Cuvintele lui Wilfrid: „Puteţi comunica familiei că plec” şi ale lui Dinny: „S-a terminat”, se răspândiseră, chiar dacă nu cu iuţeala fulgerului, în toată familia Cherrell. Dar nu pricinuiră nimănui bucuria întoarcerii fiului risipitor. Toţi erau prea necăjiţi pentru Dinny şi încercau o amărăciune vecină cu disperarea. Fiecare ar fi dorit să-şi manifeste simpatia, şi nimeni nu ştia cum s-o facă. Compătimirea care miroase a compătimire e mai rea decât lipsa de compătimire. Trecură trei zile în timpul cărora niciunul dintre membrii familiei nu reuşi să exprime nimic. Apoi Adrian avu o inspiraţie: o s-o invite să mănânce cu el, deşi nici el şi nici altul n-ar fi putut spune de ce hrana e privită ca un mijloc de consolare, îi dădu întâlnire într-o cafenea, care avea mai mult renume decât merit.
Întrucât Dinny nu făcea parte dintre tinerele care transformă ravagiile vieţii într-un pretext de a-şi pavoaza înfăţişarea. Adrian îi putu observa paloarea din plin. Se abţinu de la orice comentariu. Într-adevăr, i se părea dificil să atace orice subiect de conversaţie, pentru că ştia prea bine că în timp ce bărbaţii înrobiţi de o femeie rămân totuşi preocupaţi de principalele lor resorturi mintale, femeile, mai puţin înrobite pe calea simţurilor, sunt, din punct de vedere spiritual, cu totul absorbite de bărbatul pe care-l iubesc. Totuşi, începu să povestească cum încercase cineva să-l tragă pe sfoară cu „o găselniţă”.
— Îmi cerea, Dinny, cinci sute de lire pe un craniu Cromagnon găsit în Suffolk. Părea absolut autentic. Dar, din întâmplare, l-am întâlnit pe arheologul districtului. „Ah! mi-a spus, va să zică a încercat să ţi-l bage dumitale pe gât? Asta-i o găselniţă ajunsă de pomină. L-a dezgropat de cel puţin trei ori până acum. Individul ar trebui băgat la închisoare. Ţine craniul, într-un dulap, şi la fiecare cinci-şase ani sapă o groapă, vira craniul în ea, apoi îl dezgroapă şi încearcă să-l vândă. E posibil să fie un craniu Cromagnon, l-a cules acum vreo douăzeci de ani din Franţa. Ca produs britanic, ar fi, desigur, unic.” Pe chestia asta, m-am dus să mă mai uit odată la locul unde-l găsise ultima oară. Şi, din moment ce erai pus la curent, îţi dădeai limpede seama că îngropase craniul. Antichităţile au ceva care-ţi subminează ceea ce americanii numesc „morală”.
— Ce fel de om era, unchiule?
— Un tip entuziast, ceva în genul frizerului meu.
Dinny râse:
— Trebuie să iei măsuri, altfel data viitoare o să reuşească să-l vândă.
— Criza financiară îi stă împotrivă, draga mea. Osemintele şi ediţiile prime sunt extrem de sensibile. Trebuie să mai treacă zece ani buni până să poată obţine ceva care să semene a preţ.
— Există mulţi care încearcă să-ţi vâre câte ceva pe gât, unchiule?
— Unii reuşesc, Dinny. Totuşi, regret „găselniţa”; era un craniu frumos. Nu găseşti multe ca ăsta, azi.
— Fără îndoială, noi englezii ne-am urâţit.
— Să nu crezi una ca asta. Ia oamenii pe care-i întâlneşti prin saloane şi prin magazine şi îmbracă-i în sutane cu glugi, în armuri şi pieptare de piele, şi o să ai exact chipurile din secolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea.
— Dar noi astăzi, dispreţuim frumuseţea, unchiule. O asociem cu moliciunea şi imoralitatea.
— Mă rog, se pare că oamenilor le place să dispreţuiască ceea ce n-au. Noi deţinem locul al treilea, ba nu, al patrulea, în urâţenie, după popoarele din Europa. Dar dacă ai înlătura influenţele celtice, sunt de acord că am deţine primul loc.
Dinny privi de jur împrejur prin cafenea. Inspecţia nu-i prea îmbogăţi concluziile, în parte pentru că nu se afla într-o dispoziţie prea receptivă, în parte pentru că majoritatea clienţilor localului erau fie evrei, fie americani.
Adrian o observă cu tristeţe. Părea atât de apatică!
— Şi Hubert a plecat, deci? o întrebă el.
— Da.
— Şi tu, ce-ai de gând, drăguţo?
Dinny îşi coborî privirile în farfurie. Deodată, îşi înălţă capul şi spuse:
— Cred că o să plec în străinătate, unchiule.
Mâna lui Adrian se îndreptă automat spre barbişon.
Înţeleg. Dar banii?
Am cât îmi trebuie.
— Şi unde vrei să pleci?
— Oriunde.
— Singură?
Dinny făcu semn că da.
— Neajunsul plecărilor este acela că trebuie să te şi întorci, murmură Adrian.
— Nu cred că aş avea altceva de făcut în momentul de faţă. Aşa încât mă gândesc să-i mai înveselesc pe-ai mei făcându-i să nu mă vadă un timp.
Adrian stătu o clipă la gânduri.
— Mă rog, draga mea, numai tu poţi şti care-i lucrul cel mai bun pentru tine. Dar dacă simţi nevoia unei călătorii mai lungi, mă bate gândul că Clare ar fi foarte bucuroasă să-i faci o vizită în Ceylon.
Dându-şi seama, după mişcarea surprinsă a mâinilor ei, că nu se gândise până acum la această posibilitate, continuă:
— Am o presimţire că Clare nu găseşte viaţa prea uşoară. Ochii lui Dinny îi întâlniră pe ai lui Adrian.
— Şi eu am gândit la fel încă de la nuntă, unchiule; nu-mi plăcea mutra lui.
— Dinny, tu ai un talent special de a fi de folos altora; o fi având creştinismul multe cusururi, dar are şi un precept bun: „E mai plăcut să dăruieşti decât să primeşti”.
— Până şi pe Hristos l-a amuzat să glumească, unchiule. Adrian o privi cu intensitate şi adăugă:
— Mă rog, dacă pleci în Ceylon, fii atentă să mănânci fructele mango deasupra unui vas…
Se despărţi de ea puţin mai târziu şi, prea tulburat ca să se mai întoarcă la lucru, se duse la expoziţia de cai.