XXVI.

Din moment ce Dinny nu scoase o vorbă în legătură cu subiectul care îi preocupă pe toţi, se feriră şi ceilalţi să discute; şi pentru acest lucru le era într-adevăr recunoscătoare. Petrecu următoarele trei zile încercând să ascundă faptul că era profund nefericită. Nu veni nici o scrisoare de la Wilfrid, nici un mesaj de la Stack; de bună seamă, dacă s-ar fi întâmplat ceva, Stack ar fi înştiinţat-o. În cea de-a patra zi, simţind că nu mai poate îndura această stare de suspensie, îi telefonă lui Fleur şi-o întrebă dacă poate veni la ei.

Expresia de pe chipurile tatălui şi mamei ei, când îi anunţă că pleacă, o îndurerară aşa cum te îndurerează ochii şi cozile câinilor când trebuie să-i părăseşti. Cu cât mai puternică era presiunea suferinţei mute decât cea a cicălelilor!

În tren, o cuprinse panica. Acţionase greşit dând ascultare instinctului care-o sfătuise să aştepte din partea lui Wilfrid primul pas? N-ar trebui să se ducă de-a dreptul la el? Când ajunse la Londra, îi indică şoferului: „Cork Street”.

Dar Wilfrid nu era acasă şi Stack nu ştia când avea să se întoarcă. Purtarea valetului i se păru ciudat de schimbată, ca şi cum ar fi dat îndărăt, până ar fi ajuns la un gard şi s-ar fi cocoţat pe el. Domnul Desert era bine? Da. Şi câinele? Da, şi câinele era bine. Dinny plecă mai departe, nemângâiata. Nici în South Square nu era nimeni acasă; s-ar fi zis că întreaga lume conspirase ca s-o facă să se simtă părăsită. Uitase de Wimbledon65, de expoziţia de cai şi de alte activităţi mondene specifice sezonului. Asemenea manifestări ale poftei de viaţă erau, într-adevăr, atât de străine de actuala ei stare de spirit, încât nu reuşea să conceapă cum de lua lumea parte la ele.

Se aşeză în dormitor, să-i scrie lui Wilfrid. Nu mai exista nici o raţiune să păstreze tăcerea, întrucât Stack îi va spune că a fost acolo.

Scrise:

De sâmbăta sunt torturată de îndoiala dacă să-ţi scriu sau să aştept să-mi scrii tu mie. Iubitule, n-am avut de gând să mă amestec în nici un fel. Venisem doar ca să-l văd pe domnul Muskham şi să-i spun că eu eram singura vinovată pentru ceea ce numise el în chip atât de absurd „culmea”. Nici un moment nu m-am aşteptat să fii tu acolo. Nu prea speram să-l găsesc nici pe el. Te rog, dă-mi voie să te văd.

A ta, nefericită, Dinny.

Se duse singură să expedieze scrisoarea. La întoarcere, se întâlni pe stradă cu Kit şi cu guvernanta lui, însoţiţi de câine şi de cei doi copii mai mici ai mătuşii Alison. Păreau perfect fericiţi; îi fu ruşine să nu pară şi ea la fel, aşa că se duseră cu toţii în sala de lecţii a lui Kit ca să ia ceaiul. Înainte de a-l fi terminat, sosi şi Michael. Dinny, care-l văzuse foarte rar împreună cu băieţaşul lui, fu fascinată de naturaleţea şi strălucirea relaţiilor dintre ei. Ar fi fost greu, poate, să spui care din doi era cel mai vârstnic, deşi o certă diferenţă de statură şi refuzul unei a doua porţii de gem de căpşuni părea să-l favorizeze pe Michael. În ceasul petrecut acolo, Dinny fu mai aproape de fericire decât în orice minut din cele cinei zile de când se despărţise de Wilfrid. După ce termină ceaiul, se duse cu Michael în birou.

— S-a întâmplat ceva, Dinny?

În faţa ei se afla cel mai bun prieten al lui Wilfrid şi omul căruia i te puteai destăinui cu cea mai mare uşurinţă din lume, şi ea nu ştia ce să-i spună! Şi apoi, dintr-o dată, se porni să vorbească, aşezată în fotoliul lui Michael, cu coatele sprijinite pe genunchi, bărbia în palme şi privirea aţintită nu la el, ci la viitorul ei. Şi Michael şedea pe pervazul ferestrei, cu faţa când îndurerată, când înciudată, scoţând mici exclamaţii consolatoare. Nu i-ar păsa de nimic, îi spunea Dinny, nici de opinia publică, nici de presă, nici de familia ei, dacă n-ar exista chiar în inima lui Wilfrid acea adâncă şi amară nelinişte, îndoiala fundamentală asupra propriei lui purtări; acea permanentă fervoare de a dovedi altora, şi mai ales lui însuşi, că nu era laş. Acum că-şi dăduse drumul, se revărsa din ea tot acel simţământ, până acum îmbuteliat şi bine înfundat, că ia parte la un marş în care la tot pasul s-ar putea împotmoli într-o groapă adâncă şi neştiută, acoperită la suprafaţă de o pojghiţă înşelătoare. Se opri din vorbă şi, ostenită, se lăsă pe speteaza fotoliului.

— Dar, Dinny, întrebă Michael cu blândeţe, Wilfrid nu e îndrăgostit cu adevărat de tine?

— Nu ştiu, Michael; aşa am crezut şi eu… Nu ştiu. De ce-ar fi? Eu sunt o persoană banală şi el nu e.

— Cu toţii apărem banali în proprii noştri ochi. Nu vreau să te flatez, dar tu îmi pari mai puţin banală decât Wilfrid.

— O, nu!

— Poeţii ăştia ne dau o sumedenie de necazuri, spuse Michael cu tristeţe. Şi ce putem face?

În seara aceea, după cină, Michael plecă, aparent la Parlament, dar de fapt în Cork Street.

Wilfrid nu era acasă, şi-i ceru lui Stack permisiunea de a-l aştepta. Aşezat pe divan, în încăperea aceea neconvenţională, cu lumină difuză, Michael se mustră că venise. A sugera că venise din partea lui Dinny ar fi fost mai mult decât zadarnic. Şi-apoi, nici nu era adevărat. Nu! Venise să descopere, în măsura posibilului, dacă Wilfrid era într-adevăr îndrăgostit de ea. Dacă nu, ei bine, în cazul ăsta, cu cât avea să smulgă mai curând răul din rădăcină, cu atât mai bine pentru Dinny! S-ar putea să-i zdrobească inima dar, oricum, era preferabil decât să fugă după o nălucă. Ştia, sau era încredinţat că ştie, că Wilfrid ar fi fost ultima persoană care să suporte o relaţie unilaterală. Şi cel mai dezastruos pentru Dinny ar fi fost să se mărite cu el pe baza unei greşite aprecieri a sentimentelor pe care i le nutrea Wilfrid. Pe o măsuţă de lângă divan, alături de sticlă de whisky, se afla corespondenţa sosită în acea seară, două scrisori, dintre care una, se vedea bine, fusese scrisă de Dinny. Uşa se deschise încetişor şi intră un câine. După ce mirosi pantalonii lui Michael, se aşeză cu capul pe labe şi cu ochii pironiţi pe uşă. Michael îi vorbi, dar câinele nu-i dădu nici o atenţie – tipul de câine leal. „Îl aştept până la unsprezece”, îşi spuse Michael. Şi aproape imediat sosi Wilfrid. Avea o vânătaie pe un obraz şi un plasture pe bărbie. Câinele începu să i se învârtească în jurul picioarelor.

— Ei, bătrâne, începu Michael, trebuie să fi fost o încăierare pe cinste!

— A fost. Whisky?

— Nu, mulţumesc.

Îl urmări pe Wilfrid luându-şi scrisorile şi întorcându-se cu spatele să le deschidă. „Ar fi trebuit să-mi dau seamă că o să procedeze astfel, gândi Michael; poftim, mi s-a spulberat orice şansă! Acum se va simţi obligat să-mi spună că e îndrăgostit de ea.”

Înainte de a se întoarce din nou spre el, Wilfrid îşi amestecă o băutură şi o dădu pe gât. Apoi, privindu-l pe Michael, îl întrebă:

— Ei?

Descumpănit de bruscheţea acestui cuvânt şi de conştiinţa că venise să-şi sondeze amicul, Michael nu răspunse nimic.

— Ce doreşti să afli?

Michael răspunse abrupt:

— Dacă o iubeşti pe Dinny.

Wilfrid izbucni în râs.

— Nu zău, Michael!

— Ştiu. Dar lucrurile nu pot merge în felul ăsta înainte. Fire-ar să fie, Wilfrid, trebuie să te gândeşti şi la ea!

— Mă gândesc.

Rosti aceste cuvinte cu o faţă atât de trasă şi de nefericită, încât Michael îşi spuse: „E sincer!”

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, arată într-un fel acest lucru! N-o lăsa să se chinuiască în asemenea hal!

Wilfrid se duse la fereastră. Vorbi fără să-şi întoarcă faţa:

— Nu ţi s-a oferit niciodată un prilej în care să încerci a dovedi că nu eşti laş. Ei bine, nu încerca! N-o să ţi se ivească nici o şansă. Se iveşte când nu ai nevoie de ea, nu când o cauţi.

— Fireşte! Dar, dragul meu, asta nu e vina lui Dinny.

— E ghinionul ei.

— Şi atunci?

Wilfrid se răsuci pe călcâie.

— Oh, Michael, dracu să te ia! Pleacă de-aici! în chestiunea asta nu se poate amesteca nimeni. E prea intimă.

Michael se ridică şi-şi luă pălăria. Wilfrid spusese exact ce gândise şi el din clipa în care venise.

— Ai perfectă dreptate, răspunse umil. Noapte bună, bătrâne! Ai un câine frumos.

— Îmi pare rău, reluă Wilfrid; ai intenţii bune, dar nu poţi face nimic. Nimeni nu poate face nimic. Noapte bună.

Michael îl părăsi şi, în timp ce cobora scările, ştia bine că plecase cu coada între picioare.

Când ajunse acasă, Dinny se retrăsese în camera ei, dar Fleur îl aştepta. Michael nu avusese de gând să vorbească despre vizita lui, dar Fleur, după ce-i aruncă o privire scrutătoare, îi spuse:

— Tu n-ai fost la Parlament, Michael. Ai fost la Wilfrid. Recunoscu.

— Şi?

— Zadarnic.

— Aş fi putut să ţi-o prezic. Când dai peste un bărbat şi o femeie ciorovăindu-se în stradă, ce faci?

— Traversez pe partea cealaltă, dacă mai am timp.

— Atunci?

— Dar ei nu se ciorovăiesc.

— Nu, dar au o lume a lor în care nimeni altul nu poate pătrunde.

— Asta a spus şi Wilfrid.

— Bineînţeles.

Michael o privi. Da, desigur. Şi ea avusese cândva o lume a ei, dar nu cu el.

— A fost o prostie din partea mea. Dar eu sunt prost.

— Nu; nu eşti prost; eşti bine intenţionat. Vii la culcare?

— Da.

Când urcă scările, Michael avu senzaţia ciudată că mai curând dorea Fleur să se culce cu el, decât el cu ea. Şi totuşi, în pat, lucrurile se vor schimba, pentru că asta e natura bărbatului.

Dinny, în camera ei de deasupra camerei lor, le auzea, prin fereastra deschisă, murmurul slab al vocilor şi, îngropându-şi faţa în mâini, se lăsă pradă unui acces de disperare. Stelele îi erau potrivnice. Poţi înfrânge sau ocoli o opoziţie venită din afară; dar această adâncă nelinişte din sufletul celui iubit, asta… ah! la asta nu aveai cum ajunge; şi inaccesibilul nu poate fi dat în lături, înfrânt sau ocolit. Înălţă privirile spre stelele care îi erau potrivnice. Oare cei din vechime credeau cu adevărat în stele, sau şi la dânşii, ca şi la ea, nu era decât un fel de a vorbi? Oare juvaerurile acestea tremurătoare, culcate pe catifeaua sinilie a spaţiului, se sinchiseau într-adevăr de mărunţii oameni, de vieţile şi iubirile insectelor umane care, născute dintr-o îmbrăţişare, se întâlneau, se împreunau, mureau şi se prefăceau în pulbere? Lumile acestea incandescente, încercuite de ţăndări de planete, să fi fost oare numele lor luat în deşert, sau, într-adevăr, prin rotirea lor şi prin poziţiile în care se găseau una faţă de alta, alcătuiau o inscripţie ce putea fi desluşită de ochiul omului?

Nu! Nu era decât o dovadă în plus a importanţei pe care şi-o dă omul! Îşi leagă universul de roată propriului său car! Legănaţi-vă pe pământ, dulci care de triumf! Dar nu! Omul se avânta cu ele drept în spaţiu…