XVII.

Sosind la expoziţia de flori de la Chelsea, Lady Mont şopti îngândurată:

— Am întâlnire cu Boswell şi Johnson la cortul cu calceolaria, Dinny. Vai, ce îngrămădeală de oameni!

— Da, şi toţi urâţi. Oare vin aici, mătuşico, pentru că tânjesc după frumuseţea de care sunt lipsiţi?

— Pe Boswell şi Johnson nu-i pot face să tânjească. Uite-l pe Hilary! De zece ani poartă acelaşi costum! Ia banii ăştia şi du-te fugă să scoţi bilete, altfel o să încerce să plătească el pentru noi toţi.

Cu o bancnotă de cinci lire în mină, Dinny se furişă spre ghişeu, evitând să fie zărită de unchiul ei. Luă patru bilete şi le prezentă zâmbind.

— Am văzut cum te furişai ca un şarpe, spuse unchiul ei. Unde mergem mai întâi? La azalee? La o expoziţie de flori, ţin să-mi satisfac simţurile din plin.

Prezenţa deliberată a Lady-ei Mont provocă oarecare agitaţie în mulţime, în timp ce privirile ei, filtrate pe sub pleoapele uşor căzute, cântăreau înfăţişarea oamenilor aleşi să expună flori.

Cortul în care intrară se înfierbântase de omenire şi de parfum, deşi era o zi umedă şi răcoroasă. Frumuseţea, ingenios pusă în valoare, a fiecărui grup de flori era digerată de cele mai felurite tipuri de oameni, legaţi însă prin acel tainic aer de înrudire pe care ţi-l dă slujirea unui scop comun. Se afla acolo marea oaste a cultivatorilor de flori – crescători – de primule în ghivece, cultivatorii de brâncuţe, gladiole şi irişi în grădinile din spatele caselor londoneze; cei de garoafe, nalbe şi garofiţe în răzoarele mici ale caselor de provincie; grădinarii marilor” parcuri; proprietarii de sere şi de laboratoare experimentale – dar nu prea mulţi dintre aceştia, pentru că unii fuseseră şi plecaseră, iar alţii urmau să vină mai târziu. Toţi se învârteau cu un aer iscoditor, de parcă-şi studiau viitoarele riscuri, şi zăboveau pe lângă îngrijitori, angajându-se în discuţii, ca şi cum urmăreau să facă pariuri. Şi murmurul înăbuşit de voci, cu accent de mahala, de provincie, sau cultivat, toate discutând despre flori, alcătuia un zumzet ca de albine, sau poate mai puţin plăcut. Această expresie înăbuşită a unei pasiuni naţionale, concentrată între pânzele cortului, precum şi parfumul florilor exercitau un efect hipnotic asupra lui Dinny, care se mişca de la un mănunchi superb implantat la altul, tăcută, fremătând delicat din nasul ei cu vârful uşor în vânt.

O trezi vocea mătuşii ei.

— Uite-i, zise Lady Mont, arătând cu bărbia.

Dinny văzu doi oameni stând atât de nemişcaţi, încât se întrebă dacă nu cumva uitaseră pentru ce se aflau acolo. Unui din ei avea o mustaţă roşcovană şi ochi trişti ca de vacă; celălalt arăta ca o pasăre vânătă; purtau haine de sărbătoare, ţepene de atâtea duminici în câte fuseseră îmbrăcate. Nu vorbeau, nu se uitau la flori, stăteau acolo de parcă fuseseră plasaţi de providenţă, care uitase să le dea şi instrucţiuni de funcţionare.

— Care din ei e Boswell, mătuşico?

— Fără mustaţă, răspunse Lady Mont; Johnson are pălărie verde. E surd. Nici nu se putea altfel.

Trecură acum în cortul trandafirilor, şi Dinny îşi aruncă ochii pe ceasul ei de mină. Avea întâlnire cu Wilfrid la intrare.

Furişă o privire grăbită peste umăr. Iată-l! Observă că Hilary se lua după miros, mătuşa May se lua după Hilary, iar mătuşa Em discuta cu un îngrijitor. Mascată de un minunat grup de roze K of K48, se strecură înapoi spre intrarea în cort şi când mâinile ei fură în mâinile lui Wilfrid, uită cu totul unde se găseşte.

— Te simţi destul de tare, iubitule? Sunt aici mătuşa Em, unchiul Hilary şi soţia lui. Aş dori atât de mult să te cunoască! pentru că ei toţi ocupă locuri importante în ecuaţia noastră.

Wilfrid îi făcea în clipa aceea impresia unui cal supraîncordat, căruia i se cerea să sară un obstacol peste care nu mai sărise.

— Dacă tu o doreşti, Dinny…

O găsiră pe Lady Mont prinsă în discuţie cu reprezentanţii serelor „Plantem”.

— Asta de aici – aspect exotic şi pământ calcaros. Thenemesias nu prinde. Vine de peste câmpuri şi se usucă îngrozitor. Iar fuxiile răsar gata uscate. Cel puţin aşa pretind ei; nu poţi şti niciodată. Ah, iat-o pe nepoata mea. Dinny, ţi-l prezint pe domnul Plantem. Cel care ne trimite de multe ori… Oh! Ah! Domnul Desert? Ce mai faceţi? îmi aduc aminte când l-aţi ţinut pe Michael de braţ, la nunta lui.

Îşi lăsase mina în mâna lui Wilfrid şi părea s-o fi uitat acolo, în timp ce ochii ei, pe sub sprâncenele înălţate, îi cercetau faţa, cu o blândă surpriză.

— Unchiule Hilary, îl strigă Dinny.

— Da, făcu Lady Mont, revenindu-şi. Hilary, May, domnul Desert.

Hilary, desigur, se comportă foarte natural, dar mătuşa May dădea impresia că salută un decan. Şi aproape pe dată, printr-un acord tacit, Dinny fu lăsată singură cu iubitul ei.

— Ce impresie îţi face unchiul Hilary?

— Pare un om pe care te poţi bizui la necaz.

— Aşa şi e. Ştie din instinct cum să nu dea cu capul de pereţi, deşi e mereu în plină acţiune. Cred că e un rezultat al faptului că trăieşte într-o mahala. E de acord cu Michael că a publica „Leopardul” ar fi o greşeală.

— Ar însemna să mă izbesc cu capul de pereţi, da?

— Da.

— Zarurile au fost aruncate. Îmi pare rău dacă te fac să-ţi pară rău, Dinny.

Mâna lui Dinny o căută pe a lui.

— Nu. Să navigăm sub propriul nostru pavilion, numai că Wilfrid, încearcă de dragul meu să primeşti cu calm tot ce-o să se abată asupra noastră, şi aşa voi face şi eu. Vrei să ne pitim pe după fuxiile astea, care parcă-s un foc de artificii, şi apoi s-o întindem? Cred că la asta se aşteaptă cu toţii.

O dată plecaţi din cort, se îndreptară spre ieşirea de pe chei şi trecură pe lângă grădinile de pe stânci; în faţa fiecăreia dintre ele, afară, în umezeală, stătea constructorul respectiv, care parcă spunea: „Priviţi la opera mea şi recurgeţi la serviciile mele!”

— Să execuţi lucrări frumoase şi să le cerşeşti oamenilor de jur împrejur să le ia în seamă! exclamă Dinny.

— Unde mergem, Dinny?

— Battersea Park?

— Deci traversăm podul.

— Ai fost o comoară că m-ai lăsat să ţi-i prezint, dar arătai ca un cal care încearcă să-şi scoată capul din ham. Îmi venea să te mângâi pe grumaz.

— M-am dezobişnuit de societate.

— E bine să nu fii obligat să depinzi de oameni.

— Sunt cel mai inadaptabil om din lume. Dar tu, aş fi crezut că…

— Eu nu te vreau decât pe tine; cred că am o fire de câine. Fără tine, acum, aş fi pierdută.

Zvâcnetul gurii lui însemna mai mult decât un răspuns.

— Ai vizitat vreodată azilul câinilor rătăciţi? E pe undeva pe aici…

— Nu. E îngrozitor să te gândeşti la câinii rătăciţi. Poate că totuşi ar trebui să-l vizităm. Da, haide!

Aşezământul avea obişnuita aparenţă spitalicească, dând impresia că totul merge cât se poate de bine, când de fapt totul merge cât se poate de prost. Fură întâmpinaţi de un număr considerabil de lătrături şi de privirile întrebătoare din ochii unui considerabil număr de câini. Cozi fluturau ori de câte ori se apropiau. Câinii de rasă păreau mai liniştiţi şi mai trişti decât cei obişnuiţi, care alcătuiau majoritatea. Un prepelicar negru şedea într-un colţ al ţarcului de sârmă, cu capul îngropat între urechile lungi. Se duseră spre el.

— Cum e posibil ca un câine atât de frumos să zacă aici nereclamat? se miră Dinny. Şi ce trist e!

Wilfrid îşi trecu degetele printre sârme. Câinele îl privi. Îi văzură marginile roşii ale ochilor şi un ciuf de păr moale şi mătăsos pe frunte. Se ridică încet, din poziţia cinchită, şi-l auzi gâfâind uşor, de parcă îşi făcea un calcul, sau se dădea o luptă în sufletul lui.

— Vino aici, băiete!

Câinele se apropie agale, negru ca tăciunele, bine înfipt pe picioarele-i cu franjuri. Avea toate semnele rasei, ceea ce făcea şi mai misterioasă abandonarea lui. Stătea atât de aproape de ei, încât îl puteau atinge; coada scurtată i se mişcă încet, apoi se pleoşti din nou, ca şi cum ar fi spus: „Sunt eu atent la orice şansă mi s-ar ivi, dar nu sunteţi voi aceia!”

— Ei, băiete! i se adresă Wilfrid.

Dinny se aplecă.

— Dă-mi o sărutare.

Câinele ridică ochii spre ei. Mai dădu o dată din coadă, apoi iar o lăsă în jos.

— Nici el nu prea-i om de societate, observă Wilfrid.

— E prea trist ca să poată vorbi. Dinny se aplecă şi mai jos şi, de astă dată, îşi strecură mâna printre sârme. Hai, vino, drăguţule!

Câinele îi mirosi mănuşa. Din nou coada i se agită uşor; o limbă roză se ivi o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că buzele sunt la locul lor. Cu mare efort, degetele lui Dinny îi atinseră botul neted ca mătasea.

— E o rasă foarte curată, Wilfrid.

— A fost furat, presupun, şi apoi abandonat. Probabil de prin vreo cuşcă de la ţară.

— Pe hoţii de câini aş fi în stare să-i spânzur!

În colţurile ochilor cafenii ai câinelui se vedeau urme de lacrimi. O privea pe Dinny cu o însufleţire stăpânită, de parcă i-ar fi spus: „Tu nu eşti trecutul meu, iar viitor nu ştiu dacă mai am.”

Dinny înălţă privirile:

— Vai, Wilfrid!

El dădu din cap şi o lăsă cu câinele. Rămase ghemuită pe călcâie, scărpinând uşurel câinele pe după urechi, până când se înapoie Wilfrid, urmat de un om care purta o lesă şi o zgardă.

— L-am luat, o anunţă Wilfrid. Ieri i-a expirat termenul de păstrare, dar se hotărâseră să-l mai ţină o săptămână, de dragul înfăţişării lui.

Dinny se întoarse cu spatele, pentru că ochii i se umeziseră. Îi uscă în grabă şi-l auzi pe om spunând:

— Îi pun lanţul înainte să-l scot din cuşcă, domnule, că nu cumva să fugă; nu s-a adaptat nici o clipă aici.

Dinny se întoarse:

— Dacă se iveşte stăpânul lui, îl restituim imediat.

— Nu prea cred că sunt şanse, domnişoară. După părerea mea, ăsta-i câinele cuiva care-a murit. S-a descotorosit de zgardă, se vede, şi-a plecat să-şi caute stăpânul, s-a rătăcit, şi nimeni nu s-a sinchisit să-l caute aici. Frumos câine. Aţi luat un chilipir. Dă-mi pare bine. Nu-mi plăcea să mă gândesc că asemenea câine va fi dat la hingheri; e şi tânăr.

Îi puse zgarda, îl scoase şi-i dădu lesa lui Wilfrid, care-i înmâna o carte de vizită.

— Pentru cazul că s-ar ivi stăpânul lui. Haide, Dinny; să-l facem să meargă puţin! Vino, băiete!

Câinele fără nume, auzind cuvântul cel mai dulce din vocabularul lui, o porni înainte, atâta cât îi îngăduia lungimea lesei.

— Probabil că teoria omului e adevărată, spuse Wilfrid, şi sper să fie aşa. O să-l îndrăgim pe băiatul ăsta.

Ajunşi la iarbă, se străduiră să pătrundă în conştiinţa lăuntrică a câinelui. Le acceptă atenţiile de răbdare, fără să răspundă, ţinându-şi ochii şi coada în jos, rezervându-şi aprecierile.

— Am face mai bine să-l ducem acasă, spuse Wilfrid. Rămâi aici, mă duc să caut un taxi.

Şterse cu batista o bancă din grădină, îi dădu lesa lui Dinny şi plecă.

Dinny se aşeză, urmărind reacţiile câinelui. Încercase să-l urmeze pe Wilfrid, atât cât îi îngăduise lungimea lesei, apoi se ghemuise din nou în atitudinea în care-l văzuseră prima oară.

Câinele se apropie din nou de ea, dar îşi ţinea capul întors în direcţia în care dispăruse Wilfrid, şi începu să scâncească.

Un taxi trase în faţa lor. Câinele încetă scâncitul şi porni să gâfâie. „Vine stăpânul!” Se smuci din lesă. Wilfrid se îndreptă spre ei. Prin lesa care se pleoşti, Dinny îi putu simţi deziluzia: apoi lesa se învârtoşa, şi coada începu să penduleze rapid, în timp ce câinele adulmeca manşetele pantalonilor lui Wilfrid.

În maşină, câinele se aşeză pe jos, cu botul rezemat pe pantoful lui Wilfrid. Când ajunseră în Piccadilly, începu să dea semne de nelinişte şi se răsuci cu botul pe genunchii lui Dinny. Pentru ea, împărţită între Wilfrid şi câine, drumul în maşină însemnă un teribil amestec de emoţii, şi când călătoria se sfârşi, trase aer curat în plămâni.

— Mă întreb ce mutră o să facă Stack, spuse Wilfrid. Un prepelicar în Cork Steet nu-i mare pricopseală.

Câinele urcă scările cu calm.

„E crescut în casă”, gândi Dinny uşurată.

În salon, câinele porni să adulmece covorul. După ce constată că picioarele mobilelor erau neinteresante şi că încăperea fusese lipsită de alte exemplare canine, îşi sprijini botul pe divan, furişând priviri prin colţurile ochilor.

— Sus! porunci Dinny. Câinele sări pe divan.

— Dumnezeule! Miroase! strigă Wilfrid.

— Să-i facem o baie. Până umpli tu cada, eu îl caut de purici.

Reţinu câinele, care se repezise să-l urmeze pe Wilfrid, şi începu să-i despartă părul. Găsi câţiva purici, dar nici un fel de altă insectă.

— Da, dragule, puţi.

Câinele întoarse capul şi o linse pe nas.

— Dinny, baia-i gata!

— N-am găsit decât purici.

— Dacă vrei să-mi ajuţi, îmbracă halatul ăsta de baie ca să nu-ţi strici rochia.

Trecând în spatele lui Wilfrid, Dinny îşi scoase rochia şi se înfăşură în halatul de baie albastru, sperând, pe jumătate, că Wilfrid o să se întoarcă spre ea, dar respectându-l pentru că nu o făcu.

Îşi suflecă mânecile şi veni lângă el. Ţinut în sus, deasupra căzii, câinele scoase o limbă lungă.

— Sper că n-o să i se facă rău?

— Nu; întotdeauna fac aşa. Încetişor, Wilfrid, să nu stropească, asta-i sperie. Acuma!

Cufundat în cada cu apă, câinele, după câteva smuceli, stătu liniştit, cu capul îndoit, concentrat să-şi ţină echilibrul pe suprafaţa lunecoasă.

— Uite nişte şampon de păr, tot e mai bun decât nimic. Eu îl ţin şi tu freacă-l.

După ce turnă puţin şampon în mijlocul spatelui lung şi negru, Dinny adună apa în mâini şi udă bine coastele câinelui, apoi se puse pe frecat. Această primă ispravă domestică, realizată împreună cu Wilfrid, însemna bucurie pură; nu presupunea nici un contact fizic cu el. În cele din urmă, se îndreptă din şale.

— Of! Spinarea mea! Şterge-i blana şi dă drumul la apă. Îl ţin eu.

Wilfrid îl şterse, şi câinele nu păru prea neconsolat de pierderea puricilor. Se scutură cu putere şi amândoi săriră îndărăt.

— Nu-l lăsa să iasă, strigă Dinny; trebui să-l uscăm în cadă.

— Foarte bine. Ţine-l de gât şi fă-l să stea liniştit.

Înfăşurat într-un uriaş prosop de baie, câinele îşi înălţă faţa spre Dinny; arăta amărât şi pierdut.

— Săracul băieţaş, îndată-i totul gata, şi ce frumos o să mai miroşi!

Câinele se scutură încă o dată.

Wilfrid îi scoase prosopul.

— Ţine-l o clipă, mă duc să iau un cearşaf vechi; o să-l facem să stea încovrigat până se usucă.

Singură cu câinele, care se muncea să iasă din baie, Dinny îl ţinu strâns, cu labele din faţă pe marginea căzii, contribuind la sporirea durerii oglindite în ochii lui.

— Aşa! Acum e mai bine!

Cărară pe divan câinele aproape neînsufleţit, înfăşurat într-un cearşaf vechi.

— Cum o să-l botezăm, Dinny?

— Hai să încercăm să-i strigăm câteva nume, poate nimerim peste al lui.

Nu răspunse la nici un nume.

— Bun, conchise Dinny, atunci să-i spunem „Foch”. Dacă n-ar fi fost Foch, noi doi nu ne-am fi întâlnit niciodată.