XXX.

Coborând dintr-un omnibus, Dinny o porni în largul poienii Wimbledon. După o noapte în care aproape că nu închisese un ochi, se strecurase din casă, lăsând un bilet în care anunţa că va lipsi toată ziua. O porni grăbit, peste iarbă, către un desiş de mesteceni, şi acolo se întinse pe jos. Norii lopătând în înalturi, lumina soarelui, cernută printre ramurile de mesteacăn, când aprinzându-se, când stingându-se, codobaturile de baltă, peticele de nisip bătătorit, şi acest porumbel sălbatic, netulburat de prezenţa ei nemişcată, nu-i inspirau nici linişte, nici dorinţa de a medita asupra naturii. Zăcea întinsă pe spate, vibrând toată, cu ochii uscaţi, şi se întreba spre a cui satisfacţie de nepătruns suferea ea acum atât de cumplit. Cei năpăstuiţi nu caută ajutor în jur, îl caută în ei înşişi. Să circule înconjurată de un nimb de tragedie, i se părea oribil. Nu va face una ca asta! Dar dulceaţa brizei, norii plutitori, foşnetul frunzelor înfiorate, larma glasurilor de copii nu-i sugerau prin ce mijloace să-şi mascheze durerea şi să ia viaţa de la început. Izolarea în care trăise de când îl întâlnise pe Wilfrid sub statuia lui Foch i se înfăţişa acum în toată goliciunea ei. Mizase totul pe o singură carte, şi cartea se ferfeniţise.

Începu să scormonească cu degetele în pământul nisipos; un câine, zărind o scobitură, veni şi o adulmecă. Se trezise la viaţă, şi acum murise. „Vă rugăm, nu aduceţi flori!”

Cu o seară înainte realizase atât de total sfârşitul, încât nici măcar nu-i trecea prin cap posibilitatea de a reînnoda firul rupt.

Dacă el era mândru, atunci avea şi ea mândria ei! Nu acelaşi soi de mândrie, dar la fel de înrădăcinată în măduva ei. Nimănui nu era cu adevărat necesară. De ce să nu plece undeva? Avea aproape trei sute de lire. Gândul nu-i aduce nici bucurie, nici consolare; dar putea evita să ajungă o pacoste pe capul celor ce s-ar aştepta să fie la fel de voioasă ca înainte.

Îşi aducea aminte de ceasurile petrecute împreună cu Wilfrid prin locuri asemănătoare acestuia. Amintirea era atât de vie, încât trebui să-şi acopere buzele cu palma pentru a împiedica durerea să ţâşnească. Până nu-l întâlnise pe Wilfrid, nu se simţise niciodată singură. O singurătate rece, înspăimântătoare, nesfârşită! Amintindu-şi de constatarea ei că mişcarea e un antidot împotriva suferinţelor sufleteşti, se ridică şi traversă drumul spre şuvoiul duminical de maşini care se scurgeau dinspre oraş. Unchiul Hilary o sfătuise cândva să nu-şi piardă în nici o împrejurare simţul umorului. Dar a avut vreodată acest simţ? La capătul poienii Barnes, se căţără într-un autobuz şi se întoarse la Londra. Trebuia să mănânce ceva, ori avea să cadă din picioare. Coborî lângă grădinile din Kensington şi intră într-un hotel.

După ce-şi luă prânzul, se aşeză un timp pe o bancă în grădină, apoi o porni pe jos spre Mount Street. Nu era nimeni acasă şi se trânti pe canapeaua din salon. Epuizată, adormi. Se deşteptă la intrarea mătuşii ei şi, ridicându-se în capul oaselor, îi spuse:

— Mătuşă Em, poţi fi fericită. S-a terminat.

Lady Mont se uită la nepoata ei, cum şedea acolo, cu năluca unui zâmbet pe buze, şi două lacrimi, izvorâte nu chiar simultan, porniră să-i lunece pe obraji.

— Nu ştiam că plângi şi la înmormântări, mătuşă Em.

Dinny se ridică în picioare, se duse la mătuşa ei şi-i şterse cu batista dârele lăsate de lacrimi.

— Haide, haide!

Lady Mont se îndreptă spre uşă.

— Trebuie să urlu, spuse ea. Pur şi simplu, trebuie să urlu.

Şi ieşi repede din cameră.

Dinny se aşeză din nou, cu aceeaşi nălucă de zâmbet pe buze. Blore intră cu serviciul de ceai, şi Dinny îl întrebă despre Wimbledon şi despre sănătatea soţiei lui. Blore făcea impresia că nu-şi dă seama care din două se simte mai prost, dar pe punctul de a ieşi din cameră, se întoarse spre ea şi-i spuse:

— Dacă-mi daţi voie să vă fac o sugestie, domnişoară Dinny, cred că nu v-ar strica puţin aer de mare.

— Da, Blore, mă gândeam şi eu.

— Mă bucur, domnişoară, primăvara asta te cam stoarce de puteri.

Şi el părea să ştie că Dinny pierduse cursa. Şi, dându-şi seama că nu va putea s-o ducă aşa înainte, participând la propria ei înmormântare, se duse la uşă, trase cu urechea la zgomote, apoi coborî scara şi ieşi în stradă.

Dar era prea extenuată ca să-şi poată târşi paşii mai departe de parcul St. James. Acolo, se aşeză lângă apă. Lume, soare, raţe, umbrare de frunze, trestii cu vârf ascuţit, şi uraganul dinăuntrul ei. Un domn înalt, venind dinspre Whitehall, făcu un gest pripit, dând să-şi ducă mâna la pălărie, apoi, când îi văzu faţa, se abţinu şi îşi văzu de drum. Imaginându-şi cum trebuie să arate la faţă, Dinny se ridică şi, târându-se până la catedrala Westminster, intră şi se aşeză într-o strană. Rămase acolo aproape o jumătate de oră, aplecată, cu capul rezemat pe braţe. Nu se rugă, dar se odihni, şi faţa ei îşi schimbă expresia. Se simţea acum mai pregătită să înfrunte oamenii fără să se trădeze. Era trecut de şase când ajunse în South Square. Furişându-se în camera ei fără să dea de ştire, făcu o baie prelungită, îşi îmbrăcă o rochie de cină şi coborî cu pas ferm în sufragerie. La masă nu erau decât Fleur şi Michael; niciunul dintre ei nu-i puse vreo întrebare. Lui Dinny îi era limpede că amândoi ştiau. Într-un fel sau altul, reuşi să încheie seara. Când se pregăti să urce în camera ei, amândoi o sărutară, şi Fleur îi zise:

— Am dat dispoziţii să ţi se pună în pat o sticlă cu apă fierbinte; încearcă să stai întinsă pe spate, ajută la somn. Noapte bună şi fii binecuvântată.

Din nou Dinny avu senzaţia că Fleur suferise cândva aşa cum suferea ea acum. Dormi în acea noapte mai bine decât ar fi sperat.

Dimineaţa, o dată cu ceaiul, primi o scrisoare cu antetul unui hotel din Chingford.

Doamnă, Scrisoarea anexată, adresată dumneavoastră, a fost găsită în buzunarul unui domn care se află la noi, pradă unui puternic acces de malarie. V-o expediez, Al Dvs.

Roger Qneal, M. D.66

Citi scrisoarea… Orice-aş face, iartă-mă şi crede că te-am iubit. Şi era bolnav! Toate impulsurile care izbucniră în ea fură înăbuşite pe moment. N-o să se avânte a doua oară în locurile unde şi îngerii se temeau să calce. Dar, gonind pe scări, îi telefonă lui Stack vestea că Wilfrid zăcea la hotelul din Chingford bolnav de malarie.

— Are nevoie, probabil, de pijamale şi de aparatul de ras, domnişoară. O să i le duc acolo.

Înghiţindu-şi cuvintele „Transmite-i toată dragostea mea”, spuse:

— Ştie unde sunt de găsit dacă-i pot fi cu ceva de folos.

Amărăciunea neagră a stării ei se risipise; totuşi, era mai separată de el ca oricând. Până nu va veni el sau nu va trimite după ea, nu putea face o mişcare; şi în adâncul inimii ştia că nici nu va veni, nici nu o va chema. Nu! O să-şi strângă cortul şi o să-şi ia tălpăşiţa din locurile astea unde a suferit prea mult.

Către prânz, veni Hubert să-şi ia rămas bun. Dinny văzu limpede că şi el ştia. O înştiinţa că va sosi în octombrie să-şi petreacă restul concediului. Jean rămânea la Condaford, până după ce avea să nască, eveniment care urma să aibă loc în noiembrie. Medicul îi recomandase să se ferească de canicula verii. În această dimineaţă, Dinny avu impresia că-l regăseşte pe vechiul Hubert. Îi vorbea întruna despre avantajul de a te fi născut la Condaford. Şi, străduindu-se să fie voioasă îi spuse:

— Curios să te aud vorbind astfel, Hubert. Ţie niciodată nu-ţi păsa de Condaford.

— Da, dar lucrurile se schimbă când aştepţi un moştenitor.

— O, va fi un moştenitor, nu-i aşa?

— Da, ne-am hotărât să fie băiat.

— Şi vă mai exista un Condaford la vremea când îl va moşteni el?

— Vom încerca să-l menţinem. Lucrurile nu durează atâta timp cât nu eşti hotărât să le menţii.

— Şi nici când eşti, murmură Dinny.