XXVIII.

Cu excepţia primirii unui bilet că răspuns la scrisoarea ei, bilet care nu o consolase deloc, Dinny petrecuse ultimele două zile în amară deznădejde. Când Sir Lawrence îi comunică cele de mai sus, Dinny simţi că toată soarta ei depindea de faptul dacă putea să ajungă în Cork Street înainte de înapoierea lui Wilfrid. Şedea în taxi cu mâinile strâns înnodate în poală şi cu ochii pironiţi pe spinarea şoferului, o spinare, într-adevăr, atât de lată, că ar fi fost şi greu să te uiţi în altă parte. Inutil să se gândească la ce-o să-i spună, va trebui să-i spună tot ce-o să-i vină pe moment în minte. O să se orienteze după faţa lui. Îşi dădea seama că, odată plecat din Anglia, va fi ca şi cum nu-ar fi întâlnit niciodată. Opri maşina în Burlington Street şi merse iute pe jos până la uşa casei lui. Dacă s-a întors direct, atunci trebuia să fie acasă. În aceste două zile îşi dăduse seama că Stack observase probabil o schimbare la Wilfrid şi se conforma atitudinii stăpânului său, aşa încât deschise uşa cu cuvintele:

— Stack, nu mă amina, trebuie să-l văd pe domnul Desert.

Şi, trecând pe lângă el, deschise uşa camerei de zi. Wilfrid o străbătea în sus şi-n jos.

— Dinny!

Simţi că dacă ar fi rostit un cuvânt nepotrivit, acolo şi în acel moment s-ar fi sfârşit totul; deci, nu făcu decât să zâmbească. Wilfrid îşi acoperi ochii cu mâinile; şi, în timp ce stă astfel, orb, Dinny se furişă în spatele lui şi-i cuprinse gâtul cu braţele.

Să fi avut dreptate Jean? Trebuia să…?

Apoi, pe uşa întredeschisă, pătrunse în cameră Foch. Îşi împinse botul catifelat sub palma ei, şi Dinny se lăsă în genunchi ca să-l sărute. Când îşi ridică privirile, Wilfrid se îndepărtase. Pe moment se ridică în picioare şi stătu pierdută. Nu-şi dădea seama la ce se gândeşte, dacă s-o fi gândit la ceva, nu-şi dădea seama nici măcar ce simte. Totul îşi pierduse substanţa. Wilfrid deschisese larg fereastra şi se rezemă de pervaz, ţinându-şi capul în mâini. Avea de gând să se arunce pe fereastră? Dinny făcu un efort violent ca să-şi controleze nervii, şi-l chemă cu blândeţe în glas: „Wilfrid!”

El se întoarse şi-i aruncă o privire, iar Dinny îşi spuse: „Dumnezeule! Mă urăşte!” Apoi expresia lui se schimbă, deveni cel pe care-l cunoştea; şi Dinny îşi dădu încă o dată seama de instabilitatea pe care ţi-o dă orgoliul rănit: devii multiplu, şi violent, şi schimbăcios.

— Spune, îi ceru ea. Ce vrei să fac?

— Nu ştiu. Totul e o nebunie. Ar fi trebuit să mă fi îngropat de mult în Siam.

— Vrei să rămân aici în noaptea asta?

— Da! Nu! Nu ştiu!

— Wilfrid, de ce pui atât de mult lucrurile la inimă? S-ar zice că iubirea nu înseamnă nimic pentru tine. Într-adevăr, nu înseamnă nimic?

Drept răspuns, îi întinse scrisoarea lui Jack Muskham:

— Citeşte!

Dinny o citi.

— Înţeleg. Venirea mea acolo a fost, fără îndoială, o inspiraţie foarte nefericită.

Wilfrid se trânti pe divan şi rămase întins, uitându-se la ea.

„Dacă plec, îşi spuse Dinny, o să încep să mă frământ cum să fac să mă întorc îndărăt.” Aşa încât, întrebă:

— Unde iei masa de seară?

— Stack a pregătit ceva, cred.

— O să fie destul şi pentru mine?

— Chiar prea mult, dacă şi tu simţi ceea ce simt eu.

Dinny sună.

— Rămân la masă, Stack. Nu am nevoie decât de un vârf de cuţit de mâncare.

Şi, tânjind după o clipă în care să-şi poată recăpăta echilibrul, întrebă:

— Pot să mă spăl un pic, Wilfrid?

În timp ce-şi usca faţa şi mâinile, se strădui din răsputeri să-şi recapete stăpânirea de sine, şi apoi brusc, se relaxă. Orice hotărâre ar lua ar fi greşită, dureroasă, poate că imposibilă. Aşadar, mai bine să se lase la voia întâmplării!

Când se întoarse în odaie, Wilfrid nu era acolo. Uşa dinspre dormitor era deschisă, dar nu se afla nici acolo. Dinny se repezi la fereastră. Nu se vedea în stradă. Vocea lui Stack o informă:

— Scuzaţi-mă, domnişoară; domnul Desert a fost chemat în oraş. Mi-a spus că o să vă scrie. Cina va fi gata peste un minut.

Dinny se duse drept la el.

— Stack, prima dumitale impresie despre mine a fost cea adevărată, şi nu asta de acum. Plec. Domnului Desert nu trebuie să-i fie teamă de mine. Te rog să-i comunici acest lucru.

— Domnişoară, v-am prevenit că ia hotărâri neaşteptate; dar acesta e lucrul cel mai neaşteptat pe care l-a făcut vreodată. Îmi pare rău, domnişoară. E un caz în care lucrurile trebuie luate aşa cum sunt. Dacă vă pot fi de folos cu ceva, vă stau la dispoziţie.

— Dacă părăseşte Anglia, spuse Dinny, aş vrea să mi-l lase pe Foch.

— Din câte îl cunosc eu pe domnul Desert, domnişoară, are de gând să plece. Mi-am dat seama că se apropie acest lucru din seara când a primit scrisoarea, în ajunul zilei în care aţi venit aici dis-de-dimineaţă.

— Mă rog, zise Dinny, dă-mi mâna şi aminteşte-ţi ce ţi-am cerut să-i spui.

Schimbară o strângere de mină şi, încă nefiresc de stăpâna pe sine, Dinny ieşi din cameră şi coborî scările. Porni să meargă cu pas iute, ameţită şi copleşită de o senzaţie stranie, fără să aibă în minte nimic altceva decât cuvântul: „Aşa!”, care revenea mereu. Tot ce simţise până acum, tot ce ar fi voit să simtă era comprimat în aceste trei litere. Nicicând în viaţa ei nu se simţise atât de închistată şi secătuită de lacrimi, atât de nepăsătoare cu privire la locul unde se ducea, la ce făcea, pe cine vedea. S-ar putea ca lumea să fie nesfârşită, dar pentru ea sfârşitul sosise. Nu credea că Wilfrid alesese deliberat această cale ca să se descotorosească de ea. Nu o cunoştea îndeajuns ca să ştie ce putea s-o doară mai mult. Dar, de fapt, niciuna dintre căile pe care le-ar fi ales n-ar fi putut să fie mai desăvârşită, mai totală. Să te târăşti după un bărbat! Imposibil! Nici nu avea măcar nevoie să formuleze acest gând, imposibilitatea izvora din instinct.

Colindă trei ceasuri în şir străzile Londrei, şi în cele din urmă se înapoie în Westminster cu senzaţia că dacă nu se întoarce acasă, o să se prăbuşească pe stradă. Când ajunse în South Square, îşi adună toate puterile în efortul de a simula voioşia, dar după ce urcă în camera ei, Fleur spuse:

— Michael, a survenit ceva foarte rău.

— Biata Dinny! Ce naiba i-o mai fi făcut?

Fleur se duse la fereastră şi dădu perdeaua într-o parte, încă nu se lăsase complet întunericul. Dar nu mai era nimic de văzut, cu excepţia a două pisici, a unui taxi, pe dreapta, şi a unui bărbat, pe trotuar, care examina o legătură de chei.

— Să urc la ea şi să încerc s-o fac să vorbească?

— Nu. Dacă Dinny va dori tovărăşia vreunuia dintre noi, ne va da ea de veste. Dacă e aşa cum gândeşti tu, nu doreşte pe nimeni. Are o mândrie drăcească atunci când e pusă cu spatele la zid.

— Urăsc mândria, răspunse Fleur şi, trăgând perdeaua la loc, se duse la uşă. Scoate capul când nu o doreşti şi te doboară. Dacă vrei să faci carieră, uită de mândrie!

Ieşi din cameră.

„Eu nu ştiu dacă am mândrie, gândi Michael, dar carieră n-am făcut.” O urmă agale pe scări, şi un timp stătu în pragul camerei lui de toaletă. Dar de sus nu se auzea nimic…

Într-adevăr, Dinny zăcea pe pat, cu faţa-n pernă. Deci ăsta era sfârşitul! De ce această forţă numită dragoste o luase în puterea ei şi o torturase, apoi o zvârlise la pământ, vlăguită şi istovită, tremurătoare, consumată de dor, rănită, cutremurată, mâncându-şi inima în tăcere şi deznădejde? Iubire şi mândrie, şi cea mai puternică dintre ele e mândria. Zicala păru să-i pătrundă făptura şi să se strivească, o dată cu ea, în pernă, iubirea ei împotriva mândriei lui! Şi mândria biruise. Irosire şi amărăciune! Din toată această seară, un singur moment i se părea real: cel în care Wilfrid îşi întorsese faţa de la fereastră şi o făcuse să-şi spună: „Mă urăşte!” Sigur că o ura, stând acolo ca o întruchipare a mândriei lui rănite; şi numai mândria îl împiedicase să-i strige: „Duceţi-vă dracului cu toţii! La revedere şi n-am cuvinte!”

Ei bine, acum n-avea decât să strige şi să plece. Iar ea, să sufere, să sufere şi, încetul cu încetul, să uite. Nu! Să se înrădăcineze în suferinţa ei, s-o îndese în ea, s-o amuţească, s-o strivească în pernă. S-o arate cât mai puţin, să n-o arate deloc, în timp ce înlăuntrul ei durerea dospeşte şi se zvârcoleşte. Forma prin care îşi găseşte expresie instinctul nu-i chiar atât de limpede; dar îndărătul zvâcnirilor marasmului amorf se ascunde sensul; şi iată sensul zbaterii mute şi pe jumătate înăbuşite a lui Dinny: Ce altceva ar fi putut face? Nu era vina ei că Muskham îi trimisese scrisoarea aceea în care pomenea de ocrotirea unei femei. Nu era vina ei că se dusese în grabă la Royston. Cu ce greşise? Toată atitudinea lui era arbitrară, gratuită! Dar poate că iubirea, în vicisitudinile ei, se înfăţişează întotdeauna aşa! I se părea că noaptea ticăie, în timp ce ea zace acolo: ticăitul ruginit al unui ceasornic vechi. Să fi fost noaptea propriei ei vieţi, părăsită, cu faţa-n pernă?