XXIII.

În faţa necazurilor celui iubit, cel ce iubeşte nu are voie să-şi manifeste compătimirea, şi totuşi, într-un fel, trebuia să i-o arate. Acest lucru nu i se părea uşor lui Dinny. Pândea cu ochi de linx, orice prilej în care ar fi putut alina mâhnirea iubitului ei; dar, deşi continuau să se întâlnească zilnic, Wilfrid nu-i oferea nici un prilej. Dacă n-ar fi fost expresia feţei lui în clipele când nu se supraveghea, ai fi zis că tragedia nu-l atingea nicidecum. În cele două săptămâni care urmară derby-ului, Dinny veni regulat la el, şi făcură împreună mici plimbări, însoţiţi de prepelicarul Foch; şi în tot acest timp, Wifrid nu pomeni o dată de subiectul despre care discutau toate cercurile mai mult sau mai puţin literare şi oficiale ale Londrei. Dinny aflase totuşi prin Sir Lawrence că fusese invitat în faţa comitetului clubului „Burton” şi că răspunsese dându-şi demisia. Şi prin Michael, care-l vizitase din nou, aflase că Wilfrid ştia de rolul jucat de Jack Muskham în întreaga chestiune. Din moment ce el refuza atât de categoric să i se destăinuie, Dinny se străduia, cu mare efort, să-l întreacă în totală uitare a acestui purgatoriu. Faţa lui o îndurera adeseori, dar Dinny făcea tot ce putea ca această durere să nu se oglindească şi pe faţa ei. Şi tot timpul era muncită de îndoieli amarnice dacă avea sau nu dreptul de a-şi interzice amestecul în problemele lui. Era o lungă şi cumplită lecţie asupra adevărului că nici măcar iubirea adevărată nu poate pătrunde şi nu poate alina adâncurile durerilor sufleteşti. Cealaltă jumătate a suferinţei ei, şi anume nesfârşita presiune tacită pe care o exercita asupră-i alarma întristată a familiei, îi pricinuia o enervare de care se ruşina.

Şi la un moment dat surveni un incident care, oricât de penibil şi de iritant ar fi fost pe moment, aduse totuşi o relaxare, pentru că rupse tăcerea.

Vizitaseră Galeriile Tate şi, în drum spre casă, urcaseră treptele spre terasa Carlton. Dinny vorbea încă de zor despre prerafaeliţi şi nu observă nimic până când schimbarea expresiei de pe faţa lui Wilfrid n-o făcu să caute pricina. Iată-l pe Jack Muskham, cu o mutră împietrită, înălţându-şi formal cilindrul, de parcă saluta pe cineva care nu se afla acolo, însoţit de un omuleţ care ridicase la unison o pălărie de fetru cenuşiu. În timp ce treceau, îl auzi pe Muskham rostind:

— Consider că asta-i culmea!

Instinctiv, mâna ei se îndreptă spre braţului lui Wilfrid, dar prea târziu. Se răsucise pe călcâie şi Dinny îl văzu, la trei metri mai încolo, ciocănindu-l pe Muskham pe umăr; îi văzu apoi pe cei doi înfruntându-se, în timp ce omuleţul se zgâia la ei asemenea unui terier care ar privi la doi dulăi gata să se încaiere. Îl auzi pe Wilfrid rostind cu glas tare:

— Ce laş şi ce ticălos eşti dumneata!

Urmă o tăcere care i se păru nesfârşită, în timp ce privirile ei zburau de la faţa congestionată a lui Wilfrid la faţa rigidă şi ameninţătoare a lui Muskham, iar ochii negri ai omului-terier scăpărau. Îl auzi pe acesta din urmă spunând: „Vino, Jack”, văzu cum silueta lungă a lui Muskham fu străbătură de un tremur, cum pumnii se încleştară şi buzele îi rostiră:

— Ai fost martor, Yule.

Mina omuleţului se vârî sub braţul lui Muskham şi îl trase; silueta înaltă se întoarse; cei doi se îndepărtară; şi Wilfrid fu din nou lângă ea.

— Laş şi ticălos! repetă el. Laş şi ticălos! Slavă Domnului că am putut să i-o spun! îşi zvârli capul pe spate, sorbi o gură de aer, şi adăugă: Acum mă simt mai bine! Iartă-mă, Dinny!

Dinny era prea tulburată ca să poată vorbi. Scena fusese sălbatic de primitivă; şi o chinuia teama teribilă că nu avea să sfârşească aici; o mai rodea şi intuiţia că ea era cauza, raţiunea ascunsă a virulenţei lui Muskham. Îşi aminti de cuvintele lui Sir Lawrence: „Jack are impresia că tu eşti o victimă”. Şi ce dacă ar fi fost? Ce-l privea pe lunganul ăsta, pe trândavul ăsta care detesta femeile? Absurd! îl auzi pe Wilfrid bombănind:

— Culmea!” De-ar şti ce simte altul!

— Dar, iubitule, dacă noi am şti ce simt alţii, am fi nişte serafimi iar el nu-i decât un membru al „Jockey-clubului”.

— A făcut tot ce-a putut ca să fiu exclus din club, şi acum nu s-a putut reţine nici de la asta.

— Eu ar trebui să fiu furioasă, nu tu. Eu sunt aceea care te forţez să ieşi cu mine. Numai că, vezi tu, mie-mi place aşa. Dar, iubitule, să ştii că eu nu intru la spălat. La ce bun să-ţi fiu iubită, dacă nu-ţi deschizi sufletul în faţa mea?

— De ce să te amărăsc şi pe tine cu lucruri care n-au leac?

— Dar eu exist ca să fiu amărâta de tine. Te rog, amărăşte-mă.

— Oh, Dinny, eşti un înger!

— Îţi repet că nu. Sunt efectiv făcută din carne şi din oase.

— Vezi tu, e că durerea de urechi; îţi scuturi capul, şi-l tot scuturi, şi nu-ţi ajută la nimic. Am crezut că publicând Leopardul o să mă simt eliberat, dar n-a fost aşa. Sunt într-adevăr un laş, Dinny, sunt un laş?

— Dac-ai fi fost laş, nu te-aş fi iubit.

— O, nu ştiu. Femeile pot să iubească pe oricine.

— Se zice însă că mai presus de orice admirăm curajul. O să fiu brutală cu tine. Îndoiala asupra curajului tău izvorăşte din tine? Nu se datorează exclusiv simţământului că ceilalţi se îndoiesc?

Wilfrid râse amar.

— Nu ştiu; ştiu numai că există.

Dinny ridică ochii spre el.

— Oh, iubitule, nu mai suferi! Urăsc suferinţa!

Rămaseră o clipă, privindu-se adânc ochi în ochi, şi un vânzător de chibrituri, prea sărac ca să-şi permită suferinţe sufleteşti, întrebă:

— Chibrituri, domnule?

Deşi în acea după-masă fusese poate mai aproape de Wilfrid decât oricând până atunci, Dinny se întoarse în Mount Street împovărată de temeri. Nu-şi putea scoate din minte expresia feţei lui Muskham şi rezonanţa cuvintelor lui: „Ai fost martor, Yule!”

Era o prostie! Din ciocniri explozive de felul ăsta, azi nu mai putea ieşi nimic altceva decât nişte măsuri juridice; şi dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea, pe Jack Muskham îl putea asocia cel mai puţin cu justiţia. Observă în hol o pălărie străină, şi când trecu pe lângă biroul unchiului ei, auzi glasuri. Abia-şi scosese pălăria, când fu chemată de unchiul ei. Sir Lawrence stătea de vorbă cu micul om-terier, care se cocoţase călare pe un scaun, de parcă participa la curse.

— Dinny, ţi-l prezint pe domnul Telfourd Yule; nepoata mea Dinny Cherrell.

Omuleţul se înclină peste mâna ei.

— Yule mi-a povestit despre incident, spuse Sir Lawrence. E neliniştit.

— Şi eu la fel, replică Dinny.

— Sunt sigur că Jack n-a intenţionat ca vorbele lui să fie auzite, domnişoară Cherrell.

— Nu sunt de părerea dumneavoastră; cred că a intenţionat.

Yule ridică din umeri. Faţa lui avea o expresie dezolată şi lui Dinny îi plăcu urâţenia-i comică.

— Mă rog, în orice caz nu a intenţionat ca dumneavoastră să le auziţi.

— Atunci n-ar fi trebuit să le rostească. Domnul Desert ar prefera să nu fie văzut cu mine în public. Eu îi cer să ieşim împreună.

— Am venit la unchiul dumneavoastră, pentru că atunci când Jack refuză să vorbească despre un lucru, înseamnă că e foarte serios. Îl cunosc de multă vreme.

Dinny rămase tăcută. Roşeaţa din obrajii ei se adunase în două pete purpurii. Şi cei doi bărbaţi o priveau, gândind, poate, că ochii aceia de culoarea albăstrelelor, supleţea, părul, toată fineţea ei păreau să se armonizeze atât de puţin cu chestiunea în discuţie.

— Ce pot să fac, unchiule Lawrence?

— Nu văd, draga mea, ce s-ar putea face deocamdată. Domnul Yule spune că după ce l-a părăsit, Jack a plecat la Royston. M-am gândit că poate ai vrea să mergi mâine cu mine acolo. E un tip ciudat; dacă n-ar fi atât de demodat, nu mi-aş face probleme. De obicei, asemenea chestii se spulberă în vânt.

Dinny îşi stăpâni un tremur subit.

— Ce înţelegi prin „demodat”?

Sir Lawrence se uită la Yule şi răspunse:

— Nu vrem să-ţi părem absurzi. După câte ştiu eu, n-a mai avut loc vreun duel între doi englezi de vreo şaptezeci-optzeci de ani încoace; dar Jack e un supravieţuitor al timpurilor de demult. Nici noi nu ştim ce să credem. Violenţa fizică nu se potriveşte cu el; nici justiţia. Şi totuşi nu-l putem vedea renunţând să dea lucrurilor o urmare.

— Presupun, replică spiritual Dinny, că nu e posibil ca după o matură chibzuinţă să ajungă să-şi dea seama că el e mai de condamnat decât Wilfrid?

— Nu, spuse Yule, asta nu. Credeţi-mă, domnişoară Cherrell, îmi pare foarte rău de întreaga poveste.

Dinny se înclină.

— Socotesc că-i foarte frumos din partea dumneavoastră că aţi venit. Vă mulţumesc.

— Bănuiesc, începu Sir Lawrence, ezitând, că nu l-ai putea convinge pe Desert să-i ceară scuze în scris?

„Va să zică asta vor de la mine”, gândi Dinny.

— Nu, unchiule, n-aş putea, n-aş putea nici măcar să-i cer asta. Sunt sigură că n-ar face-o.

— Înţeleg, replică Sir Lawrence, mohorât.

Înclinându-se în direcţia lui Yule, Dinny se îndreptă spre uşă.

În hol, avu impresia că-i vede, prin zidul din spate, pe amândoi ridicând din nou din umeri, cu feţe dezolate, urcă în camera ei. Scuze! Când se gândea la chipul exasperat, torturat al lui Wilfrid, socotea o insultă însăşi ideea scuzelor. Atins la punctul cel mai sensibil, ajuns la limita curajului, ultimul lucru pe care s-ar gândi să i-l ceară ar fi scuzele. Se învârti, nefericită, prin cameră, apoi scoase fotografia lui Wilfrid. Chipul iubit o privea cu indiferenţa sceptică a unei efigii. Voluntar, impulsiv, mândru, egocentric, profund dual; dar crud, nu, şi laş, nu! „Ah! iubitul meu!” îi şopti şi puse fotografia la loc.

Se duse la fereastră şi se aplecă afară. O seară frumoasă, vinerea din săptămâna curselor de la Ascot, prima din cele două săptămâni când în Anglia e cu siguranţă vreme senină. Miercuri fusese un adevărat potop, dar astăzi mirosea a plină vară. Un taxi opri jos, la intrare, unchiul şi mătuşa ei cinau în oraş. Iată-i, cu Blore ajutându-i să se instaleze în maşină şi privind apoi după ei. Acum, personalul avea să dea drumul la radio. Da! Au şi dat. Deschise uşa. Seară de operă. Rigoletto! Ciripitul ariilor demodate răzbi până la ea, în toată bravura unei epoci care ştiuse mai bine decât noi, pare-se, cum să exprime emoţiile unor inimi nestatornice.

Gongul! N-avea chef să coboare la masă, dar nu putea refuza, ar însemna să-i dezamăgească pe Blore şi pe Augustine. Se spălă în grabă, făcu un compromis cu rochia pe care o purta, şi coborî.

Dar în timp ce mânca, deveni şi mai neliniştită, ca şi cum obligaţia de a sta locului şi de a se concentra asupra unei singure preocupări i-ar fi ascuţit şi mai mult îngrijorarea. Un duel! Fantastic în ziua de azi! Şi totuşi, unchiul Lawrence era enigmatic, iar Wilfrid se afla în starea de spirit în care ar fi acceptat orice ca să demonstreze că nu-i este teamă. În Franţa duelurile erau ilegale? Slavă cerului că avea toţi banii aceia! Nu! Era o absurditate! De un secol încoace oamenii şi-au tot trântit cu neobrăzare insulte în faţă. N-avea nici un rost să se agite; mâine se va duce cu unchiul Lawrence să-l vadă pe individul ăla. Într-un fel ciudat, totul se întâmplase din cauza ei. Cum ar reacţiona cineva din familia ei dacă ar fi fost făcut laş şi ticălos, tatăl ei, sau fratele ei, sau unchiul Adrian? Cum ar putea ei să reacţioneze? Palme, pumni, tribunale, toate aceste remedii disperate, grosolane, urâte! Şi pentru prima dată simţi că Wilfrid n-ar fi trebuit să folosească asemenea cuvinte. Ah! Dar nu era îndreptăţit oare să răspundă la o lovitură? Ba da, desigur. Îl vedea din nou, parcă, cu capul dat pe spate, şi-i auzea cuvintele: „Acum mă simt mai bine!”

Înghiţind în grabă cafeaua, se ridică şi se refugie în salon. Pe sofa zăcea broderia mătuşii ei; o privi lipsită de interes. Un vechi model complicat, franţuzesc, necesitând multe culori de lână, iepuri cenuşii privind şiret, peste umăr, la nişte câini lungi, ciudaţi, galbeni, cinchiţi pe nişte labe şi mai galbene, cu ochi roşii şi limbi atârnând afară; de asemenea frunze şi flori, şi ici-colo câte o pasăre, totul pe un fundal de lină cafenie. Zeci de mii de puncte, care, când totul se va isprăvi, or să zacă sub un cristal pe o măsuţă, şi or să le supravieţuiască lor, tuturor, până când nimeni nu va mai şti cine a trudit la ele. Tout lasse, tout passe60. Acordurile din Rigoletto continuau să se înalţe de la subsol. Augustine o fi trăind vreo dramă sufletească dacă poate asculta o operă întreagă.

La Donna č mobile.

Dinny îşi luă cartea, Memoriile Harriettei Wilson; un volum în care nimeni nu credea în nimic, cu excepţia autoarei, şi aceasta numai în propria ei concepţie; o femeie uşuratică, libertină, inteligentă, atrăgătoare, infatuată, cu inimă bună, care trăise o singură iubire adevărată, printre o sumedenie de aventuri amoroase.

La Donna č mobile. Aria se înălţa de jos, batjocoritoare, frumoasă şi liberă, de parcă tenorul îl apucase pe Dumnezeu de-un picior. Mobile! Nu. Nestatornici sunt mai curând bărbaţii decât femeile. Femeile nu se schimbă. Iubesc – poate că sunt înfrânte. Stătu cu ochii închişi până când se stinseră ultimele note ale ultimului act, apoi se duse la culcare. Petrecu o noapte sfâşiată de visuri şi fu deşteptată de o voce care o chema:

— Domnişoara Dinny, la telefon!

— Eu? De ce? Cât e ceasul?

— Şapte şi jumătate, domnişoară.

Se sculă speriată.

— Cine e?

— Nu şi-a dat numele, domnişoară; dar doreşte să vorbească personal cu dumneavoastră.

Cu gândul „Wilfrid!”, sări din pat, îşi trase un capot pe ea şi papucii în picioare şi alergă jos.

— Da. Cine e?

— Stack, domnişoară. Scuzaţi-mă că vă deranjez atât de devreme, dar cred că e mai bine aşa. Domnul Desert, domnişoară, s-a dus aseară la culcare ca de obicei, dar azi-dimineaţă am auzit câinele scheunând în camera dumnealui, am intrat înăuntru şi am găsit patul neatins. Probabil că a ieşit foarte devreme, pentru că eu sunt sculat de la şase şi jumătate. Nu v-aş fi deranjat, domnişoară, numai că nu mi-a plăcut faţa dumnealui, aseară. Mă auziţi, domnişoară?

— Da. Şi-a luat cu el ceva haine sau altceva?

— Nu, domnişoară.

— L-a vizitat cineva aseară?

— Nu, domnişoară. Dar i-a adus cineva o scrisoare pe la nouă şi jumătate. Am observat că era cam năucit, domnişoară, când i-am dus înăuntru whisky-ul. Poate că nu înseamnă nimic, dar dumnealui luând hotărâri atât de neaşteptate, m-am… mă urmăriţi, domnişoară?

— Da. Mă îmbrac imediat şi vin acolo. Stack, poţi să-mi faci rost de un taxi, să mă aştepte acolo, la voi?

— Vă comand o maşină, domnişoară.

— Există vreun tren spre continent pe care să-l fi putut lua?

— Nimic înainte de ora nouă.

— Vin cât de repede pot.

— Da, domnişoară. Nu vă neliniştiţi, domnişoară; poate că a vrut să ia puţin aer curat sau aşa ceva.

Dinny agăţă receptorul în furcă şi zbură pe scări.

Share on Twitter Share on Facebook