XXXIV.

Când Compson Grice îi telefonă lui Michael, sau mai bine zis lui Fleur, pentru că Michael nu era acasă, păru oarecum încurcat:

— Doriţi să-i transmit ceva din partea dumneavoastră, domnule Grice?

— Soţul dumneavoastră mi-a cerut să aflu ce are de gând Desert. Ei bine, tocmai mi-a făcut o vizită şi mi-a spus deschis că pleacă din nou; dar… hm… nu mi-a plăcut deloc cum arăta şi mâna lui era mâna unui om cu febră.

— A avut un acces de malarie.

— Oh! Ah! Apropo, vă trimit o carte care cu siguranţă o să vă placă; e scrisă de canadianul ăla francez.

— Mulţumesc foarte mult. O să-i comunic lui Michael de îndată ce se întoarce.

Fleur rămase pe gânduri. Ar trebui să-i povestească toate astea lui Dinny? Nu se simţea atrasă s-o facă fără să-l fi consultat în prealabil pe Michael, iar el, foarte legat acum la Parlament, ar putea să nu vină acasă nici la cină. Caracteristic pentru Wilfrid să te ţină pe jăratic! Fleur simţise întotdeauna că îl cunoaşte pe Wilfrid mai bine şi decât Dinny şi decât Michael, Aceştia doi erau încredinţaţi că există în el o vână de aur curat. Ea, pentru care Wilfrid nutrise cândva o pasiune atât de covârşitoare, evalua această vină de aur doar la nouă carate. „Presupun că aceasta provine din faptul că natura mea e mult mai puţin elevată decât a lor, gândi Fleur cu oarecare amărăciune. Un om îl evaluează pe altul potrivit cu standardul propriei sale naturi, nu-i aşa?” Totuşi, era greu să dea o înaltă preţuire unui bărbat a cărui amantă refuzase să devină şi care se volatilizase apoi în zările albastre. Michael, în simpatiile lui, avea întotdeauna gusturi extravagante, iar Dinny, ei bine, Dinny nu înţelegea lucrurile aşa cum trebuie.

Şi astfel, Fleur se întoarse la corespondenţa pe care o scria. Erau scrisori importante, pentru că invită cele mai onorabile şi mai strălucite personalităţi să facă cunoştinţa unor doamne din India, aparţinând unei caste nobiliare, sosite la Londra în vederea Conferinţei68. Aproape că terminase de scris, când o chemă Michael la telefon s-o întrebe dacă venise vreun răspuns de la Compson Grice. După ce-i comunică veştile, Fleur continuă:

— Vii la cină? Bine! Mi-e groază să fiu singură cu Dinny; e atât de desăvârşit de veselă că mi se încrâncenează carnea pe mine. Să nu-i necăjească pe cei din jur, şi tot tacâmul, bineînţeles; dar dacă şi-ar da puţin drumul la sentimente, ne-ar necăji mult mai puţin… Unchiul Con! Asta-i nostim, întreaga familie pare să dorească acum exact contrariul celor ce doriseră la început. Bănuiesc că-i rezultatul faptului că au văzut-o suferind… Da, s-a dus cu maşina ca să lanseze vaporaşul lui Kit pe Round Pond; au trimis-o pe Dandy şi vaporaşul înapoi cu maşina, iar ei se întorc acasă pe jos… Bine băiete. Opt fix; dacă poţi, nu întârzia! Ah! Iată-i pe Kit şi pe Dinny. La revedere.

Kit intrase în cameră. Avea faţa rumenă, ochi albaştri, un eter de culoarea ochilor, pantalonaşi albastru-închis; ciorapii verzi erau prinşi cu jartiere sub genunchii goi, iar în picioare purta pantofi-golf, din piele cafenie; căpşorul auriu era descoperit.

— Mătuşica Dinny s-a dus să se întindă niţel. A trebuit să şadă pe iarbă. Zicea că îndată o să se simtă bine. Crezi c-o să capete pojar? Eu am avut pojar, mămico, aşa că dacă o să fie „izolată”, eu o să pot să stau cu ea. Am întâlnit un om care a speriat-o.

— Ce fel de om?

— Nu s-a apropiat; un om înalt; îşi ţinea pălăria în mină, şi când ne-a văzut, aproape c-a luat-o la fugă.

— De unde ştii că v-a văzut?

— O! întâi mergea şi pe urmă a început să alerge.

— Asta s-a întâmplat în parc?

— Da.

— În care?

— Green Park.

— Era slab şi negru la faţă?

— Da; îl cunoşti şi tu?

— De ce „şi tu”, Kit? Mătuşica Dinny îl cunoştea?

— Aşa cred; a strigat „O!”, uite aşa, şi pe urmă şi-a pus mâna aici. Şi s-a uitat după el; şi pe urmă s-a aşezat pe iarbă, i-am făcut vânt cu baticul. O iubesc pe mătuşica Dinny. Ea n-are un soţ?

— Nu.

După ce Kit urcă sus, Fleur dezbătu chestiunea în sinea ei. Dinny ştia, probabil, că Kit avea să relateze întreaga întâmplare. Fleur hotărî să-i trimită sus un scurt mesaj şi puţin sal volatil. Răspunsul la mesajul ei suna:

— Voi coborî îndată la cină.

Dar la ora cinei trimise din nou vorbă că se simţea încă foarte slăbită şi ceru îngăduinţa să se culce ca să petreacă o lungă noapte de odihnă.

Şi astfel Michael şi Fleur luară cina în doi.

— S-a întâlnit cu Wilfrid, fără îndoială. Michael încuviinţă.

— Aş dori din suflet să plece odată. E aşa de păcătoasă toată situaţia asta! Îţi aduci aminte de pasajul acela din Turgheniev în care Litvinov urmăreşte fumul trenului destrămându-se peste ţarini?

— Nu. De ce?

— Toată substanţa lui Dinny se preface în fum.

— Da, rosti Fleur printre buzele ţepene. Dar focul se va mistui…

— Şi ce va lăsa în urmă…?

— O! Va fi încă de recunoscut.

Michael îşi privi fix partenera de masă. Fleur analiza bucăţica de peşte din vârful furculiţei. Cu un zâmbet nemişcat pe buze, o duse la gură şi începu s-o mestece de parcă-şi rumega experienţa. „Încă de recunoscut!” Da, ea era la fel de drăguţă ca întotdeauna, deşi ceva mai ferm modelată, în concordanţă cu reînvierea formelor, parcă. Michael îşi întoarse privirile pentru că încă i se mai zvârcolea inima când se gândea la povestea de acum patru ani, în legătură cu care cunoscuse atât de puţin, bănuise atât de mult, şi nu vorbise deloc. Fum! Oare toate pasiunile omeneşti se mistuie şi se împrăştie în ceaţă albăstruie peste ţarini, întunecând o clipă faţa soarelui, şi unduirea lanurilor, şi copacii, pentru ca apoi să se topească în văzduh, lăsând în urmă-le neîmblânzita claritate a zilei? Şi nici o schimbare? Ba nu! Pentru că fumul e materie arsă şi acolo unde a bântuit focul urmează schimbarea. Din acea Dinny pe care o cunoscuse în copilărie se vor schimba oare contururile, vor fi mai dure, mai ascuţite, mai străvezii, mai veştejite? Rosti cu glas tare:

— La nouă trebuie să mă întorc la Parlament, vorbeşte Lordul Cancelar. De ce trebuie să-l ascultăm, nu ştiu, dar aşa trebuie.

— De ce trebuie să ascultăm pe oricine, va rămâne întotdeauna un mister. Ai cunoscut vreodată un orator în Parlament care să fi reuşit să schimbe părerile vreunui om?

— Nu, răspunse Michael cu un zâmbet strâmb, dar toţi ne hrănim cu speranţe. Stăm zi de zi şi perorăm despre cine ştie ce blestemată de măsură, şi apoi o votăm cu exact acelaşi rezultat pe care l-ar fi avut dacă am fi votat-o după primele două discursuri. Şi aşa se petrec lucrurile de sute de ani!

— Instincte filiale! aprecie Fleur. Kit gândeşte că Dinny o să capete pojar. M-a întrebat dacă are un soţ… Coaker, adu te rog cafeaua. Domnul Mont trebuie să plece.

După ce Michael o sărută şi plecă, Fleur urcă în odăile copiilor. Catherine avea un somn foarte adânc şi era o plăcere s-o priveşti, un copil drăgălaş, cu un păr care o să fie probabil al ei şi ochi care şovăiau atâta între cenuşiu şi cafeniu, încât făgăduiau să devină de un verde glacial. Îşi ţinea o mânuţă făcută ghem sub obraz şi respira uşor ca o floare. Făcând un semn din cap guvernantei, Fleur împinse uşa care dă în cealaltă odaie. A-l trezi pe Kit era periculos. Ar fi început să ceară biscuiţi şi desigur lapte, ar fi avut chef de conversaţie şi ar fi cerut să-i citească ceva. Dar deşi uşa scârţiise uşor, băieţaşul nu se trezi. Capul auriu era culcat cu hotărâre pe pernă de sub care ieşea ţeava unui pistol. În cameră era cald şi se dezvelise, astfel încât, în lumina voalată a lămpii de noapte, mica siluetă în pijama albastră se oferea vederii dezgolită până la genunchi. Pielea îi era bronzată şi sănătoasă şi avea o bărbie „Forsyte”. Fleur făcu câţiva paşi şi se apropie mult de pat. Era atât de scump, aşa cum dormea, hotărât, somnul înfruntând împotrivirea fanteziei lui însufleţite. Cu degete uşoare ca fulgul, Fleur apucă marginea cuverturii şi o trase încetişor, acoperindu-l cu gingăşie; apoi se dădu câţiva paşi îndărăt, privindu-l, cu mâinile în şolduri şi o sprânceană înălţată. Se afla la cea mai fericită epocă din viaţa lui, care avea să mai dureze doi ani, până începea şcoala. Încă nu-l tulburau problemele sexuale. Toată lumea era bună cu el; totul îi apărea ca o aventură desprinsă din cărţi. Cărţi! Cărţile vechi ale lui Michael, cărţile ei, precum şi puţinele cărţi pentru copii care se mai scriseseră de atunci încoace. Da, se găsea la vârsta minunilor! Fleur îşi roti privirea prin camera scăldată în lumină molcomă. Pe un scaun, aşteptau, gata pregătite, puşca şi sabia lui! Lumea luptă pentru dezarmare şi în schimb îi înarma pe copii până-n dinţi! Celelalte jucării, în cea mai mare parte mecanice, se aflau, probabil, în sala de clasă. Ba nu; pe pervazul ferestrei era vaporaşul pe care-l lansase cu Dinny; avea încă toate pânzele sus; şi acolo, într-un colţ, pe o pernă, zăcea „câinele de argint”, conştient de prezenţa ei, dar prea leneş ca să se scoale. Îi vedea pămătuful cozii înălţat şi pendulând prietenos spre ea. Şi, temându-se să nu tulbure această admirabilă linişte, le trimise amândurora o sărutare din vârful degetelor şi se strecură pe uşă. Făcând din nou un semn din cap guvernantei, inspectă genele Catherinei şi ieşi. Coborî scările în vârful picioarelor când ajunse în dreptul camerei lui Dinny, aflată deasupra camerei ei. Oare nu era o dovadă de nesimţire faptul că nu-şi băga capul pe uşă s-o întrebe dacă n-are nevoie de ceva? Se apropie de uşă. Abia nouă şi jumătate! Nu se poate să fi adormit. Probabil că n-o să adoarmă deloc. Era îngrozitor să te gândeşti că zace acolo mută şi nefericită. Poate că ar uşura-o să stea puţin de vorbă i-ar mai despovăra inima! Ridică mâna ca să bată la uşă, când dinăuntru răzbi un sunet înăbuşit, dar de neconfundat sughiţurile întretăiate ale cuiva care plânge cu faţa înfundată în pernă. Fleur rămase locului că împietrită. Era un sunet pe care nu-l mai auzise de patru ani încoace, din momentul când îl scosese ea însăşi. Amintirea îi reveni cu atâta acuitate, încât simţi că i se face rău – un sunet înfiorător, dar sfânt. Pentru nimic în lume nu se mai gândea să intre! Îşi astupă urechile cu palmele, se trase îndărăt şi o porni în fugă pe scări în jos. Ca să se protejeze de sunetul acela sfâşietor, deschise aparatul de radio portativ. Se transmitea actul al doilea din Madame Butterfly. Îl închise din nou şi se aşeză iar la birou. Scrise cu rapiditate un soi de formulă: să-mi faceţi plăcerea… etc… pentru a întâlni acele încântătoare doamne din India care.: etc… A Dvs. etc. Fleur Mont. O scrise iar şi iar, păstrând în urechi ecoul acelui sughiţ de plâns. Zăpuşeală în seara asta! Trase perdelele la o parte şi deschise fereastra mai larg ca să pătrundă în încăpere cât aer era afară. Ostil lucru viaţa, plină de ameninţări tăcute şi de mici enervări. Dacă te năpusteai şi înşfăcai viaţa cu amândouă mâinile, poate că ţi se supunea, dar după un timp se smulgea şi-ţi ardea o lovitură urâtă. Zece şi jumătate! Ce-or mai fi trăncănind atâta la Parlament? Vreun nou impozit de doi bani jumate! închise fereastra şi uni din nou draperiile, lipi plicurile scrisorilor şi apoi îşi plimbă privirea prin încăpere înainte de a o părăsi şi a se urca să se culce. Şi, deodată, i se înfăţişă în amintire faţa lui Wilfrid lipită de geam, în noaptea când a fugit de ea, în Orient. O, de-ar fi acum acolo! Dacă, pentru a doua oară în viaţa aceasta stranie, s-ar ivi ca o nălucă la fereastră, de astă dată căutând-o nu pe ea, ci pe Dinny? Stinse lampa şi bâjbâi până la geam, despărţi uşurel draperiile şi privi afară. Nimic decât ultimele rămăşiţe ale unei zile artificial prelungite. Lăsă, cu nervozitate, perdelele din mână şi urcă scara. Oprită în faţa oglinzii înalte din camera ei, ascultă o clipă, apoi evită să mai asculte. Ce atitudine caracteristică pentru viaţă! Închizi ochii şi-ţi astupi urechile la tot ce-i dureros, dacă poţi s-o faci. Şi cine te-ar fi putut condamna? Dar multe dintre cele în faţa cărora nu-ţi puteai astupa nici ochii, nici urechile se furişează chiar prin pleoapele închise şi prin dopurile de vată. Tocmai se băga în pat când apăru Michael. Fleur îi povesti despre hohotul de plâns surprins şi Michael rămase în ascultare; dar prin tavanul solid al dormitorului nu răzbea nimic. Se duse în camera de toaletă şi reveni apoi un halat de casă pe care i-l dăruise ea, albastru, cu guler şi cu mâneci brodate; începu să străbată camera în sus şi-n jos.

— Culcă-te, îl sfătui Fleur; ce faci acuma nu ajută la nimic.

Stătură puţin de vorbă în pat. Michael adormi primul. Fleur rămase trează. Big Ben bătu ora douăsprezece. Oraşul murmură, dar casa era cufundată în tăcere. Un trosnet uşor, când şi când, ca şi cum vreo mobilă îşi întindea mădularele şi se aşeza, după efortul de a fi stat toată ziua în picioare; susurul liniştit al respiraţiei lui Michael şi şoapta propriilor ei gânduri, acestea erau singurele zgomote. Din odaia de deasupra, nici un sunet. Începu să se gândească unde vor pleca în vacanţa mare. Se vorbise de Scoţia, de Cornwall; ea ar fi dorit Riviera, pentru cel puţin o lună. Să se întoarcă bronzată toată; încă niciodată nu se bronzase cu adevărat! Cu Mademoiselle şi cu Nanny, copiii puteau fi lăsaţi în siguranţă. Ce s-a auzit? O uşă care se închidea. Scârţiitul scărilor, fără îndoială. Îl atinse pe Michael.

— Da?

— Ascultă!

Din nou acelaşi scârţiit slab.

— A început de sus, şopti Fleur. Cred că ar trebui să te duci să vezi ce-i.

Michael coborî din pat, îşi trase halatul şi papucii şi, deschizând încet uşa, privi. Pe palier nu se afla nimeni, dar se auzeau mişcări jos, în hol. Coborî tiptil scările. La uşa de la intrare, se desluşea vag o siluetă. Michael întrebă încet:

— Dinny, tu eşti?

— Da.

Michael se duse spre ea. Silueta se desprinse de lângă uşă şi se aşeză pe „sarcofagul” cuier. Michael putu să vadă doar că mâna ei ridicată ţinea un fular care-i ascundea faţa şi capul.

— Pot să-ţi fiu cu ceva de folos?

— Nu. Voiam doar să iau puţin aer.

Michael îşi frâna impulsul de a aprinde lumina. Se apropie de ea şi, în întuneric, o mângâie pe braţ.

— N-am crezut c-ai să mă auzi. Îmi pare rău.

Să cuteze să-i vorbească despre durerea ei? Oare l-ar urî dacă ar vorbi, sau i-ar fi recunoscătoare?

— Draga mea, începu iar Michael, dac-aş putea să-ţi fiu cu ceva de folos…

— E stupid. Mă întorc sus.

Michael îi cuprinse umerii cu braţul; simţi că era complet îmbrăcată. După o clipă, Dinny se relaxă şi se rezemă de el, ascunzându-şi însă în continuare faţa şi capul în fular. O legănă uşurel, într-o imperceptibilă mişcare. Trupul ei lunecă, până când capul i se sprijini de umărul lui Michael. El încetă să o mai legene, încetă aproape să şi respire. Să se odihnească astfel, acolo, oricât va voi!