozav de drăguţ din partea dumitale, ştii?

— A fost un gest prietenesc din partea dumitale că ai acceptat să vii. Fără dumneata, m-aş fi simţit cam pierdută.

— Ea nu poate deloc să priceapă, adăugă femeia cu capul spre locul unde dispăruse chelneriţă. Şi ca să spun adevărul, nici eu nu pricep…

— De ce? Ne e foame amândurora.

— De asta nici nu încape îndoială; să mă vezi când o veni mâncarea! Mă bucur că ai comandat nuci murate, eu mă dau în vânt după ceapă murată, dar nu se face.

— Ar fi trebuit să mă gândesc la cocktailuri, murmură Dinny, dar poate că nu se prepară aici.

— Merge şi câte un sherry. Mă duc eu să le iau.

Femeia se ridică şi dispăru în bar.

Dinny profită de ocazie ca să-şi pudreze nasul. De asemenea, îşi cufundă mâna în sân, în buzunarul sutienului, unde era depozitată comoara obţinută în South Molton Street, şi scoase o bancnotă de cinci lire. Se simţea cuprinsă de o tristă aţâţare.

Femeia sosi cu cele două pahare.

— Le-am spus să le treacă la socoteală. Aici au băutură bună.

Dinny înălţă paharul ei şi sorbi. Femeia îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură.

— De-aşa ceva aveam nevoie. Ia gândeşte-te, o ţară în care să nu poţi face rost de-o băutură!

— Las' că şi-n America fac rost şi beau.

— Te cred! Dar se spune că băutura-i îngrozitoare.

Dinny văzu că privirea femeii se plimba în sus şi-n jos, pe pardesiul, pe rochia, pe faţa ei, cu insaţiabilă curiozitate.

— Scuză-mă, începu femeia pe neaşteptate, ai o întâlnire?

— Nu. După ce mâncăm, mă duc acasă.

Femeia oftă.

— Nu mai aduce o dată blestematele alea de ţigări!

Chelneriţă reapăru cu o sticlă de bere şi cu ţigările. Privind la părul lui Dinny, deschise sticla.

— Oooof! făcu femeia trăgând un fum cu nesaţ, de-aşa ceva aveam nevoie.

— Într-un minut vin şi celelalte, zise chelneriţă.

— Nu te ştiu de pe scenă; nu-i aşa? sondă femeia.

— Nu. Nu sunt actriţă.

Sosirea mâncării sparse tăcerea care urmă. Cafeaua era mai bună decât sperase Dinny şi foarte fierbinte. O băuse aproape pe toată şi mâncase o felie mare de cozonac cu stafide, când femeia, virându-şi o nucă murată în gură, vorbi din nou:

— Locuieşti la Londra?

— Nu. În Oxfordshire.

— Ei, şi mie îmi place la ţară; dar acuma nu mă mai duc deloc. De felul meu sunt din Maidstone, tare frumos pe-acolo. Scoase un suspin, cu iz de bere neagră. Cică în Rusia, comuniştii au pus capăt prostituţiei, nu-i nostim? Mi-a spus un ziarist american. Niciodată până acu n-am pomenit că votarea unui buget să aibă la noi asemenea urmări. A crescut îngrozitor şomajul.

— Da, şi am impresia că asta-i afectează pe toţi.

— Pe mine una ştiu că mă afectează. Apoi îi aruncă o privire de gheaţă: Presupun că eşti şocată.

— E greu să mai şochezi azi oamenii, nu găseşti?

— Mă rog, de regulă eu nu prea mă învârtesc printre episcopi.

Dinny râse.

— Cu toate astea, continuă femeia sfidător, am dat peste un preot care mi-a vorbit cu mai mult bun simţ decât mi-a vorbit cineva vreodată; numai că, bineînţeles, n-am putut să mă ţin de ce mi-a spus.

— Pun rămăşag că-i cunosc numele, râse Dinny; Cherrell?

— Exact! făcu femeia holbându-şi ochii.

— E unchiul meu.

— Ei, asta-i! Nu zău! Ce caraghioasă-i lumea! Şi nici prea mare nu-i! Dar era un om foarte drăguţ, urmă ea.

— Mai e încă.

— E un om între oameni.

Dinny, care aşteptase aceste cuvinte inevitabile, îşi spuse: „Aici trebuie să intervină ajutorul dat „Sorei noastre rătăcite”.

Femeia scoase un suspin de ghiftuială.

— Mi-a părut foarte bine, spuse ea şi se ridică. Îţi mulţumesc mult de tot. Acum trebuie să plec, că altfel întârzii la treabă.

Dinny sună clopoţelul. Chelneriţa apăru cu o suspectă promptitudine.

— Nota te rog; poţi să-mi schimbi asta?

Chelneriţa luă bancnotă cu oarecare precauţie.

— Mă duc să mă aranjez un pic, spuse femeia. Mă întorc îndată.

Ieşi pe o uşă.

Dinny bău ultimele picături de cafea. Încerca să-şi dea seama ce trebuie să însemne o astfel de viaţă. Chelneriţa se întoarse cu restul, îşi primi bacşişul, rosti un: „Mulţumesc, domnişoară” şi plecă. Dinny îşi reluă gândul curmat.

— Ei bine, glăsui femeia în spatele ei. Nu cred că o să ne mai întâlnim vreodată. Dar vreau să-ţi spun părerea mea, că eşti un soi tare bun.

Dinny ridică privirea spre ea.

— Când mi-ai spus că ai plecat de acasă fără nimic în gură, însemna că nu aveai nimic de pus în gură?

— Te cred.

— Atunci vrei să fii drăguţă să primeşti restul ăsta? E îngrozitor să nu ai un ban în Londra.

Femeia îşi muşcă buzele şi Dinny văzu că îi tremurau.

— N-aş vrea să-ţi iau banii, după ce c-ai fost atât de bună.

— Ei, fleacuri! Te rog!

Şi luându-i mâna, îi îndesă banii cu sila. Spre oroarea ei, femeia se smiorcăi zgomotos. Se pregătea să iasă în fugă pe uşă, când femeia strigă după ea:

— Ştii ce fac acum? Mă duc acasă să mă culc. Dumnezeule, asta fac! Mă duc să dorm!

Dinny ieşi în goană în Sloane Street. Păşind pe lângă casele înalte, cu pleoapele obloanelor lăsate, simţi, cu recunoştinţă, că suferinţele de dragoste i se potoliseră mult. Dacă mergea încet, nu avea să ajungă prea devreme în Mount Street. Se întunecase de-a binelea şi, în ciuda luminii înceţoşate a oraşului, cerul scânteia de stele. Nu intră din nou în Hyde Park, ci merse de-a lungul grilelor exterioare. I se părea că se scursese o grămadă de timp de când îşi luase rămas bun de la Stack şi de la câine în Cork Street. Când dădu colţul în Park Lane, traficul se înteţi. Mâine, toate aceste vehicule se vor scurge spre colinele Epsom53; Londra o să rămână aproape părăsită. Şi, cu un junghi în inimă, se lăsă fulgerată de gândul cât de părăsită o să i se pară Londra când nu-l va mai întâlni sau nu va mai aştepta să-i întâlnească pe Wilfrid.

Ajunse la poartă, trecând pe lângă „butoiul nărăvaş” şi, deodată, de parcă întreaga seară nu fusese decât un vis, îl văzu pe Wilfrid stând după statuie. Avu senzaţia că se înăbuşă şi fugi spre el. Wilfrid întinse braţele şi o strânse la piept.

Clipă nu putea fi prelungită pentru că maşinile şi pietonii treceau în sus şi-n jos; aşa încât, braţ la braţ, porniră spre Mount Street. Dinny se mulţumea să se lipească de el, iar Wilfrid părea la fel de mut; dar gândul că venise acolo ca să fie mai aproape de ea era nespus de mângâietor.

Se conduseră unul pe celălalt, timp de un sfert de oră, trecând de poarta casei şi reîntorcându-se, ca un fecior cu o slujnicuţă. Rangul şi ţara, tradiţiile şi credinţele, toate pieriseră. Şi poate că în toată Londra, printre cei şapte milioane de locuitori, nu se găseau în clipele acelea două suflete mai înduioşate şi mai îngemănate!

În cele din urmă, se deşteptă simţul umorului.

— Iubitule, nu ne putem conduce toată noaptea unul pe celălalt acasă. Aşa că încă un sărut… şi încă un sărut… şi încă… un sărut!

Dinny alergă pe scări şi răsuci cheia în broască.