XXXII.

În South Square, Daily Phase făcea parte dintre ziarele pe care politicienii le cumpără că nu cumva să le scape ceva din tensiunea din Fleet Street. La micul dejun, Michael îi împinse, ziarul lui Fleur.

În cele şase zile câte se scurseseră de la sosirea lui Dinny, niciunul dintre ei nu scosese o vorbă în legătură cu Wilfrid; Dinny fu cea care ceru acum:

— Pot să văd şi eu ziarul?

Fleur i-l înmâna. Citi, se cutremură uşor şi-şi continuă micul dejun. Kit sparse tăcerea ce urmă, începând să vorbească despre scorurile lui Hobbs. Socotea mătuşa Dinny că era la fel de mare ca W. G. Grace? 67

— Nu i-am văzut nici pe unul, nici pe altul, Kit.

— Nu l-ai văzut pe W. G.?

— Cred că a murit înainte de mă fi născut eu.

Kit o privi cu îndoială.

— O!

— A murit în 1915, interveni Michael: aveai unsprezece ani pe atunci.

— Dar pe Hobbs chiar nu l-ai văzut, mătuşico?

— Nu.

— Eu l-am văzut de trei ori. Practic şi eu croşeul lui. The.

Daily Phase pretinde că Bradman e cel mai bun jucător de haseball din lume. Crezi că e mai bun decât Hobbs?

— E o bombă mai bună decât Hobbs.

— Ce-i bomba?

— Scopul pentru care-s făcute jurnalele.

— Ele o fabrică?

— Nu întotdeauna.

— Ce bombă citeai dumneata acum?

— Nimic care te-ar putea interesa pe tine.

— De unde ştii?

— Kit, nu plictisi! interveni Fleur.

— Pot să iau un ou?

— Da.

Tăcerea se aşternu iarăşi, până când Kit rămase cu linguriţa de ou în aer şi arătă un deget, izolat de celelalte:

— Ia uite-te! Unghia s-a învineţit mai tare ca ieri. O să-mi cadă, mătuşico?

— Dar ce-ai păţit?

— Mi-am prins-o într-un sertar. N-am plâns deloc.

— Laudă de sine nu miroase bine, Kit.

Kit îi aruncă maică-şi o privire limpede, de jos în sus, şi-şi concentră din nou atenţia asupra oului.

O jumătate de oră mai târziu, când Michael tocmai se aşeza să-şi rezolve corespondenţa, Dinny intră în biroul lui.

— Ocupat, Michael?

— Nu, draga mea.

— Ziarul ăsta! De ce nu-l lasă în pace?

— Vezi tu, Leopardul se vinde ca pâinea caldă. Dinny, cum mai stau lucrurile?

— Ştiu c-a avut un acces de malarie, dar nu ştiu nici măcar cum îi mai este şi unde se găseşte acum.

Michael se uită la faţa ei, camuflată sub micul zâmbet disperat, şi întrebă şovăitor:

— Ai dori să descopăr eu?

— Dacă are nevoie de mine, ştie unde mă poate găsi.

— O să-l caut pe Compson Grice. Cu Wilfrid nici eu n-am noroc.

După ce Dinny ieşi, Michael privi pe jumătate abătut, pe jumătate mânios, scrisorile la care încă nu răspunsese. Biata Dinny! Ce păcat! împingând scrisorile într-o parte, ieşi.

Biroul lui Compson Grice se afla lângă Covent Garden, care, dintr-o raţiune ce rămâne a fi abia descoperită, atrage literatură. Când Michael sosi acolo, pe la ora prânzului, tânărul editor se afla în singura încăpere bine mobilată din imobil: avea o tăietură de ziar în mina şi un zâmbet pe buze. Se ridică în picioare şi zise:

— Hello, Mont! Ai citit asta în The Phase?

— Da.

— I-am trimis-o lui Desert şi mi-a restituit-o cu două versuri scrise pe marginea de sus. Drăguţ, nu?

Michael citi, în caligrafia lui Wilfrid:

Când stăpânul care l-a băgat în cuşcă îi zice: latră! căţelul latră; îi zice: muşcă, pe dată muşcă.

— Deci e în Londra?

— Acum o jumătate de oră era.

— L-ai mai văzut?

— De când a apărut cartea, nu.

Michael privi cu şiretenie faţa aceea grăsună şi simpatică.

— Eşti mulţumit de vânzări?

— Am ajuns la patruzeci şi unu de mii de exemplare şi se desfac bine în continuare.

— Bănuiesc că nu ştii dacă Wilfrid se întoarce sau nu în Orient?

— N-am nici cea mai mică idee.

— Probabil că-i sătul până peste cap de toată povestea.

Compson Grice înălţă din umeri:

— Citi poeţi au izbutit să scoată o mie de lire dintr-o plachetuţă de versuri?

— Prea mic preţ pentru un suflet, Grice.

— Vor fi două mii până la sfârşit.

— Am socotit întotdeauna publicarea Leopardului o mare greşeală. Din clipa când a apărut, am apărat-o cât mi-a stat în puteri, dar a fost o acţiune fatală.

— Nu sunt de acord.

— Evident. Ţi-a prins bine.

— Poţi să mă ironizezi, răspunse Grice cu obidă, dar află că dacă nu voia s-o publice, nu mi-o trimitea. Eu nu sunt păzitorul fratelui meu. Faptul că volumul s-a dovedit a fi o lovitură, n-are nici o legătură cu chestiunea în sine.

Michael oftă:

— Presupun că nu; dar pentru el nu-i o glumă. E viaţa lui în joc.

— Iarăşi sunt de acord. Viaţa lui a fost în joc când s-a convertit ca să nu fie împuşcat. Acum nu-i vorba decât de o ispăşire, care mai e şi o afacere bună pe deasupra. Numele lui a ajuns să fie cunoscut de mii de oameni care nici nu auziseră

— Da, răspunse Michael îngândurat, asta aşa-i, fără îndoială. Nimic nu aduce mai multă faimă decât persecuţia. Grice, vrei să-mi faci un serviciu? Născoceşte un pretext ca să afli care-s intenţiile lui Wilfrid. Eu m-am ciondănit cu el, aşa că nu mă pot duce să-l văd, dar vreau să ştiu neapărat.

Hm! făcu Grice. Muşcă!

Michael rânji:

— N-o să-şi muşte binefăcătorul. Nu zău, vorbesc serios. Vrei?

— O să încerc. Apropo, am publicat de curând o carte a canadianului ăluia de limbă franceză. Grozavă! O să-ţi trimit un exemplar, o să-i placă soţiei tale. Şi, adăugind Grice ca pentru el, recomand-o şi la alţii.

Îşi netezi părul negru, lucios, şi-i întinse mâna. Michael i-o scutură cu ceva mai multă căldură decât simţea în realitate şi plecă.

„La urma urmei, gândi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decât o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi, trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Şi Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conţinea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea până unde poate merge o persoană ca să-şi salveze viaţa fără să-şi piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conştiinţă. Ridică în faţa conştiinţei fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; şi faptul că autorul trăise în realitate acea întâmplare îl făcea pe cititor să-şi spună că oricând s-ar putea, în fond, să se afle şi el într-un impas similar. Şi ce s-ar face, bietul de el? Michael se simţi brusc cuprins de unul din acele accese de consideraţie, ba chiar de respect faţă de public, care-l apucau adeseori şi care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenţi să-l numească, atunci când vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.

Astfel adâncit în meditaţii, ajunse la biroul lui din Camera Comunelor, şi tocmai se apucase să studieze un proiect pentru prezervarea anumitor monumente ale naturii, când i se înmâna o carte de vizită:

Generalul Sir Conway Cherrell.

Poţi să mă primeşti?

Scriind cu creionul: Cu plăcere, Sir, restitui aprodului cartonaşul şi se ridică în picioare.

Dintre toţi unchii lui, pe tatăl lui Dinny îl cunoştea cel mai puţin, aşa încât îl aştepta cu oarecare nervozitate. Generalul intră exclamând:

— O adevărată vizuină de iepuri, aici, Michael.

Păstra ţinuta îngrijită specifică profesiunii lui, dar faţa îi era răvăşită şi chinuită de îngrijorare.

— Noroc că nu ne şi înmulţim aici, unchiule Con. Generalul scoase un râs scurt.

— Nu, asta nu. Sper că nu te deranjez. Am venit în legătură cu Dinny. Mai e încă la voi?

— Da, Sir.

Generalul şovăi, apoi, încrucişându-şi mâinile pe mânerul bastonului, începu cu o voce hotărâtă:

— Eşti cel mai bun prieten al lui Desert, nu?

— Am fost. Ce mai sunt acum, nici eu nu ştiu.

— E încă la Londra?

— Da; are un acces de malarie, din câte ştiu.

— Dinny se mai vede cu el?

— Nu, Sir.

Generalul şovăi din nou şi păru iar să absoarbă tărie din minerul bastonului.

— Eu şi maică-sa, ştii, dorim ce e mai bine pentru ea. Dorim să fie fericită; restul nu interesează. Ce părere ai?

— Cred că ceea ce gândim noi n-are nici o importanţă. Generalul se încruntă.

— Cum adică?

— Chestiunea se pune numai între ei doi.

— Am înţeles că el are de gând să plece.

— Aşa i-a comunicat tatălui meu, dar n-a plecat. Editorul lui mi-a spus că azi dimineaţă era încă acasă.

— Dinny cum e?

— Foarte deprimată. Dar se ţine tare.

— Ar trebui ca el să facă ceva.

— Ce anume, Sir?

— Nu-i frumos faţă de Dinny. Ar trebui sau să se însoare cu ea, sau să plece numaidecât.

— V-ar veni uşor să luaţi o hotărâre dac-aţi fi în locul lui?

— Poate că nu.

Michael făcu un neliniştit ocol al încăperii.

— Cred că întreaga chestiune e deasupra oricărei întrebări la care se poate răspunde sau nu. E un caz de mândrie rănită, şi când te încearcă asemenea boală, toate celelalte sentimente o iau razna. Ar trebui să cunoaşteţi acest lucru, Sir. Cred că aţi întâlnit cazuri similare la indivizi judecaţi la Curtea Marţială.

Cuvântul păru să-l frapeze pe general cu forţa unei revelaţii. Se uită ia nepotul lui şi nu răspunse nimic.

— Wilfrid, continuă Michael, este deferit Curţii Marţiale, şi ce-l aşteaptă pe el nu-i o judecată sumară şi la obiect ca aceea de la Curtea Marţială, ci o tortură deznădăjduită şi lungă, fără un sfârşit previzibil.

— Înţeleg, răspunse generalul calm dar n-ar fi trebuit s-o tragă pe Dinny după el.

Michael zâmbi.

— Iubirea nu acţionează conform cu ceea ce-i corect.

— Astea-s vederile moderne.

— Din câte se spune, sunt identice cu cele vechi.

Generalul se îndreptă spre fereastră şi rămase privind afară:

— N-aş vrea să mă duc s-o văd pe Dinny, spuse el fără să se întoarcă; se pare c-o necăjeşte. Şi maică-sa are aceeaşi senzaţie. Şi-apoi, nu putem face nimic.

Vocea lui, tulburată de dragul lui Dinny, îl mişcă pe Michael.

— Cred, spuse el, că, într-un fel sau altul, totul se va sfârşi foarte curând. Şi orice fel de deznodământ va fi mai bun şi pentru ei şi pentru noi decât situaţia actuală.

Generalul se întoarse spre el.

— Să sperăm. Voiam să te rog să ţii legătura cu noi şi să ne înştiinţezi de orice ar avea Dinny de gând să facă. E foarte greu pentru noi să zăcem acolo şi să aşteptăm. Nu vreau să te mai reţin; şi-ţi mulţumesc, a fost o mângâiere. La revedere, Michael.

Apucă mâna nepotului său, o strânse cu putere şi plecă.

Michael gândi: „Să aştepţi, în suspensie! Nimic nu-i mai rău! Bietul bătrân!”