XXXVI.

Când îl văzu în Green Park întorcându-i spatele, Dinny ştiu categoric că totul se terminase. Priveliştea feţei lui rătăcite o mişcă până în străfunduri. Dacă ar putea Wilfrid să cunoască din nou fericirea, ea ar fi gata să renunţe la orice! Căci din seara în care o părăsise în propria lui locuinţă, Dinny se trişase singură, dar nu crezuse cu adevărat decât în despărţire. După cele câteva momente petrecute cu Michael în holul întunecat, reuşise să doarmă puţin, apoi ceru cafeaua sus. Pe la ora zece fu anunţată că un om însoţit de un câine cere să stea de vorbă cu ea. Îşi termină toaleta în grabă, îşi puse pălăria şi coborî. Nu putea fi decât Stack.

Valetul stătea în picioare lângă „sarcofag”, ţinându-l pe Foch în lesă. Faţa lui, parcă mai plină de înţelegere ca oricând, era palidă şi boţită, ca şi cum stătuse treaz toată noaptea.

— Domnul Desert v-a trimis această, domnişoară.

Îi întinse un bilet. Dinny deschise uşa sufrageriei.

— Intră, te rog, Stack. Haide să ne aşezăm.

Se aşeză şi dădu drumul lesei. Câinele veni drept la Dinny şi-şi lipi botul de genunchiul ei. Dinny citi biletul.

— Domnul Desert îmi scrie că-l pot păstra pe Foch.

Stack îşi lăsă privirea în pământ.

— A plecat, domnişoară. A luat trenul de dimineaţă pentru a se îmbarca pentru Paris şi Marsilia.

Dinny observă în cutele obrazului lui Stack dâre de lacrimi. Se smiorcăi puternic, apoi, cu năduf, îşi trecu mâna peste faţă.

— Sunt paisprezece ani de când sunt la dumnealui, domnişoară. Aşa că-i normal să mă doară. Zicea că n-o să se mai întoarcă.

— Unde a plecat?

— În Siam.

— Departe, făcu Dinny cu un zâmbet. Important e să-şi redobândească fericirea.

— Asta aşa e, domnişoară. Nu ştiu dacă doriţi să vă spun cu ce hrănim câinele. Biscuiţi uscaţi pe la nouă, şi o supă de oase de vacă, sau de cap de oaie, cu bucăţele de pastă pentru câini, între şase şi şapte, nimic altceva. E un câine bun şi liniştit, un adevărat gentleman în casă. Dacă doriţi, doarme în dormitorul dumneavoastră.

— Rămâi în continuare în apartament, Stack?

— Da, domnişoară. Apartamentul aparţine Lordului Mullyon. După cum v-am mai spus, domnul Desert ia hotărâri foarte neaşteptate; dar de astă dată cred că va fi aşa cum spune. Niciodată n-a fost fericit în Anglia.

— Sunt sigură că va fi aşa cum spune. Pot să fac ceva pentru dumneata, Stack?

Valetul clătină din cap; îşi ţinea ochii pironiţi pe faţa ei şi Dinny ştiu că se întreba dacă putea îndrăzni să-i ofere simpatia lui. Se ridică în picioare.

— Mă gândesc să-l iau pe Foch la plimbare ca să-l obişnuiesc cu mine.

— Da, domnişoară. Să ştiţi că nu-i dau drumul din lesă decât în parcuri. Dacă doriţi vreodată să mai aflaţi ceva în legătură cu câinele, cunoaşteţi numărul.

Dinny îi întinse mâna.

— Bine, Stack, la revedere şi toate cele bune.

— La fel şi dumneavoastră, domnişoară, din inimă.

Ochii lui oglindeau mai mult decât înţelegere, iar strângerea de mina avu o forţă spasmodică. Dinny continuă să surâdă până când Stack plecă şi uşa se închise în urma lui, apoi se aşeză pe sofa, apăsându-şi ochii cu palmele. Câinele, care-l urmase pe Stack la uşă, scoase un scâncet şi se întoarse la ea. Dinny îşi îndepărtă mâinile de pe ochi, luă biletul lui Wilfrid care zăcea în poala ei şi-l rupse bucăţi.

— Ei, Foch, ce facem acum? O plimbare frumoasă?

Coada câinelui se mişcă; din nou scânci uşor.

— Haide, vino, băiete!

Se simţea tare, dar avea senzaţia că plesnise un arc în ea. Ţinând câinele în lesă, porni spre gara Victoria şi se opri în faţa statuii. Frunzele copacilor din jur se mai îngroşaseră, asta era singura schimbare. Omul şi calul, distanţi, în acţiune, şi totuşi ţinuţi în frâu, operă iscusită! Rămase acolo un răstimp îndelungat, cu ochii uscaţi şi faţa înălţată în sus, subţire şi trasă; iar câinele stătu, răbdător alături de ea.

Apoi, cu o tresărire a umerilor, se întoarse şi porni cu pas repede spre Hyde Park. După ce se plimbă un timp, se duse în Mount Street şi întrebă de Sir Lawrence. Se afla în biroul lui.

— A, draga mea, pare un câine drăguţ; e al tău?

— Da. Unchiule Lawrence, vrei să faci ceva pentru mine?

— Indiscutabil.

— Wilfrid a plecat. Azi-dimineaţă. Nu se mai întoarce. Vrei să fii bun să-i înştiinţezi de acest lucru pe ai meu, pe Michael, pe mătuşa Em şi pe unchiul Adrian? Nu vreau să fiu nevoită să mai vorbesc vreodată despre asta.

Sir Lawrence îşi înclină capul, îi luă mâna şi o duse la buze.

— Am un obiect pe care voiam să ţi-l arăt, Dinny. Luă de pe masă o mică statuetă înfăţişându-l pe Voltaire. Am pescuit-o acum două zile. Nu găseşti că-i un delicios cinic bătrân? De ce francezii, când sunt cinici, sunt mult mai simpatici decât alte popoare, e un mister, doar dacă admiţi că cinismul, pentru a fi suportabil, trebuie acompaniat de graţie şi spirit; lipsit de acestea, cinismul nu înseamnă decât maniere grosolane. Un englez cinic e un fel de mistreţ sălbatic. Un scandinav cinic e o ciumă. Americanul e prea săltăreţ ca să fie cinic. Poţi găsi un cinic perfect în Austria sau în nordul Asiei, poate că e o chestiune de latitudine.

Dinny zâmbi.

— Te rog, transmite-i mătuşii Em toate cele bune din partea mea. Azi după-masă plec la Condaford.

— Domnul să te binecuvânteze, draga mea. Vino aici sau la Lippinghall ori de câte ori îţi face plăcere; ne e drag să te avem printre noi.

Sir Lawrence o sărută pe frunte.

După plecarea lui Dinny, se duse la telefon, apoi o căută pe soţia lui.

— Em, a fost pe aici biata Dinny. Arăta ca o stafie zâmbitoare. Totul s-a terminat. Desert a plecat definitiv azi-dimineaţă. Dinny doreşte să nu mai discute niciodată despre acest lucru. Poţi ţine minte?

Lady Mont, care aranja nişte flori într-un vas de porţelan chinezesc, scăpă florile din mână şi se răsuci pe călcâie.

— Vai, vai! exclamă ea. Lawrence, sărută-mă!

Rămaseră o clipă îmbrăţişaţi. Biata Em! Avea o inimă bună ca pâinea caldă. Cu capul pe umărul lui şopti:

— Gulerul hainei tale e plin de fire de păr. Nu te laşi de obiceiul de a-ţi peria părul după ce-ţi îmbraci haina. Întoarce-te. Am să ţi le culeg…

Sir Lawrence se întoarse.

— Am telefonat la Condaford şi lui Michael şi lui Adrian. Ţine minte, Em! Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

— Bineînţeles c-am să ţin minte. De ce a venit la tine?

Sir Lawrence înălţă din umeri.

— Are un câine nou, un prepelicar negru.

— Foarte credincioşi, dar se îngraşă. Ia spune! Cum au reacţionat la telefon?

— Doar: „O!” şi „Înţeleg”, şi „Desigur”.

— Lawrence, am chef să plâng; întoarce-te repede şi scoate-mă undeva.

Sir Lawrence o bătu pe umăr şi ieşi grăbit din cameră. Şi el era stăpânit de un sentiment straniu. Aflat din nou în biroul lui, rămase pe gânduri. Fuga lui Desert era unica soluţie posibilă. Dintre toţi cei afectaţi de această întâmplare, el avea viziunea cea mai clară şi cea mai reală asupra psihologiei lui Desert. Adevărat, probabil, că tânărul avea în el o vână de aur, pe care firea lui făcea tot posibilul s-o ascundă. Dar să trăieşti alături de el? Pentru nimic în lume. Laş? De bună seamă că nu era! Experienţa lui nu fusese o chestiunea simplă, aşa cum o vedeau Jack Muskham şi toţi pukka-sahibii, cu superstiţia lor că ce-i alb e alb şi ce-i negru e negru şi nu invers. Nu! Nu! Tânărul Desert fusese prins în capcană într-un mod foarte ciudat. Dată fiind natura lui complexă, cu revoltele, umanitarismul, lipsa lui de credinţă, dată fiind intimitatea lui cu arabii, cazul lui Desert se deosebea de cel al unui englez obişnuit cum se deosebeşte creta de brânză. Dar, indiferent de acest lucru, nu era un om cu care să poţi împărţi viaţa. Bine că scăpase biata Dinny de asemenea pacoste! Ce feste mai juca şi soartă! De ce se oprise alegerea ei tocmai asupra lui Desert? Dar dacă-i vorba pe aşa, acolo unde intervine dragostea nu mai poţi formula nici un „de ce?” Dragostea nu cunoaşte legi, nici măcar pe acelea ale bunului simţ. Un element oarecare din Dinny s-a contopit direct cu elementul înrudit din el, neţinând seama de toate celelalte elemente care nu erau înrudite şi de toate circumstanţele exterioare. S-ar putea ca Dinny să nu mai aibă niciodată şansa de a cădea pe acel anume „lot câştigător”, cum l-ar numi Jack Muskham. Dar – Dumnezeule mare! – căsătoria e o poveste la care te înhami pe viaţă; da, chiar şi în ziua de azi, căsătoria nu e o glumă trecătoare. Ca să porneşti într-o căsătorie, ai nevoie de tot norocul şi de toate posibilităţile de a da şi a lua de care poţi face rost. Or la Desert nu prea existau multe posibilităţi de a da şi a lua prea neliniştit, prea discordant, şi poet pe deasupra! Şi mândru, acea mândrie pornită dintr-o proprie subestimare, pe care nimic nu o poate domoli! Da, o aventură cu el, una dintre legăturile acelea vremelnice pe care le practică tinerii de azi – posibil; dar Dinny nu era făcută pentru aşa ceva; până şi Desert trebuie să fi simţit acest lucru. La Dinny, ar fi părut absolut deplasat să detaşezi fizicul de psihic. Ei, da! încă o durere pe lume, biata Dinny!

„Unde aş putea s-o duc pe Em în dimineaţa asta?” se gândi Sir Lawrence. La grădina zoologică nu-i place; de Wallace m-am săturat. La Madame Tussaud! 74 La Madame Tussaud va ţâşni veselia.