XXIV.

Taxiul în care se găsea Wilfrid şi al cărui rezervor fusese umplut vârf urca încet pe Haverstock Hill, spre Spaniard's Road. Wilfrid îşi privi ceasul. Patruzeci de mile până la Royston, chiar şi cu râşnita asta, până la nouă tot o să fie acolo! Scoase din buzunar o scrisoare şi o reciti:

Gara Liverpool Street.

Vineri.

Domnule, Cred că sunteţi de acord că întâmplarea de azi după-masă nu poate rămâne fără urmări. Întrucât legea îmi interzice o satisfacţie adecvată, ţin să vă fac cunoscut că vă voi cravaşa în mod public în orice moment şi în orice loc vă voi întâlni neocrotit de prezenţa unei doamne.

Al Dvs.

J.

Muskham.

Vila „Mărăciniş” Royston.

În orice moment şi în orice loc vă voi întâlni neocrotit de prezenţa unei doamne! Asta se va întâmpla mai curând decât îşi imagina porcul acela! Păcat că individul era cu mult mai în vârstă decât el.

Maşina ajunsese acum pe culmea colinei şi gonea pe Spaniard's Road, pustie la acea oră. În acest început de dimineaţă scânteietoare, priveliştea care se aşternea era demnă de atenţia unui poet, dar Wilfrid zăcea în fundul maşinii fără să vadă nimic, măcinat de gândurile lui. În sfârşit, un prilej de descărcare! Oricum, individul ăsta n-o să mai rânjească dispreţuitor! După ce citise cuvintele: neocrotit de prezenţa unei doamne, nu-şi făcuse nici un alt plan decât să-i ofere, cât mai curând posibil, în mod public, prilejul dorit. Ce voise să înţeleagă, că se adăpostea după fusta unei femei? Păcat că nu putea fi vorba de un duel adevărat. Celebrele dueluri din literatură i se învârtejau prin cap: Bel Ami, Dr. Slammer61, Sir Lucius O'Trigger62, D'Artagnan, Sir Toby63, Winkle64, toate aceste făpturi create de fantezie care au înnobilat duelul în ochii cititorilor. Duelurile şi fugăririle pe cheiuri, două giuvaeruri din coroana tragediei care dispăruseră! Mă rog, se bărbierise – cu apă rece – şi se îmbrăcase cu o grijă de parcă ţelul excursiei lui ar fi fost altul decât o încăierare vulgară. Dandy-ul Jack Muskham şi o scenă de josnică violenţă! Foarte amuzant! Maşina îşi croia drum şi se precipită prin traficul matinal al căruţelor de piaţă şi al faetoanelor cu lapte; iar Wilfrid moţăia după noaptea aceasta aproape nedormită. Trecură de Bârneţ şi Hatfield, pe la marginea aşezării Welwyn Garden City, apoi de Knebworth, şi de satele întinse din Stevenage, Graveley şi Baldock. În ceaţa diafană a dimineţii, casele şi copacii aveau un aspect ireal. Universul părea populat doar de factori poştali, de slujnice în pragul caselor, de băieţi călare pe cai de fermă şi, ici-colo, de câte un biciclist matinal. Cu un zâmbet ţeapăn pe buze şi cu ochii pe jumătate închişi, Wilfrid zăcea rezemat de spetează, cu genunchii presaţi de scaunul şoferului. Nu era nevoie să regizeze scena, nici să stârnească cearta. Nu avea altceva de făcut decât să se ofere, după cum i se specificase, în aşa fel încât prezenţa lui să nu poată fi omisă.

Maşina încetini.

— Ne apropiem de Royston, conaşule; unde vreţi să coborâţi?

— Trage la han.

Maşina îşi reluă cursa. Lumina dimineţii se înteţea. Totul prinsese acum contur, până sus, la peticele rotunde alcătuite de pâlcurile de fagi. Pe pista ierboasă din dreapta văzu o coloană de cai de curse, înveliţi în pături, care se întorceau agale de la exerciţiile zilnice. Maşina pătrunse pe uliţa lungă a unui sat şi se opri în faţa unui han. Wilfrid coborî.

— Parchează maşina în garaj. Vreau să mă întorc tot cu dumneata.

— În regulă, conaşule.

Wilfrid intră şi comandă micul dejun. Ora nouă fix. În timp ce mânca, îl întrebă pe chelner unde era „Mărăcinişul”.

— Casa aceea lungă şi joasă care se vede în spate, în dreapta, domnule; dar dacă îl căutaţi pe domnul Muskham, n-aveţi decât să-l aşteptaţi aici, în stradă. La zece şi cinci precis trece călare pe ponei; vă puteţi aranja ceasul după apariţia domnului Muskham când se duce la crescătorie, în zilele în care nu-s curse.

— Mulţumesc, acest lucru îmi cruţă osteneala.

La zece fără cinci, aprinzându-şi o ţigară, îşi luă poziţia în poarta hanului. Îmbrăcat în pardesiul lui cu cordon încins în talie, cu acelaşi zâmbet fix pe buze, stătea nemişcat, şi prin minte îi defila întruna scena dintre Tom Sawyer şi băiatul prea elegant îmbrăcat, când, înainte de a se repezi val-vârtej unul la celălalt, îşi dăduseră târcoale, îngăimând un pomelnic de insulte, ca într-un ritual. Astăzi nu va avea loc nici un fel de ritual. „Dacă-l pot doborî, îl dobor!” îşi spuse Wilfrid. Mâinile lui, ascunse în buzunarele pardesiului, i se încleştau întruna; altminteri stătea liniştit, rezemat de poartă, cu faţa voalată de fumul subţire al ţigării. Luă notă cu satisfacţie de prezenţa şoferului său care stătea de vorbă, în curte, cu un alt şofer, de prezenţa unui om care spăla geamurile peste drum, precum şi a unei căruţe de măcelar. Muskham nu va putea pretinde că nu e un prilej public. Dacă niciunul dintre ei nu s-a mai bătut de pe vremea şcolii, o să iasă o buşeală cam urâta; cu atât mai bun prilej să lovească sau să fie lovit.

Soarele se căţără în vârful câtorva pomi de pe cealaltă parte şi izbucni drept în obrazul lui. Wilfrid făcu câţiva paşi pentru a-l primi din plin în faţă. Soarele – tot ce-i bun în viaţă vine de la soare. Şi, brusc, îi apăru în gând Dinny. Pentru ea, soarele nu însemna acelaşi lucru ca şi pentru el. Oare trăia un vis, sau Dinny era reală! Sau, poate, Dinny şi toată această experienţă englezească însemnau un aspru interludiu de deşteptare între două visuri. Dumnezeu ştie! Tresări şi se uită la ceas. Zece şi trei minute şi, iată, întocmai cum spusese chelnerul, în capul străzii apăruse un călăreţ, nepăsător, calm, instalat într-o şa lungă, pe spinarea unui căluţ rasat. Mai aproape, tot mai aproape, fără să-şi dea seama de nimic! Apoi ochii călăreţului se căscară, bărbia îi zvâcni. Îşi duse o mină la pălărie, opri calul, îl întoarse şi porni îndărăt în trap.

Hm! gândi Wilfrid. Se duce după cravaşă. Şi-şi aprinse o altă ţigară de la mucul celei dintâi. În spatele lui o voce rosti:

— Nu v-am spus eu, domnule? L-aţi văzut pe domnul Muskham?

— Pare să fi uitat ceva acasă.

— A! făcu chelnerul; obiceiurile lui sunt ordonate ca nişte reguli. Se zice că la crescătorie e un tiran în materie de disciplină. Uite-l că vine din nou; n-a pierdut multă vreme, nu?

Venea în galop. La treizeci de metri depărtare frâna şi coborî de pe cal. Wilfrid îl auzi spunând: „Stai aici, Betty!” Inima începu să-i bată cu putere; mâinile i se încleştară în buzunare; rămase în continuare rezemat de poartă. Chelnărul se retrăsese, dar Wilfrid îl zări cu coada ochiului că se oprise în uşa hanului, aşteptând parcă să asiste la întâlnirea de care se îngrijise să aibă loc. Şoferul lui era angajat încă într-una din acele interminabile discuţii dintre şoferi; prăvăliaşul de peste drum continua să-şi spele geamurile; ucenicul măcelarului tocmai se întorcea de la căruţă. Muskham se apropie cu pas măsurat, ţinând în mână o biciuşcă şfichiuitoare.

„Acum!” îşi spuse Wilfrid.

Muskham se opri la trei metri de el.

— Eşti gata?

Wilfrid îşi scoase mâinile din buzunare, aruncă ţigara din gură şi încuviinţă cu capul. Ridicând cravaşa, silueta înaltă făcu un salt. O şfichiuire, apoi Wilfrid se apropie de el. Se apropie atât de mult încât cravaşa deveni inutilă şi Muskham o zvârli. Încătuşaţi, se clătinară, buşindu-se în poartă, apoi, amândoi, că fulgeraţi de aceeaşi idee, se descleştară şi-şi ridicară pumnii, într-o clipă se văzu limpede că niciunul dintre ei nu era expert. Îşi cărară la pumni fără nici un fel de regulă, dar cu furie, înălţime şi greutate de o parte, tinereţe şi agilitate de cealaltă. În toiul îmbrâncelilor şi loviturilor sălbatice, Wilfrid fu conştient că se adunase o mică gloată, deveniseră un spectacol public! Lupta lor era atât de intensă, de încrâncenata şi de tăcută, încât caracterul ei păru să-i fi molipsit şi pe privitori, din partea cărora nu se auzea nimic decât un soi de murmur înăbuşit. Curând, amândoi combatanţii sângerau la gură, abia îşi trăgeau sufletul şi erau pe jumătate orbiţi. Cu răsuflarea tăiată, se prinseră din nou în braţe şi porniră să se balanseze pe loc, fiecare căznindu-se să ajungă la beregata celuilalt:

— Trage-i, domnul Muskham! se auzi un glas.

Ca şi cum strigătul l-ar fi simulat, Wilfrid se zbătu, se eliberă din strânsoare şi făcu un salt; pumnul lui Muskham îl nimeri în piept când se repezi asupră-i, dar mâinile întinse ale lui Wilfrid încleştară grumazul adversarului. Se clătinară prelung pe picioare şi apoi amândoi se prăvăliră la pământ. Pe urmă, acţionaţi din nou parcă de aceeaşi idee, se descătuşară şi se opintiră amândoi până se ridicară iar în picioare. O clipă rămaseră faţă-n faţă, răsuflând din greu şi holbându-se unul la altul, fiecare aşteptând ca celălalt să înceapă. O secundă, fiecare dintre ei îşi roti privirea în jur. Wilfrid văzu faţa mânjită de sânge a lui Muskham schimbându-şi brusc expresia şi înţepenind; mâinile i se lăsară în jos şi căutară adăpost în buzunare; subit, îi întoarse spatele. Şi deodată îşi dădu seama care era cauza. În picioare, într-o maşină decapotată, oprită peste drum de ei, se afla Dinny, cu o mină la gură şi cu alta streaşină la ochi.

Wilfrid se întoarse la fel de brusc şi intră în han.