XXXVII.

La Condaford, Jean, îndată ce lăsă telefonul din mină, se duse drept la soacra ei şi-i repetă, cu obişnuita ei fermitate, cuvintele lui Sir Lawrence. Expresia blajină, mai curând sfioasă, de pe faţa Lady-ei Cherrell se transformă într-o îngrijorare şocată.

— O!

— Să-i comunic şi generalului?

— Te rog, draga mea.

Rămasă din nou singură cu socotelile ei gospodăreşti, Lady Cherrell căzu pe gânduri. Fiind singura din familie, cu excepţia lui Hubert, care nu-l văzuse niciodată pe Wilfrid Desert, încercase să-şi menţină o minte limpede şi, în conştiinţa ei, nu se ciocnise de o împotrivire categorică. Acum, simţea doar o compătimire îndurerată. Ce se putea face? Şi, aşa cum se obişnuieşte când altcineva suferă o grea pierdere, nu se putu gândi decât la flori.

Ieşi în grădină şi se duse la răzoarele de trandafiri, care, împrejmuite de gărduleţe de tisă, se îngrămădeau în jurul vechiului cadran solar. Umplu un coş cu cele mai frumoase roze, le duse în cămăruţa strâmtă şi monahală a lui Dinny şi le aranjă în vaze pe noptieră şi pe pervazul ferestrei. Apoi, deschise larg uşa şi fereastra plumbuită şi sună, cerând să se facă curăţenie şi să se pregătească patul. Îndreptă gravurile Medici de pe pereţi şi spuse:

— Annie, tablourile le-am şters eu de praf. Să laşi fereastra şi uşa deschise. Vreau să miroasă plăcut în cameră. Ai timp acum să deretici?

— Da, doamna.

— Atunci fă acum curăţ în cameră, pentru că nu ştiu la ce oră soseşte domnişoara Dinny.

Se întoarse la socotelile ei, dar nu-i mai stătea mintea la ele şi, înghesuind hârtiile într-un sertar, se duse să-şi caute soţul. Şi el era aşezat în faţa unui teanc de note şi hârtii, fără să dea vreun semn de animaţie. Se apropie de dânsul şi-i lipi capul de pieptul ei.

— Jean ţi-a spus, Con?

— Da. Era singura soluţie, fireşte; dar nu suport s-o văd pe Dinny tristă.

Rămaseră tăcuţi, până când Lady Cherrell rosti:

— O să-i povestesc lui Dinny ce strâmtoraţi suntem. Asta o să-i mai abată gândurile!

Generalul îşi ciufuli părul.

— Sunt în deficit cu trei sute de lire pe an. S-ar putea să încasez vreo două sute pe cai, iar restul din tăierea copacilor. Nu ştiu zău care din astea două mă amărăşte mai mult. Crezi că Dinny mi-ar putea da vreo sugestie?

— Nu. Dar o să se necăjească, ceea ce o s-o împiedice să-şi facă atâta inimă rea din cealaltă pricină.

— Înţeleg. Bine, atunci tu sau Jean înfăţişaţi-i situaţia. Nu mi-ar plăcea s-o fac eu. Ar putea da impresia că bat şaua ca să-i reduc alocaţia ei. Şi-aşa e o nimica toată. Lămuriţi-o că nu poate fi vorba de aşa ceva. Lucrul cel mai nimerit pentru Dinny acum ar fi o călătorie, dar de unde bani?

Lady Cherrell nu-i putu da un răspuns, astfel încât conversaţia se curmă.

În casa aceea veche, asupra căreia, de-a lungul veacurilor, speranţele omeneşti, temerile, naşterile, morţile şi întregul hăţiş al emoţiilor cotidiene îşi lăsaseră pecetea, dându-i o înfăţişare de înţeleaptă bătrâneţe, pogorâse o îngrijorare care se făcea simţită în fiecare cuvânt sau gest, până şi în cele ale servitoarelor. Ce atitudine trebuia adoptată? Cum să-i arăţi simpatie fără să aibă aerul că o compătimeşti? Cum să-i faci o primire călduroasă, ferind-o să înţeleagă însă că ar exista şi o notă de satisfacţie? Până şi Jean se molipsise. Peria câinii şi stăruia să ia maşina şi să se ducă în întâmpinarea tuturor trenurilor de după-amiază.

Dinny sosi cu cel de-al treilea tren. Ducându-l pe Foch în lesă, coborî din vagon aproape direct în braţele lui Jean.

— Hello, draga mea! exclamă Jean. Iată-te! Un câine nou?

— Da; o comoară.

— Ce bagaje ai?

— Numai astea. N-are rost să cauţi un hamal, totdeauna se plimbă pe bicicletă.

— Las' că le duc eu.

— Ba nu! Ţine-l pe Foch.

Când ajunse la maşină, cărându-şi valiză şi portmantoul Dinny spuse:

— Jean, te superi dacă prefer să merg pe jos? îi face bine lui Foch; şi-n tren era sufocant; mi-ar plăcea să sorb puţin parfum de fân.

— Da, a mai rămas încă necules. Atunci eu iau bagajele şi mă duc să-ţi pregătesc un ceai proaspăt.

O lăsă pe Dinny stând locului, cu un zâmbet pe faţă. Şi tot drumul până la Grange, Jean fu urmărită de zâmbetul acela şi înjură în surdină…

Când o porni pe poteca ce străbătea câmpul, Dinny îi dădu drumul lui Foch. Din bucuria cu care se repezi la gardul viu, îşi dădu seama cât de mult îi lipsise asemenea decor. Un câine de ţară! O clipă, veselia lui însufleţită îi absorbi atenţia; apoi tristeţea şi durerea îi reveniră. Chemă câinele şi merse mai departe. Pe primul dintre ogoarele lor, finul zăcea încă necules şi Dinny se trânti în el. Odată ajunsă acasă, va trebui să-şi supravegheze fiecare cuvânt şi fiecare privire, va trebui să surâdă, şi iar să surâdă şi să nu lase să se zărească nimic. Simţea o nevoie disperată de aceste câteva clipe de abandon. Nu plânse, dar se lipi de ţarină acoperită de fân şi lăsă ca soarele să-i ardă ceafa. Apoi se întoarse cu faţa în sus şi privi albastrul cerului. Nici un gând nu prindea formă, ci, pur şi simplu, se lăsă înecată de durerea pentru ceea ce pierduse şi nu va mai regăsi niciodată. Şi din palpitul aripilor de gâze îmbătate de căldură şi miere, se alcătuia zumzetul zilei de vară, planând asupră-i, toropitor. Îşi încrucişă braţele pe piept ca să încătuşeze durerea dinăuntru. De-ar putea muri, acum, acolo, în plin miez de vară, cu zumzet, cu cânt de ciocârlii; să moară ca să nu mai simtă durerea!

Zăcu nemişcată, până când se apropie de ea câinele şi-o linse pe obraz. Ruşinată, se sculă şi începu să-şi scuture seminţele şi firicelele de fin de pe rochie şi de pe ciorapi.

După ce trecu de şura bătrânului Kismet, aflată pe al doilea teren, ajunse la pârâiaş şi-l traversă intrând în livada descântată, mirosind a urzici şi a pomi bătrâni; apoi, mai departe, grădina şi lespezile terasei. O singură floare de magnolia se deschisese, dar nu avu curaj să se oprească şi să o miroasă, de teamă ca mireasma de lămâie şi miere să nu o răscolească din nou; când ajunse la uşa de sticlă, privi înăuntru.

Maică-sa şedea, având zugrăvită pe faţă acea expresie pe care Dinny o numea „în aşteptarea tatei”. Tata stătea în picioare, iar pe faţă avea expresia „în aşteptarea mamei”. Jean părea să-şi aştepte puiul de sălbăticiune să apară de după colţ. „Eu sunt puiul”, gândi Dinny şi păşi pragul spunând:

— Ei, mămico, pot să capăt un ceai?

În seara aceea, după ce îşi urară noapte bună, Dinny coborî din nou şi intră în biroul tatălui ei. Generalul se găsea la masa de lucru, cu un creion în mina şi cu privirile aţintite asupra câtorva rânduri scrise. Dinny se furişă înăuntru şi citi peste umărul lui.

De vânzare cai gonaci: un murg castrat, înălţime cincizeci şi trei de palme, voinic, chipeş, ciolănos, iscusit la salturi; iapă, murgă, cincizeci şi unu de palme, foarte ageră, poate fi călărită de doamne, salturi spectaculoase, plămâni şi membre sănătoase. A se adresa proprietarului, Condaford Grange, Oxon.

— Hm! mormăi generalul şi şterse cu o linie plămâni şi membre sănătoase.

Dinny se întinse peste umărul lui şi luă hârtia. Generalul tresări şi întoarse capul.

— Nu! făcu ea. Rupse hârtia.

— Uite, Dinny. Nu trebuie să faci asta. M-a prins…

— Nu, tată, nu poţi vinde caii, fără ei ai fi un om pierdut.

— Dar sunt nevoit să-i vând, Dinny.

— Ştiu. Mama mi-a povestit. Dar nu e necesar. Din întâmplare, eu am o sumedenie de bani.

Puse pe birou teancul de bancnote pe care le purtase atâta vreme asupră-i.

Generalul se ridică în picioare.

— Imposibil! strigă el. Foarte frumos din partea ta, Dinny, dar absolut imposibil să primesc.

— Tată, nu trebuie să mă refuzi. Dă-mi voie să fac şi eu ceva pentru Condaford. Eu n-am nevoie de aceşti bani şi s-a nimerit să fie exact trei sute, atât cât mi-a spus mama că ţi-ar lipsi.

— N-ai nevoie de ei? Absurd, scumpa mea. Cum aşa? Cu banii ăştia ai putea pleca într-o lungă călătorie.

— Nu vreau să plec într-o lungă călătorie. Vreau să rămân acasă Şi să vă fiu de folos la amândoi.

Generalul o privi drept în ochi.

— Mi-ar fi ruşine să iau banii ăştia de la tine! E vina mea că m-am lăsat depăşit de cheltuieli.

— Tăticule! N-ai cheltuit o dată un bănuţ pentru dumneata!

— Mă rog, dar nu ştiu cum s-a întâmplat – un mărunţiş aici altul colo, şi se adună.

— O să revedem împreună totul. S-ar putea să existe unele cheltuieli la care putem renunţa.

— Partea proastă e că nu am un capital rulant. Ori de câte ori se iveşte ceva, trebuie să fac faţă de-a dreptul din venituri; taxele de asigurare sunt mari, şi cu impozitele şi taxele mereu în creştere, veniturile se micşorează întruna.

— Ştiu: trebuie să fie îngrozitor. N-am putea creşte nişte animale?

— Costă mult ca să te apuci de aşa ceva. Desigur că la Londra sau la Cheltenham, ori aiurea, ne-am putea descurca, întreţinerea casei şi a personalului ne seacă.

— Să părăsim Condaford? O! Nu! Şi-apoi, cine l-ar cumpăra? În pofida a tot ce-ai făcut, tată, nu e o clădire cu confort modern.

— Cu siguranţă că nu.

— N-am putea insera niciodată într-un anunţ: „această reşedinţă atrăgătoare” fără să roşim. Oamenii, de obicei, nu plătesc pentru strămoşii altora.

Generalul rămase cu privirea în gol.

— Îţi mărturisesc sincer, Dinny, că mă apasă o colosală răspundere. Detest să mă zbat pentru bani, să strâng cureaua ba aici, ba acolo, să-mi fac întruna calcule de perspectivă ca să văd dacă voi putea s-o scot la capăt. Dar, aşa cum spui şi tu, vânzarea e de neconceput. Şi cine-ar fi dispus s-o ia cu chirie? Ar fi transformată într-o şcoală, sau în club câmpenesc, sau într-un azil Asta pare să fie unică soartă a reşedinţelor de ţară, în zilele noastre. Singurul dintre noi care are ceva bani e unchiul Lionel, mă întreb dacă ar fi de acord s-o închirieze pentru week-end-uri.

— Nu, tăticule! Nu! Să încercăm s-o ţinem cu ghearele şi cu dinţii. Sunt convinsă că, într-un fel, vom reuşi. Dă-mi voie mie să mă ocup de problema economiilor. Dar până atunci, trebuie să primeşti banii ăştia. După aceea o vom lua de la capăt.

— Dinny, eu…

— Ca să-mi faci o plăcere, dragule…

Generalul o trase la pieptul lui.

— Povestea asta a ta… murmură în părul ei. Dumnezeule, aş vrea…

Dinny clătină din cap.

— Ies puţin pe afară, să mă plimb câteva minute. E atât de cald şi de frumos!

Înfăşurându-şi un fular în jurul gâtului, ieşi pe uşa-fereastră deschisă.

Ultimele sclipiri de lumină ale unei zile lungi de vară se mistuiseră dincolo de zare, dar căldura plutea nemişcată pentru că nici o adiere nu clintea văzduhul şi nici un strop de rouă nu se lăsa, o noapte calmă, uscată, întunecoasă, cu furnicar de stele. Din clipa în care ieşi din casă, Dinny se pierdu în noapte. Dar casa bătrâna, înfăşurată în iederă, trăia în faţa ochilor ei, o prezenţă voalată, clipind din patru ferestre încă luminate. Se rezemă de trunchiul unui ulm, cuprinzându-l cu braţele întinse îndărăt. Noaptea îi era prietenă, nici un ochi care s-o pândească, nici o ureche în ascultare. Scrută întunericul, nemişcat, absorbind tărie din trăinicia şi viaţa de care-şi rezemase spinarea. Zburau fluturi de noapte, aproape atingându-i obrazul. Natură nesimţitoare, caldă, indiferentă, animată până şi în beznă. Milioane de făpturi infime, adăpostite, cuprinse de somn, sute de creaturi zburând sau târându-se în jur, bilioane de fire de iarbă şi de flori, îndreptându-şi trupurile încet, în răcoarea nopţii. Natură! Nemiloasă şi nepăsătoare până şi faţă de unicele fiinţe care o încununau şi o răsfăţau cu vorbe înaripate! Firele se rupeau, inimile se sfărâmau, sau ce altă se întâmpla cu naivele creaturi – Natura nu cunoştea un zvâcnet, nu-şi înălţa pieptul nici măcar într-un suspin. O zvâcnire a Naturii ar fi însemnat pentru dânsa mai mult decât toată compătimirea umană. Dacă, aşa ca în Naşterea lui Venus75, adieri pufoase s-ar înălţa spre ea, valuri rotofeie ca porumbeii i-ar sălta sub tălpi, albinele s-ar roti în juru-i căutând-o de miere! Dacă, măcar o fărâmă de clipă, în această întunecime, s-ar putea simţi una cu spuza stelelor, cu aroma pământului, cu fâlfâirea liliacului, cu atingerea aripii fluturelui de noapte pe faţa ei!

Cu bărbia ridicată, cu trupul încordat pe trunchiul copacului, rămase înmărmurită de întuneric, de tăcere, de stele. Urechi de nevăstuică, nas de vulpe, pentru a auzi şi a adulmeca toată suflarea pământului! Sus, din cununa copacului, se auzi un ciripit solitar de păsăruică. Uruitul ultimului tren, încă departe, porni să-şi facă loc în tăcere crescu, se defini în zgomot de roţi şi şuierat de locomotivă, se opri, apoi îşi dădu iar drumul şi se stinse în depărtări. Din nou se stârniră şoaptele liniştii. Unde stătea ea, fusese cândva şanţul de apărare, peste care atâta se depusese vremea, încât ulmul putuse să-şi împlânte rădăcinile. Lent, vieţile copacilor creşteau într-o lungă bătălie cu vântul; lent şi tenace, ca viaţa familiei ei cramponându-se de peticul acesta de spaţiu.

„Nu o să mă gândesc la el, îşi spuse Dinny, nu vreau să mă gândesc la el!” Ca un copil care refuză să se gândească la boala care l-a durut, aşa va fi! Şi, deodată, faţa lui se alcătui din întuneric, ochii lui, buzele. Dinny se răsuci spre copac şi-şi lipi fruntea de asprimea scoarţei. Dar faţa lui se inseră între ea şi scoarţă. Făcu câţiva paşi îndărăt şi o porni prin iarbă, iute şi fără zgomot, nevăzută ca o fantomă. Se plimbă în sus şi-n jos, şi mişcarea o domoli.

„Ei bine, îşi spuse, mi-am trăit clipa. Nu mai e nimic. Trebuie să intru în casă.”

Stătu o secundă locului, privind la stelele atât de îndepărtate, atât de multe, de luminoase şi de reci. Şi, cu un zâmbet stins, grăi: „Care-o fi, oare, steaua norocului meu?”

SFÂRŞIT