XXIX.

Când fugise din Cork Street, Wilfrid ascultase de primul impuls. Din clipa întreruperii forţate a sălbaticei şi nedemnei ciocniri de la Royston, când o văzuse pe Dinny în picioare în maşină, cu mâna streaşină la ochi, sentimentele lui deveniseră extrem de confuze. Acum, când îi apăruse brusc prezenţa, sunetul, parfumul ei, căldura reînviase în el şi se răspândise în sărutări; dar în momentul când Dinny se îndepărtase o clipă, sentimentul demenţial pusese din nou stăpânirea pe dânsul şi-l gonise într-o Londră unde, cel puţin, puteai merge fără să întâlneşti pe nimeni. O porni spre sud şi se amestecă într-un şir de oameni care se luptau să răzbată la teatrul „Hâş Majesty”. Rămase printre ei gândind: „Ce mi-e aici, ce mi-e în altă parte?” Dar chiar în clipa când ajunse la rând, o rupse din şir şi o coti spre est; străbătu Covent Garden, pustiu şi mirosind a gunoaie; şi ieşi în Ludgate Hill. Izul de peşte care plutea pe aici îi aminti că de dimineaţă nu mâncase nimic. Şi, intrând într-un restaurant, bău un cocktail şi mânca un hors d'oeuvre. Ceru un plic şi o hârtie şi scrise:

A trebuit să plec. Dacă aş fi rămas, eu şi cu tine am fi devenit unul. Nu ştiu ce-o să fac, poate c-o să sfârşesc în noaptea asta în Tamisa, poate c-o să plec, poate c-o să mă întorc la tine. Orice-aş face, iartă-mă şi crede că te-am iubit, Wilfrid.

Scrise adresa pe plic şi-l vârî în buzunar. Dar nu-l expedie. Ştia că n-ar putea niciodată să exprime ceea ce simţea. O porni din nou în direcţia est. Trecând prin zona City, pustie de parcă fusese gazată, ieşi în curând în mai veselul Whitechapel Road. Merse şi merse, încercând să se istovească şi să-şi oprească vârtejul de gânduri. Apoi se îndreptă din nou spre nord iar în jurul orei unsprezece se găsea aproape de Chingford. Întregul peisaj era scăldat în lumina lunară şi în linişte când trecu de hotel şi se îndreptă spre pădure. O maşină, un ciclist întârziat, o pereche sau două şi vreo trei vagabonzi fură singurii care-i tăiară calea înainte de a traversa drumul şi de a se pierde printre copaci. Lumina zilei se topise şi luna arginta frunzele şi crengile. Stors de puteri, se întinse pe culcuşul frunzelor de fag. Noaptea era ca un poem nescris, lucirile şi picurările de lumină printre frunze păreau jocul unei minţi incoerente, pâlpâind, lunecând dincoace şi dincolo de hotarul realităţii; nici o clipă de repaos; nici un licăr din strălucirea statornică a metalului adevărat; sclipitor şi efemer ca un vis. Sus, acolo, erau stelele printre care călătorise cândva; stele fără număr, Ursa mare şi toate celelalte care păreau fără noimă, dacă nu fără nume, în această lume a oraşului.

Se întoarse cu faţa în jos, lipindu-şi fruntea de pământ. Şi deodată auzi bâzâitul unui avion. Dar printre ramurile stufoase nu putu desluşi silueta lunecoasă, care spinteca cerul. Vreun zburător nocturn spre Olanda; vreun aviator englez, schiţând conturul iluminat al Londrei sau exersându-se între aerodromul Hendon şi Coasta de Est. După ce zburase în timpul războiului, Wilfrid nu mai dorise niciodată să zboare. Însuşi zgomotul unui avion îi redeştepta senzaţia aceea de greaţă, de silă, de care-l eliberase numai Armistiţiul. Bâzâitul se stinse în depărtare. Dinspre Londra răzbea zvon de uruit înăbuşit, dar în pădure noaptea era tăcută şi caldă; un orăcăit de broască, un ciripit de pasăre care încetă brusc, două cucuvele ţipând una la alta. Se întoarse din nou cu fata în sus şi căzu într-un somn agitat.

Când se trezi, suliţe de lumină străpungeau întunericul străveziu. Căzuse o rouă bogată; Wilfrid se simţea înţepenit şi pătruns de frig, dar mintea îi era limpede. Se ridică în capul oaselor, îşi întinse braţele, aprinse o ţigară şi trase adânc aer în piept. Se aşeză cuprinzându-şi genunchii cu braţele şi-şi fumă ţigara până la capăt fără să o desprindă deloc de pe buze, şi nu scuipă mucul, cu cenuşa-i lungă, decât când ajunse să-i ardă gura. Deodată, începu să dârdâie. Se ridică în picioare ca să ajungă Ia şosea. Ţeapăn şi săgetat de dureri, de abia se putea ţine pe picioare. Se luminase de-a binelea când ajunse în sfârşit la şosea, şi acolo, ştiind bine că trebuie să se îndrepte spre Londra, o porni în direcţia opusă. Îşi târşea picioarele şi, din când în când, era scuturat de un tremur violent. În cele din urmă se aşeză pe jos, trupul i se frânse peste genunchi şi căzu într-un soi de leşin. Un glas care-i striga: „Hei!” îl deşteptă. Un tânăr cu faţa proaspătă, într-o maşină mică, se oprise la marginea drumului.

— S-a întâmplat ceva?

— Nimic, bolborosi Wilfrid.

— Totuşi s-ar zice să nu ţi-e bine. Ştii ce oră e?

— Nu.

— Urcă-te în maşină şi am să te conduc la hotelul din Chingford. Ai ceva bani?

Wilfrid îl privi încruntat, apoi râse:

— Da.

— Nu te zbârli la mine. Ai nevoie de un somn bun şi de o cafea tare. Vino!

Wilfrid se ridică. Abia dacă putu sta în picioare. Se trânti în maşinuţă, ghemuit lângă tânărul care-i spuse:

— Nu mai durează mult.

În zece minute, care pentru o conştiinţă ameţită şi şovăielnică ar fi putut să pară cât cinci ore, se aflară în faţa hotelului.

— Cunosc băiatul de serviciu de aici, spuse tânărul. O să te dau în grija lui. Care ţi-e numele?

— Iadul! mormăi Wilfrid.

— Hei, George! L-am găsit pe domnul ăsta pe şosea. Pare cam nesigur pe picioare. Culcă-l într-o cameră ca lumea. Înfierbântă-i o sticlă şi pune-i-o în pat. Fă-i o cafea tare şi vezi s-o bea.

Băiatul rânji:

— Asta-i tot?

— Nu; ia-i temperatura şi trimite după un doctor. Uite ce-i, domnule, se adresă tânărul către Wilfrid, ţi-l recomand pe băiatul ăsta. Lustruieşte ghetele ca nimeni altul. Lasă-l să se îngrijească de dumneata şi nu te mai frământa. Eu trebuie să plec. E ora şase.

Aşteptă o clipă, în care-l urmări pe Wilfrid târându-se spre hotel la braţul băiatului, apoi o porni în viteză.

Băiatul îl ajută pe Wilfrid să intre într-o cameră.

— Vă puteţi dezbrăca singur, conaşule?

— Da, mormăi Wilfrid.

— Atunci mă duc să vă aduc sticla cu apă caldă şi cafeaua. Nu vă temeţi, n-avem paturi umede aici. Aţi fost pe drum toată noaptea?

Wilfrid se aşeza pe pat şi nu răspunse.

— Ei! făcu băiatul; daţi-mi mânecile! Îl dezbrăcă de pardesiu, apoi de haină şi de pantaloni. Cred că aţi tras o răceală zdravănă. Rufăria e toată umedă. Puteţi sta în picioare?

Wilfrid clătină din cap.

Băiatul trase păturile de pe pat şi îl dezbrăcă pe Wilfrid de cămaşă scoţându-i-o peste cap; apoi, dintr-o smucitură, îi scoase impermeabilul şi maioul şi-l înfăşură într-un cearşaf.

— Acuma, conaşule, un pui de somn!

Îi împinse capul pe pernă, îi ridică picioarele pe pat şi-l acoperi cu două pături.

— Staţi aşa; în zece minute sunt înapoi.

Wilfrid zăcu întins, tremurând atât de tare, încât gândurile nu i se puteau închega, şi nici buzele-i nu puteau articula sunete legate, din pricina clănţănitului violent al dinţilor. Deveni conştient de prezenţa unei cameriste şi apoi de câteva glasuri.

— O să-l spargă în dinţi. Nu se poate pune în alt loc?

— O să încerc sub braţ.

Un termometru îi fu vârât la subţioară şi apăsat acolo.

— Nu aveţi friguri galbene, nu-i aşa, conaşule?

Wilfrid clătină din cap.

— Conaşule, puteţi înălţa capul ca să daţi asta pe gât?

Braţe voinice îl ridicară în sus şi Wilfrid bău.

— Patruzeci de grade.

— Dumnezeule! Pune-i sticla la picioare, eu telefonez doctorului.

Wilfrid o văzu pe cameristă pândindu-l, de parcă se întreba de ce fel de friguri o să se molipsească.

— Malaria, îngăimă el brusc; nemolipsitor. Dă-mi o ţigară. În haina mea.

Fata îi puse o ţigară între buze şi i-o aprinse.

Wilfrid trase un fum.

— D-din nou, ceru el.

Fata îi puse din nou ţigara între buze şi Wilfrid mai trase un fum.

— Se spune că sunt ţânţari în pădure. Aţi găsit aseară vreunul, domnule?

— O am în sân-sânge.

Dârdâind ceva mai puţin acum, o urmări învârtindu-se prin cameră, împăturindu-i lenjeria, împreunând perdelele, astfel că patul să fie în umbră. Apoi se apropie din nou şi Wilfrid îi zâmbi.

— Mai doriţi un strop de cafea fierbinte?

Wilfrid scutură din cap, închise din nou ochii şi se lăsă străbătut iar de un tremur puternic, conştient că fata îl privea; apoi auzi din nou voci în cameră.

— Nu pot să-i găsesc nicăieri numele, dar e un fel de boier, în haină avea bani şi scrisoarea asta. În cinci minute doctorul o să fie aici.

— Bine, aştept până atunci, dar am şi eu munca mea de făcut.

— Parcă eu nu? Spune-i cucoanei când o vezi.

Wilfrid o zări din nou pe fată privindu-l cu un soi de respect amestecat cu groază. Un străin, nobil, cu o boală ciudată, desigur e ceva foarte interesant pentru o minte simplă. Nu putea vedea mare lucru din faţa lui înfundată în pernă, un obraz tuciuriu, o ureche, câteva şuviţe de păr, ochiul închis sub sprânceană. Wilfrid o simţi atingându-i fruntea cu un deget sfios. Ardea ca jarul, desigur.

— Domnule, doriţi să scriem prietenilor dumneavoastră?

Făcu semn din cap că nu.

— Dintr-o clipă în alta vine şi doctorul.

— Două zile o să fiu în halul ăsta, nu-i nimic de făcut, chinină, suc de portocale…

Zgâlţâit de un frison violent, tăcu. Îl văzu pe doctor intrând în odaie; şi pe cameristă rezemată încă de scrin, muşcându-şi degetul mic. În cele din urmă, şi-l scoase din gură şi o auzi întrebându-l pe medic:

— Să rămân şi eu, domnule?

— Da, poţi să rămâi.

Degetele doctorului îi încercuiră încheietura mâinii ca să-i simtă pulsul, îi ridicară pleoapele, îi deschiseră buzele.

— Spune, domnule. O ai de mult?

Wilfrid încuviinţă.

— În regulă! Rămâi unde te găseşti şi îndoapă-te cu chinină, asta-i tot ce pot să-ţi prescriu. Un acces destul de puternic.

Wilfrid aprobă.

— Nu s-a găsit nici o carte de vizită asupra dumitale. Care ţi-e numele?

Wilfrid clătină din cap.

— Bine! Nu te nelinişti. Bea asta!