XXV.

În timp ce Dinny se îmbrăcase în grabă şi gonise pe străzile aproape pustii, chibzuise intens. Scrisoarea primită cu o seară înainte însemna, fără îndoială, că Muskham era cauza plecării precipitate a lui Wilfrid. Cum însă Wilfrid se făcuse nevăzut ca un ac în carul cu fân, unica ei şansă era să înceapă cercetările de la celălalt capăt. Nu era necesar să-l aştepte pe unchiul ei ca să-l vadă pe Jack Muskham. Putea la fel de bine, sau poate chiar mai bine, să-l viziteze şi singură. Când ajunse în Cork Street, era opt fix. Întrebă pe loc:

— Stack, domnul Desert are un revolver?

— Da, domnişoară.

— L-a luat cu el?

— Nu.

— Întreb pentru că ieri a avut o ceartă cu cineva.

Stack îşi trecu o mână peste bărbia nerasă.

— Domnişoară, nu ştiu unde vreţi să mergeţi, dar îmi daţi voie să vă însoţesc şi eu?

— Cred că ar fi mai bine ca dumneata să te duci să te asiguri dacă n-a luat vreun tren cu legătură spre continent.

— Sigur, domnişoară. Iau câinele şi mă duc.

— Maşina asta e pentru mine?

— Da, domnişoară. Doriţi s-o decapoteze?

— Aş prefera. Cu cât mai mult aer, cu atât mai bine.

Valetul dădu din cap, iar nasul şi ochii lui i se părură lui Dinny mai mari şi mai inteligenţi ca de obicei.

— Dacă dau eu peste domnul Desert înaintea dumneavoastră, unde v-aş putea comunica, domnişoară?

— Mă voi interesa la oficiul poştal din Royston dacă a sosit vreo telegramă pentru mine. Plec acolo ca să discut cu un oarecare domn Muskham. Cu el a avut domnul Desert cearta.

— Aţi mâncat ceva, domnişoară? Daţi-mi voie să vă servesc o ceaşcă de ceai.

— Am băut una, mulţumesc.

Era o minciună care-i economisea timpul. Călătoria în maşină, pe un drum necunoscut, i se păru interminabilă. O obsedau cuvintele unchiului ei: „Dacă Jack n-ar fi atât de demodat, nu mi-aş face probleme… E un supravieţuitor…” Când te gândeşti că poate chiar în clipa asta, undeva într-un loc închis, Richmond Park, pădurea Ken, sau cine ştie unde, îşi jucau desueta festă a onoarei! încercă să-şi imagineze scena, Jack Muskham, înalt, stăpânit; Wilfrid, strâns cu cordonul în talie, sfidător; copaci de jur împrejur, porumbei uguind, mâinile lor înălţându-se încet, la acelaşi nivel…! Da, dar cine le va da semnalul de tragere? Şi de unde pistoale? în ziua de azi oamenii nu circulă pe stradă înarmaţi cu pistoale de duel. Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva, Wilfrid şi-ar fi luat, fără îndoială, revolverul cu el. Şi dacă o să-l găsească, cumva, pe Muskham acasă, ce-o să-i spună? „Vă rog nu vă formalizaţi că v-a făcut ticălos şi laş. Acestea sunt, realmente, vorbe de răsfăţ.” Wilfrid nu va trebui să afle niciodată că ea a întreprins această mediere. N-ar face decât să-i rănească şi mai mult orgoliul. Orgoliu rănit! Exista vreo pricină de necaz mai veche, mai adâncă, mai îndărătnică şi, în acelaşi timp, mai firească, mai scuzabilă? Conştiinţa că n-ai fost la înălţime! Pradă acelei atracţii care ignoră raţiunea şi legea, Dinny îl iubea pe Wilfrid şi mai mult pentru că nu fusese la înălţime; dar nu rămânea oarbă la această realitate. De când cuvintele rostite de tatăl ei: „… de orice englez ameninţat cu un pistol”, îi atinseseră nu ştiu ce coardă în adâncurile fiinţei, îşi dăduse seama că iubirea ei era sfâşiată de simţul instinctiv a ceea ce se cere unui englez.

Şoferul opri ca să examineze frână în spate. O boare de parfum de flori venită dinspre un gard viu o făcu să închidă ochii. Bogăţia de flori albe şi înmiresmate! Şoferul se urcă din nou şi porni maşina cu o smucitură. Oare viaţa o s-o smucească mereu, ori de câte ori o să se apropie de dragoste? Nu-i va fi dat niciodată să se odihnească, beată de fericire, în braţele iubirii?

„Sunt morbidă, gândi Dinny. Ar trebui să mă acordez la tonalitatea Jockey-clubului”.

Intraseră la Royston şi-i spuse şoferului:

— Opreşte, te rog, la oficiul poştal.

— În regulă, doamnă.

Nu o aştepta nici o telegramă şi se interesă unde era locuinţa lui Muskham.

— De partea cealaltă, domnişoară; dar dacă doriţi să-l vedeţi pe domnul Muskham, tocmai a trecut călare. Se duce la crescătorie, asta înseamnă că trebuie să străbateţi satul şi apoi s-o luaţi la dreapta.

Dinny se urcă din nou în maşină şi o porni încet.

Mai târziu, nu şi-a putut da niciodată seama dacă instinctul ei sau şoferul a oprit maşina. Pentru că în clipa când acesta din urmă s-a întors spre ea zicându-i: „Se pare că s-au luat la harţă, domnişoară”, Dinny se afla în picioare, ca să poată privi peste capetele oamenilor adunaţi cerc în plină şosea. Văzu însă limpede feţele mânjite de sânge, ploaia de ghionţi, trupurile sugrumate de strânsoare, legănându-se. Deschise portiera maşinii, dar fulgerată de gândul: „N-o să mi-o ierte niciodată!” o trânti la loc şi rămase cu o mâna streaşină la ochi şi cu cealaltă la buze, conştientă că şi şoferul se ridicase în picioare.

— Zdravănă chelfăneală! îl auzi exclamând admirativ.

Cât de straniu şi de sălbatic arăta Wilfrid! Dar cu pumnii goi nu se puteau ucide! Aşadar, alarma ei se lăsă străbătută de un sentiment de uşurare. Wilfrid venise deci ca să se bată. Dar fiecare lovitură părea să cadă pe carnea ei, fiecare încrâncenare şi zvârcolire păreau să fie trăite de ea.

— Nu-i picior de poliţist pe aici! exclamă şoferul vrăjit. Dă-i înainte! Eu ţin cu ăla tânăr!

Dinny îi văzu descătuşându-se, apoi pe Wilfrid năpustindu-se cu mâinile întinse; auzi bufnitură surdă a pumnului lui Muskham în pieptul lui Wilfrid, îi văzu prinzându-se în braţe, poticnindu-se, prăbuşindu-se; apoi ridicându-se, gâfâind, cu ochii holbaţi. Îl văzu pe Muskham dându-şi seama de prezenţa ei, apoi pe Wilfrid; îi văzu răsucindu-se pe călcâie; şi totul se isprăvi. Şoferul spuse: „Vai, ce păcat!”, Dinny căzu pe canapeaua maşinii şi-i porunci liniştit:

— Continuă drumul, te rog.

Să plece! Să plece odată! Destul că o văzuseră amândoi, poate chiar mai mult decât destul!

— Mergi puţin înainte, apoi întoarce şi înapoi la Londra! Comedia n-o să mai reînceapă.

— Niciunul din ei n-avea mâini prea pricepute, domnişoară, da' se băteau în regulă.

Dinny aprobă cu capul. Îşi ţinea încă mina la gură pentru că-i tremurau buzele. Şoferul se uită la ea.

— Arătaţi cam palidă, domnişoară, v-a făcut rău vederea sângelui. De ce să nu oprim undeva, să vă săltaţi curajul c-un strop de băutură?

— Nu aici, în satul următor!

— La Baldock! în regulă.

Şi mări viteza.

Când trecură din nou pe lângă han, mulţimea se risipise. Doi câini, un om care spăla geamurile şi un poliţist erau singurele semne de viaţă.

La Baldock luă micul dejun. Dându-şi seama că ar trebui să se simtă uşurată acum că explozia avusese loc, era singură surprinsă de presimţirea care o apăsa. Oare Wilfrid n-o să-i poarte pică pentru apariţia ei, ca şi cum ar fi vrut să-l cocolească? Prezenţa ei accidentală oprise lupta, şi-i văzuse pe amândoi desfiguraţi, murdari de sânge, cu demnitatea dezumflată. Hotărî să nu spună absolut nimănui unde fusese şi ce văzuse, nici măcar lui Stack sau unchiului ei.

Asemenea precauţii sunt însă lipsite de eficienţă într-o ţară atât de civilizată. O descriere abilă, dacă nu exactă, a ceea ce se prezentă drept: Ciocnirea de la Royston dintre binecunoscutul crescător de cai de rasă, domnul Jack Muskham, văr cu Sir Charles Muskham baronet, şi Onorabilul Wilfrid Desert, al doilea fiu al Lordului Mullyon, autorul poemului Leopardul, care a stârnit de curând atâta senzaţie apăru chiar în aceeaşi seară în ultima ediţie a ziarului Evening Sun, sub titlul Schimb de pumni în lumea bună.

Relatarea era scrisă cu vervă şi imaginaţie şi sfârşea în felul următor: „Se crede că originea conflictului trebuie căutată în acţiunile întreprinse, pare-se, de domnul Muskham în legătură cu drepturile domnului Desert de a fi membru al unui anumit club. Se pare că domnul Muskham s-a opus ca domnul Desert să continue a fi membru al clubului, în urma declaraţiei publice că poemul „Leopardul„ se bazează pe o experienţă proprie. Întâlnirea a avut loc, fără îndoială, la un nivel foarte elevat, menit să înalţe concepţia oamenilor simpli despre demnitatea aristocraţiei”.

Articolul fu plasat, fără nici un comentariu, în faţa lui Dinny, de către unchiul ei, la masa de seară. O făcu să înţepenească în scaun, până când glasul unchiului ei rosti:

— Ai fost acolo, Dinny?

„Subtil ca întotdeauna”, gândi ea. Şi, cu toate că se învăţase cu manevrarea adevărului, Dinny nu era încă în stare să mintă făţiş, aşa încât dădu din cap.

— Ce mai e şi asta? întrebă Lady Mont.

Dinny împinse ziarul către mătuşa ei care citi, de la distanţă, pentru că era presbită.

— Care din ei a câştigat, Dinny?

— Niciunul. S-au oprit, pur şi simplu.

— Unde vine Royston?

— În Cambridgeshire.

— De ce?

Nici Dinny şi nici Sir Lawrence nu-i putură răspunde.

— Nu te-a adus cu el pe cal, Dinny?

— Nu, dragă. M-am nimerit întâmplător cu maşina pe acolo.

— Religia e foarte incendiară, murmură Lady Mont.

— Aşa e, răspunse Dinny cu amărăciune.

— Apariţia ta i-a oprit? întrebă Sir Lawrence.

— Da.

— Asta nu-mi place. Era preferabil să-i fi oprit un poliţist sau un knock-out…

— N-aş fi vrut nici eu să mă zărească.

— L-ai mai văzut de atunci?

Dinny clătină din cap.

— Bărbaţii sunt vanitoşi, spuse mătuşa ei.

Această observaţie puse punct discuţiei.

Stack telefonase în cursul după-amiezii că Wilfrid se întorsese; dar instinctul o sfătuise pe Dinny să nu facă nici o încercare de a-l întâlni.

După o noapte agitată, luă trenul de dimineaţă spre Condaford. Era duminică şi întreaga familie se dusese la biserică. Părea ciudat de detaşată de toţi ai ei. Condaford era impregnat de aceleaşi arome, şi aceeaşi oameni făceau aceleaşi lucruri; şi totuşi, totul era diferit! Până şi terierul scoţian şi prepelicarii o adulmecau cu nări bănuitoare, de parcă nu erau siguri că le mai aparţine.

— Şi de fapt, mai sunt a lor? gândi ea. Când inima ţi-e în alt loc, probabil că şi mirosul ţi se schimbă.

Jean se întoarse prima, deoarece Lady Cherrell rămăsese la împărtăşanie, generalul la calculul ofrandelor, iar Hubert la inspectarea terenului de cricket. O găsi pe Dinny aşezată lângă un vechi cadran solar, în faţa unui răzor de flori. După ce-şi sărută cumnată, Jean rămase locului şi o studie timp de un minut, înainte de a i se adresă:

— Trage un pui de somn, draga mea, orice s-ar fi întâmplat, că altfel te dărâmi.

— Nu doresc decât să iau masa de prânz.

— Şi eu idem. Ziceam că predicile lui taică-meu sunt un canon, chiar după ce i le ajustam eu. Dar pastorul vostru de aici, ce să mai spun!

— Da, s-ar cădea să fie „ciopârţit”.

Jean făcu din nou o pauză, în care timp ochii ei scormoniră din nou faţa lui Dinny.

— Dinny, eu sunt cu totul de părerea ta. Mărită-te de urgenţă şi pleacă cu el!

Dinny zâmbi.

— În orice căsătorie există doi parteneri.

— Relatarea apărută în ziarul de azi, în legătură cu o bătaie la Royston, e adevărată?

— Probabil că nu.

— Vreau să spun: a fost o bătaie?

— Da.

— Cine a pornit-o?

— Eu. Nu mai există şi altă femeie la mijloc.

— Dinny, eşti foarte schimbată.

— Nu mai sunt blândă şi dezinteresată.

— Foarte bine, răspunse Jean. Dacă ai chef să faci pe femeia părăsită în amor, n-ai decât s-o faci.

Dinny o apucă de fustă. Jean îngenunche lângă ea şi o cuprinse cu braţele.

— Tu ai fost un înger cu mine când am avut eu necazuri.

Dinny râse.

— Ce mai spun tată şi Hubert?

— Taică-tu nu spune nimic şi face o mutră posomorâtă, Hubert exclamă sau: „Trebuie făcut ceva!” sau „Asta-i culmea culmilor!”

— Nu întreb pentru c-ar avea vreo importanţă pentru mine; am depăşit toate astea.

— Vrei să spui că nu eşti sigură de ce va face el? Dar, desigur, el trebuie să facă ceea ce vrei tu.

Dinny râse din nou.

— Ţi-e teamă, reluă Jean, cu o surprinzătoare înţelegere, că s-ar putea să fugă şi să te părăsească? Se lăsă pe coapse ca să se poată uita mai bine în ochii lui Dinny. Fără îndoială că s-ar putea. Ştii că am fost la el?

— O??!

— Da; şi m-a învins. N-am putut scoate o vorbă. Are mult farmec, Dinny.

— Hubert te-a trimis?

— Nu. A fost iniţiativa mea. M-am dus la el ca să-i spun ce-o să gândească lumea dacă o să se însoare cu tine, şi n-am putut deschide gura. Mi-aş fi închipuit că o să-ţi povestească. Bănuiesc că n-a vrut să te supere.

— Nu ştiu, răspunse Dinny.

Şi într-adevăr nu ştia. În clipa aceea i se păru că ştie atât de puţin…

Jean şedea tăcută, rupând, petală cu petală, o păpădie răsărită prematur.

— În locul tău, spuse în cele din urmă, l-aş face să-şi piardă capul. Dacă i-ai aparţine o singură dată, n-ar mai putea să te lase.

Dinny se ridică.

— Hai să ne plimbăm prin grădină, să vedem ce flori au mai răsărit.