XXXIII.

Compson Grice, care nu era meschin şi nutrea oarecare simpatie pentru Michael, se duse la masă, preocupat de promisiunea oferită. Editorul făcea parte dintre cei ce cred că o masă bună rezolvă toate dificultăţile, aşa că, în mod normal, l-ar fi invitat pe Wilfrid la un restaurant şi, la al doilea sau la al treilea pahar de coniac vechi, ar fi obţinut informaţiile dorite. Dar se temea de Wilfrid. Dezbătând chestiunea cu sine însuşi, aplecat asupra unui sole mčuniere ţi a unei jumătăţi de Chablis, se hotărî să scrie o scrisoare. O scrise în mica sală de corespondenţă a clubului, căptuşită cu lambriuri verzi, în timp ce avea o ceaşcă de cafea în faţă şi o ţigară de foi în gură.

Dragă Desert, Ţinând seama de remarcabilul succes de care se bucură Leopardul şi de posibilitatea unor viitoare ediţii mai largi, socotesc că ar trebui să cunosc în mod definitiv modalitatea în care doreşti să-ţi parvină drepturile de autor cuvenite. Te-aş ruga să fii bun să-mi comunici dacă ai de gând să te întorci în Orient şi, în acest caz, când anume; totodată, te rog să-mi indici o adresă unde să-ţi pot expedia banii în siguranţă. Poate preferi să-ţi depun sumele la o bancă şi să iau recipisele. Până în clipa de faţă, tranzacţiile noastre financiare au fost cam reduse, dar „Leopardul” va avea cu siguranţă, de fapt acest lucru se şi observă, o mare influenţă şi asupra vânzării celor două volume anterioare şi e de dorit să mă ţii la curent cu adresele pe care le vei avea în viitor. Mai rămâi mult în Londra? Dacă îţi face plăcere să treci pe la mine, sunt oricând încântat să te văd.

Cu calde felicitări şi cele mai bune urări, Al dumitale, Compson Grice.

Epistola, scrisă cu caligrafia lui elegantă şi dreaptă, fu adresată în Cork Street şi expediată pe dată cu curierul clubului.

Grice îşi petrecu restul pauzei de prânz şuşotind ici şi colo osanale la adresa cărţii canadianului de limbă franceză, apoi se urcă într-un taxi şi se înapoie în Covent Garden. Un funcţionar îl întâmpină în hol.

— Domnul Desert vă aşteaptă în birou, domnule.

— Bine, replică Grice stăpânindu-şi un fior şi gândind: „Reacţie promptă!”

Wilfrid stătea la fereastra care oferea o privelişte piezişă asupra pieţii Covent Garden; când se întoarse, Grice fu frapat, atât de întunecată şi de răvăşită îi era faţa şi atât de amară expresia; până şi mâna, la atingere, avea o fierbinţeală uscată şi neplăcută.

— Deci ai primit scrisoarea mea? îl întrebă.

— Mulţumesc. Iată adresa băncii mele. Mai bine depune banii în cecuri la bancă şi ia recipisele.

— Nu prea arăţi bine. Pleci iar la drum?

— Probabil. Bine, Grice, la revedere. Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut.

Compson Grice răspunse cu sinceritate:

— Îmi pare foarte rău dacă te-a afectat în asemenea măsură.

Wilfrid ridică din umeri şi se îndreptă spre uşă.

După plecarea lui, editorul rămase în picioare, răsucind hârtiuţă pe care era notată adresa băncii. Deodată, exclamă cu voce tare:

— Nu-mi place cum arată; nu-mi place deloc!

Şi se duse la telefon.

Wilfrid o luă înspre nord; mai avea o vizită de făcut. Ajunse la muzeu exact când Adrian îşi luă ceaşca de ceai „Dover” cu un corn.

— Bravo! exclamă Adrian ridicându-se. Mă bucur că te văd. Uite, mai e o ceaşcă de ceai. Ia loc.

Avu acelaşi şoc ca şi Grice la vederea feţei lui Desert şi la atingerea mâinii lui.

Wilfrid sorbi o înghiţitură de ceai.

— Pot să fumez?

Îşi aprinse o ţigară şi se ghemui în scaun.

Adrian îl aşteptă să înceapă vorba.

— Îmi pare rău că am dat buzna peste dumneavoastră, rosti Wilfrid în cele din urmă, dar în curând mă voi topi din nou în neant. Aş dori să ştiu ce-o s-o facă pe Dinny să sufere mai puţin, dacă dispar fără un cuvânt sau dacă-i scriu?

Adrian trăi un minut de intensă tristeţe şi dezolare:

— Vrei să spui că nu ai încredere în dumneata ca să te întâlneşti cu ea?

Desert răspunse printr-o tremurată înălţare din umeri.

— Lucrurile nu stau chiar aşa. Ştiu că sună brutal, dar sunt atât de sătul de toate, încât nu mai simt nimic. Dacă aş vedea-o, s-ar putea s-o rănesc. Dinny a fost un înger. Nu ştiu dacă puteţi înţelege ce se petrece în mine. Eu singur nu înţeleg. Ştiu doar că vreau să fug de toţi şi de tot.

Adrian dădu din cap.

— Mi s-a spus că ai fost bolnav, nu crezi că şi boala a contribuit la starea dumitale actuală? Pentru numele lui Dumnezeu, nu săvârşi acum o greşeală în ce priveşte sentimentele dumitale.

Wilfrid zâmbi.

— Sunt obişnuit cu malaria. Nu-i vorba de asta. O să râdeţi, dar simt că sângerez de moarte înăuntrul meu. Vreau să plec undeva unde nimeni şi nimic nu-mi aminteşte de mine. Şi Dinny îmi aminteşte de mine mai mult decât oricine altcineva.

— Înţeleg, răspunse Adrian cu gravitate.

Şi rămase tăcut, trecându-şi din când în când mâna peste bărbia prelungită de barbişon. Apoi se ridică şi începu să se plimbe prin cameră.

— Crezi că-i drept faţă de Dinny, şi chiar faţă de dumneata, să nu încerci să vezi la ce rezultate ar duce o întrevedere cu ea?

Wilfrid răspunse aproape cu violenţă:

— V-am spus, aş îndurera-o.

— Ai s-o îndurerezi şi într-un fel şi în celălalt. Ea a mizat totul pe o singură carte. Şi uite ce-i, Desert. Dumneata ai publicat poemul acela în mod deliberat. Am înţeles că ai făcut-o ca o formă de ispăşire, deşi îi ceruseşi lui Dinny să se mărite cu dumneata. Nu sunt atât de prost să-ţi cer să continui legătura cu Dinny dacă sentimentele pe care i le nutreai s-au schimbat într-adevăr; dar eşti sigur că s-au schimbat?

— Sentimentele mele nu s-au schimbat. Pur şi simplu nu mai am sentimente. Faptul că sunt un paria, un câine de pripas, mi-a ucis sentimentele.

— Îţi dai seama ce spui?

— Perfect! Am ştiut că sunt un paria din clipa în care m-am convertit, dar am crezut că nu contează dacă lumea ştie acest lucru sau nu. Cu toate acestea… a contat.

— Înţeleg, spuse din nou Adrian şi se opri din mers. presupun că e natural.

— Nu ştiu dacă o fi natural şi pentru alţii; pentru mine e. Dar eu sunt în afara turmei, şi aici îmi place să rămân. Nu mă plâng. Dar nici nu-mi iau partea.

Vorbea cu o energie disperată. Adrian i se adresă cu blândeţe:

— Deci nu doreşti decât să ştii cum să procedezi ca Dinny să sufere cât mai puţin? Nu-ţi pot răspunde. Aş fi dorit să pot. Când ai venit prima oară, ţi-am dat un sfat greşit. Oricum, sfaturile nu servesc la nimic. Trebuie să înfruntăm singuri situaţiile.

Wilfrid se ridică:

— E o ironie a soartei, nu găsiţi? Am fost împins spre Dinny de singurătatea mea. Şi acum, tot singurătatea mă trage de lângă ea. Bine, domnule, la revedere. Nu cred totuşi că o să vă mai văd vreodată. Şi vă mulţumesc că aţi încercat să mă ajutaţi.

— Aş dori să fi izbutit.

Pe faţa lui Wilfrid apăru surâsul care-i dădea atâta farmec.

— O să încerc să văd dacă mergând pe jos îmi vine vreo inspiraţie. Poate că o să-mi apară scrisă pe un zid. În orice caz, vă rog să fiţi convins că n-am vrut s-o fac să sufere mai mult decât e inevitabil. La revedere.

Ceaiul lui Adrian se răcise şi cornul rămăsese neatins. Le împinse deoparte. Avea senzaţia că o trădase pe Dinny şi totuşi pentru nimic în lume nu-şi putea da seama cum ar fi trebuit să procedeze. Tânărul ăsta arăta extrem de ciudat! „Sângerez de moarte înlăuntrul meu!” Sinistră frază! Şi totuşi adevărată, judecând după chipul lui. O fire hipersensibilă ca a lui, şi o mândrie devorantă! „Mă voi topi din nou în neant.” Să cutreieri Orientul, un soi de Evreu Rătăcitor; să devii unul dintre acei misterioşi englezi aflaţi prin locuri îndepărtate, care nu vorbesc niciodată de obârşia lor, şi n-au alt viitor decât momentul prezent. Îşi umplu o pipă şi încercă din răsputeri să se convingă că, la urma urmei, peste un timp, Dinny va fi mai fericită fără el. Dar nu izbuti. În viaţa unei femei, iubirea adevărată nu înfloreşte decât o singură dată, şi acum era înflorirea lui Dinny. În această privinţă, nu încăpea nici o îndoială. O să facă un schimb – ah! da; dar va fi trecut pe lângă „muzica cercurilor şi aurul curat” fără să le fi putut atinge.

Înşfăcându-şi pălăria ponosită, Adrian ieşi în oraş. O porni în direcţia Hyde Park; apoi, cedând unei toane, o luă spre Mount Street.

Când fu anunţat de Blore, sora lui Adrian tocmai executa ultimele înţepături de lină roşie în limba unui câine din tapiseria franţuzească. O ridică în sus:

— Ar trebui să-i picure balele. Doar se uită la iepure… Crezi că nişte picături albastre ar merge?

— Cenuşii, Em, cenuşii s-ar potrivi pe fondul ăsta.

Lady Mont îşi contemplă fratele aşezat pe un scăunaş, picioarele-i lungi, îndoite, ajungându-i aproape până sub bărbie.

— Arăţi ca un corespondent de război – scaune de campanie şi lipsă de timp pentru a se bărbieri. Vreau ca Dinny să se mărite, Adrian. Are douăzeci şi şase de ani. Toată vorbăria asta despre laşitate! Ar putea pleca amândoi în Corsica.

Adrian zâmbi. Em avea atâta dreptate şi totuşi nu avea dreptate deloc.

— Con a fost astăzi pe aici, reluă sora lui. L-a vizitat pe Michael. Nimeni nu ştie nimic. Iar Dinny îi plimbă pe Kit şi pe Dandy, şi o cocoloşeşte pe Catherine, şi citeşte cărţi fără să întoarcă pagina, aşa mi-a povestit Fleur.

Adrian se întrebă dacă să-i povestească despre vizita lui Desert.

— Con mi-a mărturisit, urmă Lady Mont, că anul ăsta n-o mai poate scoate la capăt, cu nunta lui Clare, şi cu noul buget, şi cu Jean care aşteaptă un copil, va fi nevoit să taie câţiva arbori şi să-şi vândă caii. Şi noi suntem strâmtoraţi. Noroc că Fleur e atât de bogată! Mare plictiseală banii ăştia! Ce părere ai?

Adrian tresări.

— Mă rog, nimeni nu se aşteaptă azi la lucruri bune, dar ai nevoie de bani ca să-ţi poţi duce zilele.

— Şi când mai ai şi oameni care depind de tine… Boswell are o soră cu un picior paralizat, şi soţia lui Johnson a făcut un cancer, biata de ea! Şi fiecare are pe cineva sau ceva! Dinny zice că maică-sa, la Condaford, face o mulţime de lucruri pentru sat. Aşa că nu ştiu cum o s-o mai scoatem mai departe la capăt. Lawrence nu economiseşte un bănuţ.

— Lunecăm printre două scaune, Em; şi într-o bună zi o să ne izbim cu fundul de pământ.

— Presupun că o să ne retragem la azilul de bătrâni. Lady Mont îşi înălţă opera la lumină. Nu, n-o să fac să-i picure balele. Sau o să plecăm în Kenia; se spune că acolo rentează să lucrezi.

— Urăsc ideea, izbucni Adrian cu subită energie, ca domnul Cutărică sau mai ştiu eu cine să cumpere Condafordul şi să-l folosească pentru petrecerile de week-end.

— Aş lua calea codrului şi m-aş preface în iele. Condafordul nu poate exista fără Cherrelli.

— Ba poate exista foarte bine. Există un proces afurisit care se numeşte evoluţie. Şi Anglia e patria lui.

Lady Mont oftă şi, ridicându-se, porni în mers legănat spre papagalul ei.

— Polly! Tu şi cu mine o să ne sfârşim zilele la azil.