XXI.

Starea de spirit a lui Wilfrid când se despărţise de editorul său la restaurantul „The Jessamine” fusese împărţită între furie şi confuzie. Fără să fi pătruns subtilităţile anatomiei mintale a lui Compson Grice, Wilfrid simţea că fusese manevrat; şi în tot restul acelei neliniştite după-amieze, vagabondă, pendulând între uşurarea că în sfârşit dăduse totul pe faţă şi resentimentul pe care ţi-l inspiră irevocabilul. Astfel muncit de gânduri, nu-şi dăduse realmente seama de şocul pe care biletul lui i-l va provoca lui Dinny şi numai când, întorcându-se acasă, îi găsi răspunsul, inima se îndreptă către ea şi, o dată cu inima, se îndreptă şi el însuşi spre locul întâlnirii neaşteptate. În cele câteva minute cât defilaseră împreună pe Mount Street, tăcuţi şi aproape îmbrăţişaţi, Dinny reuşise să-i infuzeze sentimentul că erau doi şi nu unul singur împotriva lumii. De ce s-o ţină deoparte şi s-o facă şi mai nefericită decât era necesar? Şi a doua zi dimineaţă îi trimise un bilet prin Stack, invitând-o la o excursie.

Uitase de derby şi maşina lor fu pe dată înghiţită într-un puhoi de vehicule.

— Eu n-am văzut niciodată derby-ul, spuse Dinny. N-am putea merge?

Existau cu atât mai multe raţiuni să se ducă la derby cu cât se părea că nu aveau nici o şansă raţională de a nu se duce. Dinny era mirată de sobrietatea generală. Nici urmă de băuturi, steaguri, cărucioare trase de măgăruşi, note discordanţe, trăncăneală. Nici o urmă de trăsură, cotigă sau cărucior de negustor ambulant, nimic decât un şuvoi compact şi mobil de autocare şi automobile, cele mai multe închise.

Când, în cele din urmă, parcară la coline, îşi mâncară sandvişurile şi se lăsară duşi de mulţime, se întoarseră, instinctiv, spre şansa de a vedea un cal.

Derby Day a lui Frith54 părea să nu fie real, dacă fusese vreodată. În acel tablou oamenii par să aibă o viaţă a lor pe care o trăiesc; în această mulţime, fiecare nu părea decât să încerce să se ducă în alt loc decât cel în care se afla.

În padoc, care la prima vedere părea să adăpostească numai oameni şi nici un cal, Wilfrid spuse deodată:

— Dinny, e o nebunie; cu siguranţă că vom fi văzuţi.

— Şi ce dacă? Uite un cal!

Într-adevăr, un număr de cai erau aduşi într-o arenă. Dinny se îndreptă grăbită spre ei.

— Toţi mi se par la fel de frumoşi, îi şopti cu voce înăbuşită, şi la fel de buni, cu excepţia ăstuia. Nu-mi place spatele lui.

Wilfrid consultă catalogul.

— Ăsta-i favoritul.

— Şi totuşi nu-mi place. Nu observi? Spinarea se apropie precipitat de coadă, până la un anumit punct, şi pe urmă se lasă brusc în jos.

— De acord, totuşi caii aleargă indiferent de forma lor.

— Pariez şi eu pe calul pe care-l alegi tu, Wilfrid.

— Atunci lasă-mi puţin timp.

Oamenii din dreapta şi din stânga ei rosteau numele cailor, pe măsură ce aceştia defilau. Dinny găsise un loc la bară, cu Wilfrid alături, strâns lipit de ea.

— E-un porc de cal, exclamă un om în stânga ei. În viaţa mea nu mai pariez pe bestia asta.

Dinny aruncă o privire celui care vorbise. Era o matahală de om, cu un colac de grăsime la ceafă, o gambetă şi un trabuc în gură. Soarta calului i se păru mai puţin înspăimântătoare.

O doamnă aşezată pe un scăunaş pliant, în dreapta ei, zise:

— Ar trebui să degajeze aleea pentru caii care ies. Chestia asta mi-a păpat bănişorii acum doi ani.

Mâna lui Wilfrid se opri pe umărul lui Dinny.

— Ăsta îmi place, spuse. Blenheim! Hai să mergem să pariem pe el.

Se duseră în locul unde şiruri de oameni stăteau la coadă în faţa unui soi de porumbare, sau cel puţin aşa păreau.

— Stai aici, îi spuse Wilfrid. Mă duc să-mi depun formularul şi mă întorc.

Dinny rămase locului, privind.

— Bună ziua, domnişoară Cherrell. Un domn înalt, cu un cilindru cenuşiu şi cu tocul lung al unui binoclu de câmp atârnat de gât, se oprise în faţa ei. Ne-am întâlnit la statuia lui Foch şi la nunta surorii dumitale, dacă-ţi aduci aminte.

— Ah! Da, domnul Muskham.

Inima începu să-i bată cu putere şi se strădui să nu privească în direcţia lui Wilfrid.

— Aveţi veşti de la sora dumneavoastră?

— Da, ne-au scris din Egipt. Cred că au suferit îngrozitor de căldură pe Marea Roşie.

— Aţi făcut vreun pariu?

— Încă nu.

— Eu nu m-aş aventura la favorit, n-o să reziste.

— Ne-am gândit la Blenheim.

— Mă rog, e un cal frumos şi ia bine curbele. Dar în grajdul lui e un altul care se bucură de mai multă apreciere. Înţeleg că sunteţi o neofită, domnişoară Cherrell. La un cal trebuie să urmăriţi unul din următoarele două lucruri, sau chiar ambele: pârghia crupei şi personalitatea, nu frumuseţea, ci personalitatea.

— Pârghia crupei? Vreţi să spuneţi că trebui să fie mai înalt în spate decât în faţă?

Jack Muskham zâmbi.

— Asta-i. Dacă observaţi acest lucru la un cal, mai ales când trebuie să urce o înălţime, pariaţi pe el.

— Dar personalitatea? Când îşi înalţă capul şi priveşte în depărtare, peste capetele oamenilor? Am văzut un cal făcând asta.

— Mi-ar plăcea să-mi fiţi elevă, o jur! Exact la aşa ceva m-am referit.

— Dar nu ştiu ce cal era, răspunse Dinny.

— Păcat.

Apoi, deodată, Dinny îi văzu interesul binevoitor îngheţându-i pe faţă. Îşi ridică cilindrul şi se întoarse. Vocea lui Wilfrid rosti în spatele ei:

— Ei, am pus o hârtie de zece lire pe el.

— Hai să mergem la tribună să urmărim cursa.

Wilfrid nu părea să-l fi remarcat pe interlocutorul ei; simţindu-i mâna sub braţ, Dinny se străduia să uite înţepenirea subită a feţei lui Jack Muskham. Strădaniile multiple ale mulţimii de a-şi „prognostica viitorul” contribuiră să-i distragă atenţia, astfel încât ajunse la potou într-o dispoziţie de totală indiferenţă faţă de tot ce nu era Wilfrid sau caii. Găsiră un loc în picioare, lingă bookmakeri, în apropiere de bară.

— Culorile verde şi şocolatiu, asta pot ţine minte. Şocolata cu fistic îmi place cel mai mult. Cât câştig dacă am să câştig, iubitule?

— Ascultă!

Reuşiră să izoleze cuvintele: „Optsprezece la unu, Blenheim!”

— O sută optzeci! exclamă Dinny. Splendid.

— Mă rog, înseamnă că nu e prea apreciat în grajdurile lui; mai au şi alt cal în cursă. Uite-i că vin! Sunt doi cu verde şi şocolatiu. Al nostru-i al doilea!

Paradă, care-i încânta pe toţi cu excepţia cailor, îi oferi prilejul să vadă calul cafeniu pe care pariaseră, înnobilând călăreţul cocoţat pe el.

— Cum îl găseşti, Dinny?

— Aproape toţi îmi plac la fel. Cum îşi poate da seama cineva care-i cel mai bun, numai privindu-i?

— Nici nu se poate.

Caii se întorceau acum în galop mărunt pe lângă tribune.

— Ai impresia că Blenheim e mai înalt în spate decât în faţă? murmură Dinny.

— Nu. Frumoasă mişcare. De ce?

Dar Dinny se mulţumi să-i strângă braţul şi se înfioră uşor.

Cum niciunul din ei nu aveau binoclu, când cursa începu, totul le apăru învălmăşit. Cineva din spate repeta întruna:

— Favoritul conduce! Favoritul conduce!

Când caii făcură curbă la Tattenham Corner, acelaşi om bolborosi:

— Paşa… Paşa e în frunte… ba nu, favoritul… favoritul câştiga! nu, nu el… Iliada… Iliada e în frunte.

Dinny simţi mâna lui Wilfrid strângându-i braţul.

— Al nostru, strigă el, de partea asta… priveşte!

Dinny văzu la capătul mai îndepărtat al şirului un cal roz şi cafeniu, şi în partea dinspre ea, unul şocolatiu şi verde. Era în frunte, în frunte! Câştigaseră!

În mijlocul tăcerii şi dezamăgirii generale, cei doi îşi zâmbeau unul altuia. Părea un bun augur.

— Mă duc să scot banii, şi apoi direct la maşină şi-o întindem!

Wilfrid insistă ca Dinny să ia toţi banii, iar ea îi depozită laolaltă cu restul comorii, cu atât mai multă asigurare împotriva oricărei hotărâri bruşte de a o lipsi de prezenţa lui.

În drum spre casă trecură din nou prin Richmond Park şi rămaseră un timp printre ferigile tinere, ascultând cucul, fericiţi în după-masa însorită, paşnică, înfiorată de şoapte. Luară masa de seară într-un restaurant din Kensington şi, la urmă, o conduse până în Mount Street.

În noaptea aceea, somnul lui Dinny nu fu tulburat de îndoieli sau de visuri, iar dimineaţa coborî la micul dejun cu ochii limpezi şi cu obrajii uşor rumeniţi de soare. Unchiul ei citea The Daily Phase. Lăsă ziarul din mâna şi-i spuse:

— După ce-ţi bei cafeaua, Dinny, aruncă o privire pe ziarul ăsta. Editorii au în ei ceva, adăugă el, care te fac uneori să te îndoieşti dacă sunt într-adevăr oameni şi fraţi. Iar ziariştii au în ei ceva care-ţi dă certitudinea că nu sunt.

Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:

APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.

PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.

O MĂRTURISIRE.

Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie în extremis:

Şi pentru ce? Tânjesc eu oare după nemurire?

Voi fi ucis şi-apoi zvârlit uitării.

Să fie preţul pentru mântuire?

Dar Dumnezeu nu pune preţ salvării.

Şi totuşi, pentru a Britaniei onoare Nu pot trăi o viaţă-n dezonoare.

Şi o să pier în rândurile neştiute Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit Şi putrezesc acum, în gropi necunoscute;

Şi nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit Nu pomeneşte de martirii care, asemeni mie, Viaţa jerfitu-şi-au pentru a patriei mândrie.

Uşoara rumeneală a obrajilor lui Dinny fu înecată de un val de roşeaţă intensă.

— Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrânul Forsyte. Totuşi, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre absolut nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trişezi la jocul de cărţi, şterpeleşti coliere preţioase, o călătorie de doi ani în străinătate şi totul e dat uitării. Cât despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sunt considerate anormale. Aşa, încât, capul sus!

Dinny răspunse cu năduf:

— Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simţi îndreptăţit să se erijeze în judecător.

Sir Lawrence încuviinţă:

— Şi cu cât va fi mai vierme, cu atât mai îndreptăţit se va simţi. Dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mândria rasei britanice” şi din ăştia mai sunt berechet.

— Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este un laş?

— S-a comportat onorabil în război.

— Cine îşi mai aduce aminte de război?

— Poate, murmură Sir Lawrence, am putea monta o bombă în maşina lui, în Piccadilly, aşa încât el să stea s-o privească explodând şi să-şi aprindă o ţigară. Alt mijloc mai bun nu văd.

— L-am întâlnit ieri pe domnul Muskham.

— Asta înseamnă că ai fost la derby. Sir Lawrence scoase din buzunar o ţigară de foi miniaturală. Jack a adoptat punctul de vedere că tu eşti o victimă.

— Ah! De ce nu pot oamenii să-şi vadă de treburile lor şi să ne lase în pace?

— Nimfele ispititoare nu sunt niciodată lăsate în pace. Jack e un misogin.

Dinny izbucni într-un mic râs disperat.

— Bănuiesc că necazurile altuia sunt distractive.

Se ridică şi se duse la fereastră. Avea senzaţia că întreaga lume se pornise să latre, cum latră câinii la o pisică încolţită, şi totuşi liniştea de pe Mount Street nu era tulburată decât de camionul unui lăptar.

Share on Twitter Share on Facebook