XXXV.

Când Wilfrid plecă de la muzeul lui Adrian, nu avea în minte nici un plan şi nici o direcţie; mergea ca într-unul din acele vise în care mişcarea se repetă mereu şi mereu şi al căror unic sfârşit e deşteptarea. Coborî pe Kingsway, pe chei, ieşi pe podul Westminster, se opri şi stătu rezemat de parapet. O săritură, şi ar isprăvi cu toate! Curentul era iute, apă englezească evadând spre mările largi, pentru a nu se mai întoarce niciodată, bucuroasă să scape! Evadare! Evadare din tot ceea ce-l făcea să se gândească la el însuşi. Să scape de acel perpetuu autointerogatoriu, de acea perpetuă investigare a propriei conştiinţe. Să sfârşească odată cu searbăda nehotărâre, cu preocuparea sfâşietoare de a nu o face să sufere prea mult. Dar de bună seamă că n-o să sufere prea mult! O să plângă şi o să-i treacă. O dată s-a lăsat trădat de sentimentalism! N-o să se repete. Pentru numele lui Dumnezeu! N-o să se repete!

Zăcu multă vreme în acelaşi loc, rezemat de parapet, urmărind apa scânteietoare şi vasele care se târau pe ea; din când în când, câte un vagabond se oprea alături de el, convins că vede ceva teribil de interesant. Şi aşa era! îşi vedea propria viaţă plutind în sfârşit „în neant”, despotmolită, alergând asemenea Olandezului Zburător pe ape îndepărtate către capătul îndepărtat al lumii. Şi în sfârşit eliberat de orice necesitate de a brava, de a se prosterna, de a implora, de a se preface, plutind sub propriu-i drapel şi cu pânzele larg desfăşurate.

— Am auzit, rosti o voce lângă el, că dacă te uiţi mult la apă, te apucă uneori poftă să sări.

Wilfrid se înfioră şi plecă mai departe: Doamne! Ce însângerat şi sfârtecat ajungi să fii! Traversă podul pe la capătul dinspre Whitehall, intră în St. James Park, o luă la picior de-a lungul apei către muşcatele, bărbaţii, femeile şi fructele de piatră din faţa Palatului69, ieşi în Green Park şi se trânti pe iarba uscată. Zăcu acolo aproape o oră, întins pe spate, ferindu-şi ochii cu mâna recunoscător, soarelui care i se infiltra prin toţi porii. Când se ridică, lumea se învârtea cu el şi trebui să stea locului câteva minute până-şi recăpătă stabilitatea şi o apucă spre Hyde Park. Făcuse doar câţiva paşi când tresări şi o coti brusc la dreapta. Pe lângă poteca de călărie veneau spre el o tânără şi un băieţaş. Dinny! Văzu cum feţei i se oprise brusc respiraţia, cum îşi duse mâna la inimă. Iar el cotise şi-şi văzuse de drum. Era brutal, oribil, dar definitiv. La fel simte, probabil, omul care a împlântat un pumnal în inima altuia. Brutal, oribil, dar definitiv! S-a sfârşit cu nehotărârile! Acum nu-i mai rămânea nimic decât să plece cât mai repede cu putinţă! Se îndreptă spre locuinţa lui, alergând ca posedat de demoni, cu buzele întredeschise în surâsul pe care-l are omul pe scaunul dentistului. Doborâse la pământ unica femeie din toată viaţa lui pe care o găsise vrednică să-i fie soţie, unica femeie pentru care simţise ceva vrednic de a se numi iubire. Era bine aşa! Mai bine să o doboare la pământ decât să o ucidă cu încetul, trăind alături de ea! El era asemenea lui Esav, asemenea lui Ismael70, nepotrivit pentru o fiică a lui Israel71. Un comisionar se întoarse şi se zgâi după el, pasul în care mergea era atât de străin de deprinderile băiatului! Traversă Piccadilly fără să-i pese de circulaţie şi se înfundă în deschiderea strâmtă cu care începe Bond Street. I se năzări brusc că n-o să mai vadă niciodată pălăriile lui Scott. Magazinul tocmai se închisese, dar pălăriile zăceau şiruri, şiruri, pălării superconvenţionale, pălării tropicale, pălării de damă, modele ultimul strigăt de Trilby sau Homburg72, sau cum le-o fi mai spunând acum. Merse înainte, ocoli parfumul străzii Atkinson şi ajunse la propria-i uşă. Acolo fu nevoită să se aşeze câteva clipe la piciorul scării, până-şi adună destulă forţă ca să urce. Energia convulsivă care pusese stăpânire pe el după şocul întâlnirii se revărsase acum într-o totală lasitudine. Porni să urce treptele, când Stack şi câinele coborâră. Foch i se repezi la picioare şi se lipi de el, înălţându-şi capul. Wilfrid îi ciufuli urechile. Să-i lase iarăşi fără de stăpân!

— Mâine dimineaţă în zori plec, Stack. În Siam. Probabil că n-am să mă mai întorc.

— Niciodată, Sir?

— Niciodată.

— Aţi vrea să vă însoţesc şi eu, Sir?

Wilfrid îşi lăsă mâna pe umărul valetului său.

— Frumos din partea dumitale, Stack; dar te-ai plictisi de moarte.

— Scuzaţi-mă, Sir, dar nu prea sunteţi acum în situaţia de a călători singur.

— Poate că nu, totuşi plec.

Valetul îşi coborî privirea pe faţa lui Wilfrid. O privire gravă, intensă, de parcă voia să-şi întipărească pentru totdeauna faţa aceea în inimă.

— Am fost mult timp împreună cu dumneavoastră, Sir.

— Aşa e, Stack; şi nimeni n-ar fi putut să se poarte mai frumos cu mine. Ţi-am lăsat o sumă de bani în eventualitatea că mi s-ar întâmpla ceva. Bănuiesc că nu preferi să rămâi aici şi să ai grijă de apartament pentru cazul că tatăl meu ar avea nevoie de el.

— Dacă nu pot veni cu dumneavoastră, mi-ar părea rău să părăsesc apartamentul. Hotărârea dumneavoastră e irevocabilă, Sir?

Wilfrid aprobă cu capul.

— Categoric, Stack. Ce facem cu Foch?

Stack şovăi, apoi spuse pripit:

— Socotesc că trebuie să vă spun, Sir, că atunci când domnişoara Cherrell a fost aici ultima oară, în seara când v-aţi dus în pădurea Epping, mi-a zis că dacă vreodată dumneavoastră aţi pleca, ar fi bucuroasă să ia câinele. Foch ţine foarte mult la dumneaei, Sir.

Fata lui Wilfrid devenise o mască.

— Du-l la plimbare, îi spuse şi urcă scările.

În mintea lui se dezlănţui iar un vârtej. Crimă! Dar o înfăptuise. Nostalgia sau remuşcarea nu pot readuce un cadavru la viaţă. Dacă voia câinele, era al ei, de bună seamă! de ce se agaţă femeile de amintiri, când tot ce-ar trebui să facă ar fi să uite? Se aşeză la birou şi scrise:

Plec pentru totdeauna. Foch îţi va aduce acest bilet. E al tău dacă ţii să-l păstrezi. Eu sunt făcut numai pentru singurătate. Iartă-mă, dacă poţi, şi uită-mă.

Wilfrid.

Scrise adresa şi rămase la birou, rotindu-şi uşor capul şi privind în cameră, de jur împrejur. Mai puţin de trei luni de când se întorsese. Şi avea impresia că se scursese o viaţă. Dinny acolo, pe covoraşul din faţa căminului, după ce-l vizitase tatăl ei? Dinny pe divan, privind în sus la el! Dinny aici, Dinny acolo!

Surâsul ei, ochii, părul! Dinny şi amintirea aceea din cortul arabului fanatic; cele două amintiri trăgeau una de alta, se luptau pentru el. De ce nu a putut întrezări sfârşitul încă de la început? Ar fi trebuit să se cunoască mai bine! Luă o foaie de hârtie şi scrise:

Dragul meu tată, Se pare că nu mă împac cu Anglia şi plec mâine în Siam.

Voi comunica din când în când adresa mea la bancă. Stack va menţine apartamentul ca de obicei, astfel încât să-l poţi folosi oricând vei avea nevoie. Sper să ai grijă de sănătatea dumitale.

Voi încerca să-ţi trimit din timp în timp câte o monedă pentru colecţia dumitale.

Cu afecţiune, Wilfrid.

Taică-su va citi şi va exclamă: „Vai de mine! Bruscă hotărâre! Ciudat tip!” Şi aceasta va fi tot ce va gândi sau va spune cineva, cu excepţia… Rupse o altă filă şi scrise o notă către bancă, apoi se întinse, epuizat, pe divan.

Stack va trebui să-i facă bagajele, el n-avea putere. Din fericire, paşaportul îi era în regulă, documentul ăsta bizar care te desprinde de ai tăi; acest cuvânt de ordine care îţi deschide căile singurătăţii. Camera era foarte liniştită la această oră dinaintea cinei, când circulaţia se mai rărea şi nu se mai auzeau zgomotele străzii. Medicamentul pe care-l luă întotdeauna după un atac de malarie conţinea puţin opium, aşa încât îl învălui un soi de visare. Respiră adânc şi se relaxă. Simţurile lui pe jumătate amorţite receptau mirosuri, mirosul bălegarului de cămilă, aromă de cafea prăjită, miros de covoare, de mirodenii de oameni în suk73, aerul tăios şi inodor al deşertului, miasmele fetide ale unor gârle de la ţară; şi sunete, vaiete de cerşetori; grohăieli tuşite de cămilă, ţipătul de şacal, chemarea muezinului, tropăitul picioarelor de măgăruş, ciocănit de argintari, scârţiitul şi geamătul roţii de fântână. Şi înainte de a închide pleoapele, veniră plutind imaginile; o lungă perindare de vis a priveliştilor din Orient, aşa cum l-a cunoscut el. Acum va fi un alt Orient, mai îndepărtat, mai straniu! A… Lunecă într-un vis adevărat…