XVI.

A doua zi, Dinny îşi conduse iubitul până la uşa lui Adrian, la muzeu, şi-l lăsă acolo. Privind îndărăt la silueta lui înaltă, fără pălărie, încinsă cu un cordon în talie, îl văzu cutremurându-se violent. Dar Wilfrid îi zâmbi, şi chiar de la distanţa aceea se simţi încălzită de ochii lui.

Adrian, anunţat că tânărul va veni, îl primi cu ceea ce stigmatiză în proprii lui ochi drept o „curiozitate morbidă”, şi-l plasă pe dată, într-o poziţie mintală, alături de Dinny. Vor alcătui un cuplu ciudat de diferit. Totuşi, cu o percepţie poate nu străină de preocuparea lui pentru schelete, simţi că din punct de vedere fizic nepoata lui nu dădea deloc greş. Avea în faţă o siluetă care putea sta perfect în picioare sau întins lângă ea. Graţia musculaturii lui şi eleganţa alcătuirii osoase se armonizau cu stilul şi zvelteţea ei; iar faţa arsă de soare, cu trăsăturile-i încordate şi amare, era luminată de doi ochi despre care până şi Adrian, cu antipatia specifică englezului educat în şcolile publice faţă de vedetele masculine de cinema, îşi putea da seama cât de atrăgători puteau fi pentru speţa feminină. Osemintele lui Adrian sparseră în oarecare măsură gheaţa dintre ei; iar când ajunseră să discute despre identitatea unui prezumtiv hitit, nu prea grozav prezentat, deveniră aproape cordiali. Locuri şi persoane, pe care amândoi le cunoscuseră în condiţii stranii, constituiră un nou stimulent al simpatiei omeneşti. Dar numai când se pregăti de plecare, Wilfrid îl întrebă brusc pe Adrian:

— Ei, domnule Cherrell, dumneavoastră ce aţi face?

Adrian, care-şi înălţase privirile, se opri şi-l măsură, mijindu-şi ochii.

— Eu nu-s prea priceput la sfaturi, dar Dinny e o fată preţioasă…

— Aşa este.

Adrian se aplecă şi închise uşa unui dulăpaş.

— Azi dimineaţă, îi spuse el, am urmărit în camera mea de baie o furnică solitară, care încerca să-şi croiască drum şi să descopere lumea. Îmi pare său să spun că am scuturat puţin scrum din pipă peste ea, ca să văd cum o să reacţioneze. Asta face şi Dumnezeu întruna, îşi scutură scrumul din pipă în capul nostru, ca să vadă rezultatul. Am trecut prin felurite stări de spirit, dar am ajuns la concluzia că dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de Dinny – îi răspunse o mişcare a lui Wilfrid care tresări şi îşi încleştă pumnii – şi după cum văd, eşti, şi cum ştiu că ea e îndrăgostită de dumneata, atunci ţineţi-vă tari şi cu dumneata, decât într-un vagon de lux cu noi, ceilalţi. Cred, şi faţa lui Adrian era iluminată de seriozitate, că Dinny este unul dintre acei oameni despre care încă nu s-a scris, şi cei doi vor alcătui un singur spirit46.

Faţa tânărului zvâcni.

„E sincer!” gândi Adrian.

— Aşa încât, rosti el cu glas tare, gândeşte-te la ea, dar nu în sensul: „Te iubesc atât de mult încât nimic nu mă va putea determina să mă însor cu tine”. Procedează aşa cum doreşte ea – atunci când doreşte ceva – nu e o fiinţă iraţională. Şi, ca să fiu sincer, nu cred că vreunul din voi o să aibă de regretat.

Desert făcu un pas spre el şi Adrian văzu că era stăpânit de o emoţie intensă. Dar îşi frâna orice expresie cu excepţia unui zâmbet tremurat, făcu o mişcare cu mâna, se întoarse şi ieşi.

Adrian continuă să încuie uşile dulapurilor ce conţineau relicve. „Faţa lui, gândea el, este faţa cea mai dificilă şi, într-un fel, cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată. Spiritul pluteşte peste apele ei şi uneori e gata să fie înecat. Mă întreb dacă i-am dat un sfat criminal, pentru că, dintr-o raţiune sau alta, îmi face impresia că are de gând să-l urmeze.”

Adrian se întoarse la lectura unui magazin geografic, lectură din care-l întrerupsese vizita lui Wilfrid. Conţinea o relatare însufleţită asupra unui trib indian de pe Amazoane care reuşise, fără ajutorul inginerilor americani stipendiaţi de capitalism, să realizeze un comunism primitiv. Niciunul dintre ei nu posedă nimic în proprietate personală. Procesul întregii lor existenţe, ca şi procesele naturii, erau proprietate obştească. Nu purtau îmbrăcăminte, nu aveau legi restrictive; unica pedeapsă existentă – ceva legat de furnicile roşii – era aplicată numai în cazurile de însuşire a bunurilor obşteşti. Se hrăneau cu turte din făină de manila alternate cu carne de maimuţă şi alcătuiau o ideală comunitate primitivă.

„Iată un minunat exemplu, gândi Adrian, că viaţa omului se desfăşoară ciclic. În ultimii douăzeci de mii de ani, omenirea n-a făcut decât să se străduie să îmbunătăţească – sau cel puţin aşa gândea că face – principiul de bază care călăuzeşte viaţa acestor indieni.”

Adrian stătu o bucată de vreme cu un zâmbet adânc îngropat în şanţurile ce-i mărgineau gura. Doctrinari, extremişti! Fanaticul acela care înfipsese pistolul în tâmplă tânărului Desert croiţi-vă calea prin scrum. Dinny ar prefera să se afle în căruţă constituia o întruchipare a trăsăturilor celor mai negative din firea omenească. Dogme şi credinţe, ce altceva sunt acestea decât adevăruri incomplete, folositoare numai în măsura în care ajută să dea un echilibru vieţii? Magazinul geografic îi lunecă pe genunchi.

În drum spre casă, se opri în grădiniţa de lângă locuinţa lui, ca să simtă dezmierdarea soarelui pe obraz şi să asculte o mierlă. Obţinuse tot ce dorise de la viaţă: femeia pe care o iubea, sănătate deplină, un salariu frumos, şapte sute de lire pe an şi perspectiva unei pensii, doi copilaşi adorabili, care nu erau ai lui, aşa încât se putea elibera de exagerările părinţilor direcţi; o muncă interesantă, dragoste pentru natură, şi încă treizeci de ani, poate, în faţa lui.

„Şi dacă în acest moment, gândi el, ar veni cineva şi mi-ar înfige un pistol în tâmplă şi mi-ar spune: „Adrian Cherrel, renunţă la creştinism sau îţi zbor creierii!„, ar răspunde oare cum a răspuns Clive47 în India: „Trage şi du-te dracului!”? Adrian nu-şi putu da nici un răspuns. Mierla continua să cânte, frunzele tinere să freamăte în adierea după-amiezii, soarele să-i dezmierde obrazul, iar viaţa să fie foarte ispititoare în liniştea grădiniţei demodate…

După ce-i lăsase pe Wilfrid şi pe Adrian la marginea cunoştinţei, Dinny se oprise o clipă, având de ales între două îndemnuri, apoi se îndreptă spre partea nordică a oraşului, către St. Augustine's-in-the-Meads. Instinctul o mână să neutralizeze mai întâi opoziţia ramurilor laterale ale familiei ei, astfel încât să poată izola împotrivirile celor din imediata ei apropiere. Se îndrepta deci spre inima creştinismului activ, animată de o veselie plină de temeri.

Mătuşa May era pe punctul de a servi ceai la doi foşti studenţi înainte de plecarea acestora la un club din vecinătate, unde supravegheau jocurile de popice, şah, dame şi ping-pong.

— Dinny, dacă-l cauţi pe Hilary, are două şedinţe de comitet, dar s-ar putea să fie anulate, pentru că în ambele el este prezenţa de bază.

— Mătuşico, presupun că dumneata şi unchiul aţi aflat povestea mea.

Doamna Hilary aprobă din cap. Arăta foarte proaspătă, într-o rochie imprimată cu rămurele.

Ai vrea să-mi spui ce gândeşte unchiul despre toată această istorie?

— Aş prefera să-ţi spună el singur, Dinny. Niciunul, nici altul nu ni-l amintim prea bine pe domnul Desert.

— Oamenii care nu-l cunosc bine or să-l judece întotdeauna greşit. Dar nici dumitale, şi nici unchiului Hilary nu vă va păsa ce gândeşte lumea.

Rosti cele de mai sus cu o înfăţişare nevinovată, dar doamna Hilary, obişnuită cu institutele pentru tinerele fete, nu se lăsă amăgită.

— După cum ştii, Dinny, noi nu suntem, niciunul, nici altul, prea ortodocşi, dar amândoi credem cu tărie în principiile creştinismului, şi n-are rost să negăm acest fapt.

Dinny rămase un moment pe gânduri.

— Aceste principii propagă altceva decât bunătate, curaj şi abnegaţie? Ori e nevoie să fii creştin că să deţii aceste calităţi?

— Aş prefera să nu discut. Mi-ar părea rău să spun ceva care m-ar situa într-o atitudine diferită faţă de cea a lui Hilary.

— Mătuşico, ce soţie model!

Doamna Hilary zâmbi. Şi Dinny ştiu că în acest sector, aprecierile erau categoric pline de rezerve.

Aşteptă, discutând despre altele, până se întoarse Hilary. Arăta palid şi îngrijorat. Mătuşa May îi servi un ceai, îi trecu o mână peste frunte şi ieşi din cameră.

Hilary îşi bău ceaiul şi-şi umplu pipa cu un ghemotoc de tutun înfăşurat într-o hârtie.

— De ce-i nevoie de societăţi, Dinny? N-ar fi mai bine trei medici, trei ingineri, trei arhitecţi, o maşină de calculat şi un om cu imaginaţie care să-i pună pe toţi în mişcare şi să-i supravegheze?

— Ai necazuri, iubitule?

— Da, restaurarea caselor pe bază de credit bancar înseamnă destulă bătaie de cap, chiar fără să mai ai de-a face cu birocratismul societăţilor.

Privindu-i faţa obosită, dar zâmbitoare, Dinny gândi: „Nu pot să-l mai plictisesc şi eu cu micile mele supărări.” Apoi adăugă cu glas tare:

— Bănuiesc că n-o să-ţi poţi face timp să vii împreună cu mătuşa May marţi, la Expoziţia de flori de la Chelsea?

— Dumnezeule mare! exclamă Hilary împlântând capătul unui chibrit aprins în centrul ghemotocului de tutun; ce mult mi-ar plăcea să zac într-un cort şi să inspir parfum de azalee!

— Noi ne-am gândit să mergem pe la ora unu, aşa o să evităm grosul aglomeraţiei. Mătuşa Em o să trimită maşina să te aducă.

— Nu pot să promit, aşa că nu trimiteţi nimic. Dacă nu voi fi la ora unu la intrarea principală, înseamnă că s-a amestecat providenţa în planurile mele. Şi acum, ce se aude cu tine? Adrian mi-a povestit.

— Nu vreau să-ţi mai bat capul cu ale mele, unchiule.

Ochii albaştri, vicleni, ai lui Hilary aproape că se făcuseră nevăzuţi. Pufăi un nor de fum.

— Nimic din ce te priveşte nu înseamnă bătaie de cap pentru mine, draga mea, decât în măsura în care ar putea să-ţi pricinuiască ţie suferinţe. Presupun că trebuie s-o faci, Dinny?

— Da, trebuie.

Hilary oftă.

— În cazul ăsta nu ne rămâne decât să dăm lucrurilor întorsătura cea mai bună. Dar oamenilor le place martiriul altora. Mi-e teamă că tânărul o să aibă o presă foarte proastă, cum se spune.

Dinny zâmbi.

— Nu asta-i latura care mă interesează pe mine acum.

— Vreau să cred, urmă Hilary, că nu e bântuit de ceea ce se numeşte „pasiuni devoratoare”?

— Din câte am observat eu, nu.

— Vreau să spun, Dinny, că acest tip de om, din momentul în care a muşcat din măr, îţi trezeşte în minte, cu deosebită virulenţă, toate păcatele bătrânului Adam. Mă înţelegi?

— Da. Dar cred că la noi e vorba de „împerecherea a două spirite.”

— În acest caz, draga mea, mult noroc! Numai că atunci când oamenii vor începe să zvârle cu pietre în voi, nu vă lăsaţi impresionaţi. Voi procedaţi cu ochii deschişi, aşa încât nu veţi avea dreptul să vă plângeţi. E mai greu de suportat să vezi că i se dă în cap cuiva care ţi-e drag decât atunci când eşti tu însuţi lovit. Aşa că de la început oţeleşte-te bine, şi încearcă să te oţeleşti din ce în ce, ca să nu înrăutăţeşti starea lucrurilor pentru el. Dacă nu mă înşel, Dinny, tu te înfierbânţi cam repede.

— Am să încerc să mă stăpânesc. Când o să apară volumul de versuri al lui Wilfrid, te rog să citeşti poemul intitulat „Leopardul”; redă starea lui de spirit în legătură cu întreaga întâmplare.

— Ah, făcu Hilary cu o voce ştearsă. O justificare? în cazul ăsta, greşeşte.

— Aşa spune şi Michael. Nu ştiu dacă face o greşeală sau nu; până la urmă, cred că nu. Oricum, poemul o să apară.

Şi atunci se va năpusti haită de câini. „Întoarce şi obrazul celălalt” şi „prea mândru pentru a lupta”, nu sunt decât vorbe goale. În orice caz, îşi caută singur necazuri, asta-i tot ce am de spus.

— Nu pot face nimic, unchiule.

— Îmi dau seama, Dinny; tocmai fiindcă mă gândesc la câte va trebui să înghiţi fără să poţi face nimic, de asta îmi fac atâta inimă rea. Şi ce-i cu Condaford? Te va rupe definitiv de ai tăi?

— Ei, numai în romane se găsesc oameni care nu cedează deloc; şi chiar şi în romane până la urmă se îmbunează, sau mor, astfel ca eroina să poată fi fericită. Vrei să pui un cuvânt bun pentru noi la tata, dacă-l vezi, unchiule?

— Nu, Dinny; Un frate mai vârstnic nu uită niciodată cât îţi era de superior când el era mare şi tu mic.

Dinny se ridică.

— Bine, unchiule; îţi mulţumesc mult că nu crezi în blesteme, şi mai mult încă pentru că nu vorbeşti de ele. O să-mi aduc aminte de toate câte mi le-ai recomandat. Marţi, la ora unu, la intrarea principală; nu uita să mănânci ceva înainte; e o treabă obositoare.

După plecarea lui Dinny, Hilary îşi reumplu pipa.

„Şi mai mult încă pentru că nu vorbeşti, de ele! repetă el în gând. Fata asta ştie să fie caustică. Mă întreb cât de des, oare, pe parcursul îndatoririlor mele profesionale, vorbesc despre lucruri în care nu cred.” Văzându-şi soţia în uşă, adăugă:

— May, tu crezi că, din punct de vedere profesional sunt un farsor?

— Da, dragă. Ce altceva ai putea fi?

— Vrei să spui că formele folosite de un preot nu sunt destul de extinse ca să poată corespunde variaţiilor firii omeneşti? Dar nu văd cum ar putea fi. Vrei să mergem marţi la Expoziţia de flori de la Chelsea?

Doamna Hilary, spunându-şi în gând: „Dinny ar fi putut să mă invite pe mine”, răspunse cu voioşie:

— Ţin foarte mult.

— Hai să aranjăm astfel treburile ca să putem fi acolo la unu fix.

— Aţi discutat despre povestea ei?

— Da.

— E de neclintit?

— Absolut.

Doamna Hilary suspină.

— Ce păcat! Crezi că un om va putea vreodată supravieţui unei asemenea chestiuni?

— Acum douăzeci de ani ţi-aş fi răspuns: „Nu”. Acum nu mai sunt la fel de sigur. O să-ţi pară ciudat, dar nu oamenii cu adevărat credincioşi sunt cei care contează în cazul lor.

— De ce?

— Pentru că ei nu vin în contact cu asemenea persoane. Dar vor veni în permanenţă în contact cu oameni din armată, din guvernământ, cu englezi de dincolo de hotare. Şi apoi, focarul necruţării se găseşte în însuşi sinul familiei ei. Îi vor pune eticheta laşităţii. Şi cleiul pe care-l vor folosi la lipirea acestei etichete e mai puternic decât cel de pe etichetele hotelurilor care-şi fac reclamă.

— Mă întreb ce părere vor avea copiii despre toată întâmplarea asta?

— Ciudat că nu ştim.

— Noi ştim mai puţine despre copiii noştri decât oricare dintre prietenii lor. Oare la fel de enigmatici am fost şi noi pentru părinţii noştri?

— Părinţii noştri ne priveau ca pe nişte specimene biologice; ne ţineau la distanţă, dar ştiau o mulţime de lucruri despre noi. Noi am încercat să ne situăm la acelaşi nivel cu tinerii noştri, să facem pe fraţii şi surorile mai mari, şi nu ştim nimic despre dânşii. Am ratat un gen de cunoaştere, şi nu l-am dobândit pe celălalt. E puţin umilitor, dar tinerii sunt cumsecade. Nu de tineri mă tem eu în cazul lui Dinny, ci de cei cu experienţă în ceea ce priveşte valoarea prestigiului englez, şi care sunt justificaţi să protesteze; şi de cei cărora le va plăcea să-şi spună că Desert a făcut ceva ce ei n-ar fi făcut niciodată, şi care nu sunt deloc justificaţi să gândească astfel.

— Hilary, cred că Dinny îşi supraestimează tăria.

— Nici o femeie îndrăgostită cu adevărat nu ar fi procedat altfel. E treaba ei să descopere dacă s-a supraestimat sau nu. Mă rog, o să aibă de furcă.

— Vorbeşti de parcă nu-ţi displace toată treaba asta.

— Zarurile au fost aruncate şi nu mai are nici un rost să ne frământăm. Hai să redactăm apelul acela nou. O să aibă loc o scădere bruscă a acţiunilor de bursă. Norocul nostru! Toţi oamenii cu bani or să-i ţină cu dinţii!

— Aş fi dorit ca oamenii să nu devină mai strânşi la pungă când timpurile sunt grele. Pentru că asta înseamnă şi mai puţin de lucru. Negustorii au început de pe acum să se vaiete.

Hilary întinse mâna după un carnet şi începu să scrie. Nevastă-sa se uita peste umăr la ce aşternea şi citi:

Către toţi cei pe care-i poate interesa:

Şi pe cine s-ar putea să nu intereseze că în mijlocul nostru trăiesc mii de oameni atât de lipsiţi, din născare, de cele mai elementare bunuri ale vieţii, încât nu ştiu ce înseamnă adevărata curăţenie, adevărata sănătate, adevăratul aer curat, adevărata hrană omenească?

— Dragă, un singur „adevărata” ajunge pentru toate.