XXII.

Când cursele îl obligau să înnopteze la Londra, Jack Muskham ocupa un dormitor la clubul Burton. După ce citi în The Daily Phase darea de seamă asupra derby-ului, răsfoi ziarul alene. Celelalte articole din „fiţuica” asta îl interesau prea puţin. Paginaţia ziarului îi şoca formalismul, noutăţile îi iritau bunul gust, vederile politice îl jigneau, pentru că erau atât de identice cu ale lui. Dar răsfoirea nu fu chiar atât de superficială încât să nu-i sară în ochi: Apostazia domnului Desert. Citind jumătatea de coloană care urma după titlu, zvârli ziarul şi rosti cu glas tare:

— Individul ăsta trebuie oprit! Să-şi facă un titlu de glorie din laşitatea lui, şi s-o târască pe fata aceea drăguţă după ei în dizgraţie! N-are nici măcar bunul simţ de a evita să se arate cu ea în public chiar în ziua când îşi mărturiseşte laşitatea în fiţuica asta la fel de laşă!

Într-o epocă în care îngăduinţa şi indulgenţa păreau să fi ajuns aproape morbide, Jack Muskham ştia ce vrea şi ţinea seamă de propriile-i păreri. Tânărul acela îi displăcuse de la prima vedere. Desert55, numele i se potrivea pe măsură. Şi când te gândeşti că fanfaronul ăsta laş avea de gând să distrugă viaţa fetei ăleia drăguţe, care, fără nici un fel de instruire prealabilă, făcuse nişte remarci atât de inteligente asupra cailor de curse!

Asta era prea de tot! Dacă n-ar fi fost hatârul făcut lui Lawrence, ar fi luat el de mult unele măsuri, zău aşa! Aici însă, mintea i se poticni… Ce măsuri anume? Individul îşi mărturisise public dezonoarea. Era un truc răsuflat, să dezarmezi critica. Să-ţi faci o virtute din necesitate. Să faci paradă de propria-ţi ticăloşie! Lăudărosul ăsta n-ar fi luptat dacă i s-ar fi oferit prilejul! Dar, încă o dată, mintea i se poticni… Nimeni din afară nu avea cum să intervină. Şi totuşi dacă nu se va manifesta din afară o atitudine vizibilă de veştejire a conduitei acestui individ, o să facă impresia că nimănui nu-i pasă! „Pe Dumnezeul meu! îşi spuse Muskham. Măcar clubul ăsta se poate ridica şi lua atitudine. Nu avem nevoie de şobolani la „Burton„!”

Puse chestiunea, chiar în aceeaşi după-masă, la întrunirea comitetului de direcţie, şi fu uimit, ba chiar consternat, de apatia cu care o primiră ceilalţi. Dintre cei şapte membri prezenţi – „Moşierul”, Wilfrid Bentworth, deţinând preşedenţia – patru fură de părere că era o chestiune pe care tânărul Desert trebuia s-o soluţioneze cu propria sa conştiinţă, şi apoi, întreaga poveste avea aspectul unei campanii de presă. Timpurile se schimbaseră mult de când scrisese Lyall poemul acela. Unul dintre membri merse chiar până acolo încât declară că n-are chef să-şi bată capul, că nu citise Leopardul, nu-l cunoştea pe Desert şi detesta The Daily Phase.

— Şi eu, stărui Jack Muskham, dar poemul există. (Trimisese să-i fie adus şi petrecuse o oră după prânz citindu-l.) Daţi-mi voie să vă citesc un fragment. E veninos!

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, nu!

Cel de-al cincilea membru, care până atunci nu scosese un cuvânt, îşi exprimă părerea că, dacă Muskham insistă, atunci trebuie să citească cu toţii poemul.

— Insist!

Drept care, „Moşierul”, masiv şi calm, observă:

— Secretarul va procura numărul necesar de exemplare şi le va trimite membrilor comitetului. E mai bine să fie însoţite şi de câte un exemplar din numărul de azi al ziarului The Daily Phase. Vom discuta întreaga chestiune la întrunirea de vinerea viitoare. Acum să trecem la problema vinului roşu.

Şi luară în discuţie chestiuni importante.

S-a observat că atunci când un ziar de o anumită factură pică pe un fapt care-i dă prilej să-şi exhibiţioneze virtuţile şi să-şi trâmbiţeze propria politică, va specula acel fapt până la limita îngăduită de legea calomniei, fără nici o consideraţie pentru susceptibilităţile individuale. Întărit de mărturisirea făcută în scrisoarea lui Compson Grice, The Daily Phase exploată la maximum ocazia ce i se oferea, iar în cele opt zile care se scurseră până la viitoarea întrunire a comitetului, nu-i lăsă nici unuia dintre membri posibilitatea de a se pretinde ignorant sau indiferent. Într-adevăr, toată lumea citea şi discuta Leopardul, iar în dimineaţa întrunirii, The Daily Phase publică un lung articol, plin de aluzii, despre importanţa extremă a bunei conduite britanice în Orient. Mai publică, de asemenea, o reclamă tipărită cu caractere vizibile: Leopardul şi alte poeme de Wilfrid Desert: editat de Compson Grice; 40.000 de exemplare epuizate; o a treia largă ediţie sub tipar.

O dezbatere privind ostracizarea unui semen va asigura, desigur, prezenţa tuturor membrilor la întrunirea unui comitet; ba chiar, se numărau în asistenţă şi câţiva dintre cei ce nu participaseră niciodată până atunci la vreo întrunire.

Jack Muskham redactase o moţiune.

Pe baza articolului 23, se cere Onorabilului Wilfrid Desert să renunţe la drepturile sale de membru al clubului „Burton”, din pricina conduitei sale incompatibile cu un membru al acestui club.

Deschise discuţiile cu următoarele cuvinte:

— Aţi primit cu toţii exemplare din poemul Leopardul scris de Desert şi din numărul de acum o săptămână al ziarului The Daily Phase. Nu mai poate exista nici un dubiu. Desert a declarat în mod public că şi-a renegat religia sub ameninţarea pistolului, iar eu afirm că nu mai este demn să se numere printre membrii acestui club. Clubul a fost înfiinţat pentru a cinsti memoria unui mare călător, care ar fi cutezat să înfrunte şi iadul. Nu avem nevoie, în mijlocul nostru, de oameni care nu respectă tradiţia britanică şi, pe deasupra, se mai şi împăunează cu acest lucru.

Urmă o scurtă tăcere, după care cel de-al cincilea membru al comitetului de la întrunirea trecută observă:

— Şi totuşi, e un poem al naibii de bun.

Un binecunoscut K. C.56, care călătorise cândva în Turcia, adăugă:

— N-ar fi trebuit să-l invităm şi pe el la această întrunire?

— Pentru ce? întrebă Jack Muskham. Nu ne-ar fi putut spune nimic în plus faţă de ce a spus în acest poem sau în scrisoarea editorului său.

Cel de-al patrulea membru al comitetului de data trecută bolborosi:

— Nu-mi face plăcere să acord atenţie ziarului The Daily Phase.

— Nu-i vina noastră că Desert a ales această fiţuică, răspunse Jack Muskham.

— Foarte neplăcut, continuă cel de-al patrulea membru, să te amesteci într-o chestiune de conştiinţă. Suntem cu toţii gata să afirmăm că n-am fi procedat la fel?

Urmă un târşâit de picioare care îşi schimbă poziţia şi, un tip zbârcit, expert în civilizaţiile timpurii ale Ceylonului, murmură:

— După părerea mea, Desert este pus în discuţie nu pentru apostazie, ci pentru vâlvă pe care a făcut-o în legătură cu aceasta. Decenţa l-ar fi obligat să-şi ţină gura. Dar a vrut să facă reclamă cărţii! Apare o a treia ediţie şi toată lumea o citeşte. A transforma asemenea lucru într-o sursă de profit mi se pare culmea!

— Nu cred, reluă cel de-al patrulea membru, că s-a gândit la aşa ceva. S-a creat însă senzaţie.

— Ar fi putut să-şi retragă cartea.

— Asta depinde de contractul pe care-l are. Şi-apoi, ar fi însemnat că fuge de furtuna pe care singur a iscat-o. De fapt, eu socotesc destul de frumos faptul că a făcut o confesiune publică.

— Teatral! murmură avocatul.

— Dacă acesta ar fi fost unul dintre cluburile armatei, nimeni n-ar fi stat pe gânduri, făcu Jack Muskham.

Autorul unei cărţi: Mexico revizitat, răspunse sec:

— Dar nu este.

— Nu ştim dacă-i putem judeca pe poeţi la fel ca pe ceilalţi oameni, îngăimă cel de-al cincilea membru.

— În ceea ce priveşte normele de conduită, de ce nu? ripostă expertul în civilizaţiile Celyonului.

Un omuleţ aşezat la capătul mesei opus preşedintelui exclamă un: The D-d-daily Ph-Phase! emise parcă de o scurtă rafală de vânt.

— Chestiunea e pe buzele tuturor, remarcă avocatul.

— Copiii mei râd de noi, interveni un om care nu vorbise până atunci. Spun că ceea ce a făcut n-are nici o importanţă, vorbesc despre ipocrizie, îşi bat joc de poemul lui Lyall şi afirmă că Imperiului îi prinde bine să se mai dezumfle niţel. „

— Exact! sări Jack Muskham: ăsta-i jargonul modern. Toate principiile aruncate peste bord! Şi avem de gând să suportăm una ca asta?

— E cineva dintre noi care-l cunoaşte pe tânărul Desert? întrebă al cincilea membru.

— Din vedere, răspunse Jack Muskham.

Nimeni altcineva nu afirmă că l-ar fi cunoscut.

Un om cu faţa foarte smeadă şi ochi vioi interveni brusc:

— Tot ce pot spune e să-mi exprim speranţa ca povestea să nu se fi răspândit şi în Afganistan; plec acolo luna viitoare.

— Şi de ce te temi? întrebă al patrulea membru.

— În primul rând că va contribui la dispreţul cu care voi fi privit.

Această observaţie, venind de la un binecunoscut călător, făcu mai multă impresie decât tot ce se proferase până atunci. Doi dintre membri, care, împreună cu preşedintele, nu spuseseră până acum nimic, rostiră simultan:

— Aşa e!

— Nu-mi place să condamn un om în lipsă, afirmă avocatul.

— Ce părere ai, „Moşierule”? întrebă al patrulea membru.

Preşedintele, care-şi fuma pipa, o scoase din gură.

— Mai are cineva ceva de spus?

— Da, vorbi autorul cărţii Mexico revizitat. Propun să concentrăm învinuirile de publicarea poemului.

— Nu-i posibil, bombăni Jack Muskham; toate se leagă între ele. Întrebarea e simplă: Mai e apt să fie membru al acestui club sau nu? Cer preşedintelui să supună această problemă comitetului.

Dar „Moşierul” continua să-şi fumeze pipa. Experienţa lui în materie de comitete îi spunea că încă nu sosise momentul. Acum urmau abia să se dezlănţuie discuţiile separate sau închegate. Acestea nu duceau nicăieri, de bună seamă, dar creau un simţământ general că acuzatului i se acordase toată atenţia.

Jack Muskham şedea tăcut, cu faţa-i lungă, impasibilă, şi cu picioarele-i lungi întinse în faţă. Discuţiile continuau.

— Ei bine? făcu în cele din urmă membrul care revizitase Mexicul.

„Moşierul” îşi scutură pipa.

— Cred, spuse el în sfârşit, că ar trebui să-i cerem domnului Desert să ne expună raţiunile care l-au determinat să publice poemul.

— Bravo, bravo! strigă avocatul.

— Aşa e! exclamară cei doi membri care mai exclamaseră acelaşi lucru şi mai înainte.

— De acord! se exprimă autoritatea în civilizaţiile ceyloneze.

— Are cineva vreo obiecţie? întrebă „Moşierul”.

— Eu nu văd ce rost ar avea, mormăi Jack Muskham. A trădat şi a recunoscut faptul.

Neridicându-se nici o altă obiecţie, „Moşierul” continuă:

— Secretarul îl va invita să ne viziteze şi să se explice. Nu mai există şi alte chestiuni-de discutat, domnilor.

În pofida înţelegerii generale că întreaga chestiune se afla încă sub judice57, procedurile îi fură relatate lui Sir Lawrence, încă în aceeaşi seară, de către trei membri ai comitetului, printre care se număra şi Jack Muskham. Sir Lawrence duse cu el noutatea la cină, în South Street.

De la publicarea poemelor şi de la scrisoarea lui Compson Grice încoace, Michael şi Fleur aproape că nici nu mai vorbiseră despre altceva, forţaţi fiind de comentariile şi de întrebările puse de toate cunoştinţele lor. Părerile lor erau radical diferite. Michael, care iniţial se împotrivise publicării poemului, acum că totul fusese dat la iveală, apăra cu fermitate onestitatea şi curajul mărturisirii lui Wilfrid. Fleur, însă, nu putea ierta ceea ce numea ea „stupiditatea întregii poveşti”. Dacă şi-ar fi ţinut gura şi nu s-ar fi lăsat dominat de conştiinţă sau de mândrie, toată chestiunea ar fi fost dată uitării, fără să lase vreo urmă. Ceea ce făcuse, spunea Fleur, era nedrept faţă de Dinny şi cu totul inutil în ce-l privea pe Wilfrid; dar, desigur, aşa a fost el întotdeauna. Fleur nu uitase felul categoric în care Wilfrid, cu opt ani în urmă, îi ceruse să-i fie amantă, şi felul încă şi mai categoric în care fugise de ea atunci când nu acceptase. Când Sir Lawrence le povesti despre întrunirea de la clubul „Burton”, Fleur spuse cu simplitate:

— Mă rog, la ce altceva se putea aştepta?

Michael murmură:

— De ce-i Jack Muskham atât de înverşunat?

— Unii câini se reped la alţii la prima vedere. Alţii ajung la hărţuială după oarecare gândire. Se pare că de astă dată s-au produs ambele feluri de atac. Aş afirma că osul pe care se bat e Dinny.

Fleur râse:

— Jack Muskham şi Dinny!

— În subconştient, draga mea. Nu putem noi pătrunde în lucrăturile minţii unui misogin; sau poate că numai la Viena58. Acolo ţi se lămureşte totul; până şi originea sughiţurilor.

Mă îndoiesc că Wilfrid va accepta să se înfăţişeze comitetului, spuse Michael posomorât.

Fleur fu de aceeaşi părere:

— Bineînţeles că nu se va înfăţişa, Michael.

— Şi atunci ce-o să se întâmple?

— Cu certitudine că va fi exclus, conform cu articolul nu ştiu cât.

Michael ridică din umeri.

— Nici n-o să-i pese. Ce importanţă are un club în plus sau în minus?

— Nu-i aşa, îl contrazise Fleur. În prezent problema e în curs, oamenii se mulţumesc doar s-o discute; dar excluderea din club ar însemna o condamnare definitivă. Adică exact lucrul de care are nevoie opinia publică pentru a face front comun împotriva lui.

— Şi în favoarea lui.

— Da, în favoarea lui; dar ştim prea bine ce înseamnă aşa ceva pentru cei neadaptaţi.

— Nu asta-i problema, îi tăie Michael vorba, morocănos. Eu ştiu prea bine ce simte el: prima lui pornire a fost să-l sfideze pe fanaticul ăla, şi regretă amarnic că a revenit asupră-i.

Sir Lawrence dădu din cap.

— Dinny m-a întrebat dacă există vreun mijloc prin care să poată demonstra în mod public că nu e un laş. S-ar putea să existe, dar nu-i lucru simplu. Oamenii nu prea sunt de acord să fie puşi în primejdie numai pentru că salvatorii lor să poată fi daţi la ziar. Camioanele cu cai trec rar prin Piccadilly. Ar putea să arunce pe cineva în apă de pe podul Westminster, şi apoi să sară după el să-l salveze; dar asta ar semăna mai curând a crimă şi sinucidere. Curios, cu tot eroismul care pluteşte în juru-ne, e atât de greu să fii erou în mod deliberat…

— Ar trebui să înfrunte comitetul, zise Michael, şi sper c-o s-o facă. E ceva ce mi-a spus el. Pare stupid, dar cunoscându-l pe Wilfrid îţi dai seama că asta schimbă faţa lucrurilor.

Fleur îşi plantase braţele pe tăblia lustruită a mesei şi îşi adăpostise bărbia în palme. Puţin aplecată în faţă semăna cu fata care contemplează imaginea de pe un porţelan, în tabloul tatălui ei, semnat de Alfred Stevens59.

— Ei, întrebă ea, despre ce-i vorba?

— Mi-a mărturisit că îi era milă de călăul lui.

Nici soţia, nici tatăl lui nu schiţară o mişcare, cu excepţia unei uşoare ridicări a sprâncenelor. Michael urmări sfidător:

— Fireşte că sună absurd, dar mi-a povestit că tipul l-a implorat să nu-l silească să-l împuşte, făcuse un legământ să-l convertească pe necredincios.

— Dacă ar pomeni de aşa ceva în faţa comitetului, rosti rar Sir Lawrence, l-ar trimite să i-o spună lui mutu!

— Nu-i el ăla! preciză Fleur. Mai curând ar muri decât să se facă ridicol.

— Întocmai! Am menţionat acest fapt doar ca să arăt că lucrurile sunt mult mai complexe decât li s-ar părea pukka sahib-ilor.

— De mult n-am mai auzit asemenea ironie, comentă Sir Lawrence cu o voce detaşată. Dar nu văd cum o pot ajuta toate astea pe Dinny.

— Cred că am să mă duc din nou să-l văd, spuse Michael.

— Cel mai simplu lucru pentru el, acum, ar fi să-şi dea singur demisia de la club, observă Fleur.

Cu această concluzie înţeleaptă, discuţia luă sfârşit.