XXVII.

Două zile mai târziu, familia Cherrell se reuni în conclav, din pricina unei rechemări urgente, la regimentul din Sudan, pe care o primise Hubert. Dorea ca înainte de plecarea lui să se decidă într-un fel soarta lui Dinny. Aşadar, cei patru fraţi Cherrell, Sir Lawrence, Michael şi Hubert se adunară în sala de primire de la muzeul lui Adrian, după terminarea şedinţei la tribunal a judecătorului Charwell. Ştiau cu toţii că întrunirea putea fi lipsită de orice rezultat, pentru că, fapt pe care-l descoperă şi guvernele, degeaba decizi, dacă deciziile nu sunt duse la îndeplinire.

Michael, Adrian şi generalul, care îl cunoşteau personal pe Wilfrid, vorbeau cel mai puţin, în timp ce Sir Lawrence şi judecătorul erau cei mai volubili; Hubert şi Hilary erau când elocvenţi, când muţi.

Pornind de la premisa, pe care nimeni nu o contestă, că toată chestiunea era neplăcută, se delimitară două curente de gândire: Adrian, Michael şi, în oarecare măsură, Hilary erau de părere că nu puteau face nimic altceva decât să aştepte desfăşurarea lucrurilor; ceilalţi erau de părere că se pot face multe, dar ce anume, nu ştiau nici ei.

Michael, care nu-i văzuse niciodată până atunci pe toţi cei patru unchi ai săi adunaţi laolaltă, era frapat de asemănarea lor în ce priveşte conturul şi coloritul feţelor, cu excepţia faptului că ochii lui Hilary şi ai lui Lionel erau albaştri şi cenuşii, pe când ai generalului şi ai lui Adrian, căprui şi cafenii. În mod remarcabil, toţi patru se abţineau de la gesticulări şi aveau o suplă mobilitate a siluetei. La Hubert, aceste caracteristici erau accentuate de tinereţe, iar ochii săi cafenii aveau uneori reflexe cenuşii.

Michael îl auzi pe taică-su spunând:

— Lionel, dac-ai putea să emiţi o ordonanţă prezidenţială!

Adrian adăugă enervat:

— Trebuie s-o lăsăm pe Dinny în pace; e absurd să încercăm a o controla. Are o inimă afectuoasă, o fire generoasă şi multă minte.

La care, Hubert ripostă:

— Ştim astea toate, unchiule, dar această căsnicie va însemna un asemenea dezastru pentru ea, încât trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă.

— Mă rog, şi ce-ţi stă în putinţă să faci?

„Asta-i!” gândi Michael şi rosti cu glas tare:

— În clipa de faţă nici ea nu ştie cum stau lucrurile.

— Hubert, n-ai putea s-o convingi să plece cu tine în Sudan? întrebă judecătorul.

— De mine s-a înstrăinat total.

— Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul s-o ia… Începu generalul şi-şi curmă vorba.

— Chiar şi-n cazul ăsta, murmură Adrian, ar trebui să fie întâi sigură sută la sută că Desert n-o mai vrea.

Hilary îşi scoase pipa din gură:

— A încercat cineva să stea de vorbă cu Desert?

— Eu, răspunse generalul.

— Şi eu, de două ori, îngăimă Michael.

— Ce-ar fi, spuse Hubert mohorât, să încerc şi eu?

— Nu, dragul meu, interveni Sir Lawrence, până nu eşti foarte sigur că-ţi poţi ţine firea.

— De lucrul ăsta nu pot fi niciodată sigur.

— Atunci renunţă!

— Dumneata n-ai vrea să încerci, tată? întrebă Michael.

— Eu?

— Pe vremuri îţi purta mult respect.

— Nici măcar nu sunt rudă de sânge.

— Ai putea încerca, Lawrence, îl sfătui Hilary.

— Dar de ce?

— Dintr-un motiv sau altul, nimeni altcineva dintre noi n-o poate face.

— De ce n-ai putea tu?

— Pentru că, într-un fel, sunt de acord cu Adrian, e mai bine lăsăm lucrurile să se desfăşoare de la sine.

— Care anume este obiecţia voastră la căsătoria dintre Dinny şi el? întrebă Adrian.

Generalul se întoarse spre dânsul, cu o mişcare bruscă:

— Va fi stigmatizat pe viaţă.

— Aşa a fost şi cu individul acela care a rămas alături de soţia lui când a fost condamnată. Şi toată lumea l-a respectat cu atât mai mult.

— Nu există infern mai cumplit, rosti judecătorul, decât să vezi degetele mulţimii îndreptându-se acuzator spre tovarăşul tău de viaţă.

— Dinny o să se înveţe să nu le observe.

— Iertaţi-mă, interveni Michael, dar omiteţi punctul cel mai important. Şi anume, simţămintele lui Wilfrid. Dacă el rămâne la fel de nemulţumit de sine şi se căsătoreşte cu ea, acesta va fi adevăratul infern pentru Dinny. Şi cu cât e mai îndrăgostită de el, cu atât mai aprig o să sufere.

— Ai dreptate, Michael, recunoscu Sir Lawrence pe neaşteptate. Dacă-l pot face să înţeleagă acest lucru atunci merită într-adevăr să mă duc la el.

Michael suspină:

— În orice fel se vor aranja lucrurile, pentru Dinny va fi tot un infern.

— Bucuria vine în zori”, murmură Hilary printr-un nor de fum.

— Crezi într-adevăr, unchiule Hilary?

— Nu prea.

— Dinny are douăzeci şi şase de ani. Şi e la prima ei iubire. Dacă dă greş, ce se va întâmpla cu ea?

— Căsătoria.

— Cu altcineva? Hilary aprobă din cap.

— Dificil.

— Viaţa-i dificilă.

— Ei, Lawrence? i se adresă generalul: Te duci la el?

Sir Lawrence îl studie timp de o clipă, apoi răspunse:

— Da.

— Îţi mulţumesc.

Nici unuia dintre ei nu-i era prea limpede rostul acestui demers, dar luaseră o hotărâre şi, cel puţin această urma să fie dusă la îndeplinire…

Vânătăile lui Wilfrid se tămăduiseră, şi-şi desprinsese plasturele de pe bărbie, când, în aceeaşi după-amiază, întâlnindu-l pe scări în Cork Street, Sir Lawrence îl întrebă:

— Ai ceva împotrivă dacă te însoţesc câţiva paşi?

— Deloc, Sir.

— Ai vreo direcţie anumită?

Wilfrid ridică din umeri şi merseră unul lângă celălalt până când, în cele din urmă, Sir Lawrence comentă:

— Nimic nu-i mai rău decât să nu ştii în ce direcţie mergi!

— Aveţi dreptate.

— Atunci, la ce bun să mai mergi, mai cu seamă când mai iei pe cineva cu tine? Iartă-mă că spun lucrurile pe şleau, dar dacă n-ar fi Dinny, te-ai fi sinchisit de toată tărăşenia asta? Ce altceva te mai leagă de lumea de aici?

— Nimic. Dar nu vreau să discut despre aceste treburi. Dacă îmi daţi voie, eu o s-o iau în altă direcţie.

Sir Lawrence se opri.

— O clipă, te rog, şi apoi eu o s-o iau în altă direcţie. Îţi dai seama că un om care e în conflict cu el însuşi nu poate împărţi viaţa cu altcineva până nu pune capăt acestei stări? Asta-i tot ce aveam să-ţi spun, dar e foarte mult. Te rog să te gândeşti la vorbele mele.

Şi, ridicându-şi pălăria, Sir Lawrence făcu încet cale întoarsă. Slavă Celui de Sus! Scăpase de corvoadă. Dar ce tânăr jenant! Şi, la urma urmei, îi spusese tot ce venise să-i spună. Se îndreptă spre Mount Street reflectând la stavilele impuse de tradiţie. Dacă n-ar fi fost tradiţia, ce i-ar fi păsat lui Wilfrid că lumea îl socoteşte laş? De ce s-ar fi sinchisit familia lui Dinny? De ce-ar fi scris Lyall blestematul lui de poem? De ce-ar fi refuzat caporalul din regimentul Buffs să se prosterneze în faţa mandarinului chinez? Oare unul singur dintre Cherrellii adunaţi în conclav era bun creştin? Nici măcar Hilary, Sir Lawrence ar fi putut paria pe orice. Şi totuşi, niciunul dintre ei nu putea înghiţi ideea convertirii. Nu din pricina religiei, dar refuzau să accepte „provocarea”. Asta-i râcâia. Imputarea de „laşitate”, sau, cel puţin, de nerespectare a bunului renume al ţării. Ei bine! Aproape un milion de englezi muriseră în război pentru acest renume; să fi murit pentru o himeră? Chiar şi Desert aproape că-şi dăduse viaţa pentru el, şi se alesese cu „Crucea Militară” sau cu altă distincţie. Cât de contradictoriu! S-ar fi zis că oamenii se sinchisesc de renumele ţării când se află într-o colectivitate, dar nu le pasă de el când se află în deşert. În Franţa da, şi în Darfur nu.

Auzi paşi grăbiţi în spatele lui şi, întorcând capul, îl văzu pe Desert venind după el. Sir Lawrence avu aproape un şoc privindu-i faţa uscată, întunecată, cu buze tremurătoare şi ochi înecaţi de suferinţă.

— Aţi avut perfectă dreptate, se adresă Desert; am ţinut să vă spun acest lucru. Puteţi comunica familiei că plec.

În faţa acestui deplin succes al misiunii sale, Sir Lawrence fu cuprins de disperare.

— Aibi grijă! îi răspunse. S-ar putea să-i pricinuieşti o mare durere.

— I-aş pricinui-o şi într-un caz şi în celălalt. Vă mulţumesc că aţi venit la mine. M-aţi ajutat să înţeleg. La revedere.

Se întoarse şi se îndepărtă.

Sir Lawrence rămase locului, privind în urma lui, impresionat de expresia de suferinţă oglindită pe chipul tânărului. Se îndreptă spre uşa de la intrare a casei lui frământat de îndoiala dacă nu cumva făcuse ca răul să fie şi mai rău. În timp ce-şi lăsa pălăria şi bastonul în hol, Lady Mont coborî scările.

— Sunt atât de plictisită, Lawrence; tu ce-ai făcut?

— L-am văzut pe tânărul Desert; şi, se pare, l-am făcut să înţeleagă că atâta timp cât nu poate trăi în pace cu sine însuşi, nu poate trăi nici alături de altcineva.

— Asta-i rău.

— Cum aşa?

— O să plece. Am ştiut întotdeauna că o să plece. Trebuie să-i spui imediat lui Dinny despre demersul tău.

Lady Mont se duse la telefon.

— Fleur, tu eşti? Oh! Dinny… Mătuşa Em la telefon… Da… Poţi veni până aici? De ce nu? Ăsta nu-i un motiv. Lawrence vrea să-ţi vorbească… Imediat? Da. A făcut o chestie prostească… Ce? Nu! Vrea să-ţi explice. În zece minute… foarte bine.

„Dumnezeule mare!” îşi spuse Sir Lawrence. Îşi dăduse brusc seama că pentru a amorţi simţirea oricărui individ, n-aveai decât să-l faci să participe la un conclav. Ori de câte ori guvernul are necazuri, alcătuieşte o comisie. Ori de câte ori un om face o boacănă, aranjează o consultaţie cu avocatul. El însuşi, dacă n-ar fi participat la consiliu, nu s-ar fi dus să-l vadă pe tânărul Desert, făcând, în felul acesta, ca laptele să dea în foc. Conclavul îi înăbuşise simţirea. Se dusese la Wilfrid aşa cum un jurat se întoarce în sala tribunalului, pentru a-şi da verdictul, după ce a dezbătut zile întregi un anumit caz în conclav. Şi acum trebuia să-i dea socoteală lui Dinny, şi cum naiba s-o facă?

Intră în biroul lui, conştient că nevastă-sa îl urmează.

— Lawrence, trebuie să-i povesteşti lui Dinny exact tot ce i-ai spus şi cum a reacţionat el. Altfel, s-ar putea să fie prea târziu. Şi nu mă mişc de-aici până nu-i mărturiseşti tot.

— Em, ţinând seama de faptul că tu nu ştii exact ce i-am spus eu şi ce mi-a răspuns el, socotesc prezenţa ta superfluă.

— Nu, nimic nu-i superfluu când un om a procedat greşit.

— Familia ta m-a însărcinat să mă duc să stau de vorbă cu el.

— Ar fi trebuit să ai mai multă minte. Dacă-i tratezi pe poeţi ca pe hangii, e natural să sară-n sus.

— Dimpotrivă, mi-a mulţumit.

— Asta-i şi mai rău. Am să reţin taxiul cu care vine Dinny, ca s-o aştepte la uşă.

— Em, îi zise Sir Lawrence, când ai de gând să-ţi faci testamentul, anunţă-mă şi pe mine.

— De ce?

— Ca să-ţi insuflu puţină coerenţă înainte de-l scrii.

— Tot ce posed îi las lui Michael în păstrare pentru Catherine. Şi dacă mor înainte că drăguţul de Kit să fie trimis la Harrow, îi las cupa de călărie a bunicului, care se găseşte în şifonierul meu de la Lippinghall. Dar să nu şi-o ia cu el la şcoală, pentru că ăia sunt în stare s-o topească, sau să bea mentă fiartă în ea, sau mai ştiu eu ce. E limpede?

— Perfect.

— În cazul ăsta, pregăteşte-te şi dă-i drumul de îndată ce soseşte Dinny.

— Da, răspunse Lawrence spăşit. Dar cum naiba să-i spun lui Dinny?

— Spune-i pur şi simplu şi nu născoci nimic pe măsură ce povesteşti.

Sir Lawrence bătea darabana cu degetele pe pervazul ferestrei. Nevastă-sa privea în tavan. În această postură îi găsi Dinny când intră.

— Blore, reţine taxiul domnişoarei Dinny.

Când dădu cu ochii de nepoata lui, Sir Lawrence îşi spuse că, într-adevăr, simţirea îi adormise. Faţa lui Dinny, sub cununa de păr castaniu, era trasă şi palidă, iar ochii aveau o privire care lui Sir Lawrence nu-i plăcu deloc.

— Începe! porunci Lady Mont.

Sir Lawrence înălţă un umăr îngust şi ascuţit, ca pentru a se pune la adăpost.

— Draga mea, fratele tău a fost rechemat, şi mi-au cerut mie a mă duc să-l văd pe tânărul Desert. M-am dus. I-am spus că atâta timp cât trăieşte în conflict cu el însuşi nu va putea trăi alături de nimeni altcineva. Nu mi-a răspuns nimic şi a plecat. După aceea, a venit după mine, pe strada aceasta, şi mi-a declarat că am avut dreptate. Mi-a cerut să comunic familiei tale că pleacă. Arăta foarte straniu şi tulburat. I-am spus: „Ai grijă! S-ar putea să-i pricinuieşti o mare durere!” Mi-a răspuns: „I-aş pricinui-o şi într-un caz şi în celălalt.” Şi a plecat. Asta s-a întâmplat în urmă cu douăzeci de minute.

Dinny privi de la unul la celălalt, îşi acoperi buzele cu palma şi ieşi.

Un minut mai târziu, auziră taxiul pornind.