IV.
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decât sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fusese invitat să-şi dea seama cât de potrivit ar fi să voteze cu Dornford, şi cât de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnaţi, în mod public şi zgomotos, de doamne aflate în maşini, de doamne coborâte din maşini, ba chiar de voci ţâşnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare şi manifeste fuseseră îmboldiţi să înţeleagă că numai ei, sătenii, pot salva ţara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. În centrul atenţiei lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiţi de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidaţii, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fiţuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine aşa pentru că, în primul rând, nimeni nu avea habar. Şi, în al doilea rând, de ce să intri în amănunte particulare, când te poţi sluji de generalităţi? De ce să atragi atenţia asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare; sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmaţii vagi şi vaste, să-i insulţi pe adversari şi să-i numeşti pe alegători cei mai teferi la minte şi cei mai de încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, şi poate că în sinea ei era conştientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observă ironia acestei trebi, avea grijă să se abţină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuşi propagandei electorale, şi aşa vor mai fi. Nu însemna decât un divertisment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bâzâitul muştelor care nu înţeapă. Cât despre voturi, şi le vor da ei din cu totul alte raţiuni, pentru că şi părinţii lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pământurilor, de biserica lor, de sindicatele lor; pentru că doreau o schimbare, deşi nu se aşteptau la mare lucru; şi, nu puţini aveau să voteze doar din rutină.
Clare, temându-se de întrebări, turuia cât mai puţin posibil şi începea repede să discute cu oamenii despre copii sau despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportaţi la vot. Notându-şi oră în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică „cineva din partea locului”, era luată de bună, şi cu toate că nu toţi o cunoşteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituţie. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
În sâmbăta dinaintea alegerilor, tocmai se întorcea cu maşina acasă, venind de la îndatoririle cu care îşi omora vremea, când îşi auzi numele strigat de o voce pornită dintr-un mic automobil sport care-o depăşise; îl văzu pe tânărul Tony Croom.
— Tony, ce naiba faci aici?
— N-am mai putut rezista fără să te văd.
— Dar, dragul meu, e foarte hazardat să vii aici.
— Ştiu, dar te-am văzut.
— N-aveai de gând să-mi faci o vizită acasă, nu?
— Doar dacă nu te puteam vedea altfel. Clare, arăţi minunat.
— Chiar dacă-i adevărat, nu-i un motiv să-mi strici rosturile acasă.
— Ultimul lucru pe care l-aş dori; dar trebuie să te mai văd din când în când, altfel îmi ies din minţi.
Faţa lui era atât de serioasă şi glasul atât de emoţionat, încât Clare se simţi pentru prima dată tulburată în acea zonă tocită: inima.
— Asta nu-i bine, răspunse ea, pentru că trebuie să-mi regăsesc echilibrul şi n-am nevoie de complicaţii.
— Dă-mi voie să te sărut doar o singură dată. După aceea plec fericit.
Şi mai tulburată, Clare îi întinse obrazul.
— Ei bine, fă-o repede!
Îşi lipi buzele de obrazul ei, dar când încercă să lunece şi pe buze, Clare se dădu îndărăt.
— Nu. Tony, acum trebuie să pleci. Dacă vrei să mă mai vezi, trebuie să ne întâlnim la Londra. Dar ce rost ar avea? Doar ca să ne simţim amândoi nefericiţi.
— Fii binecuvântată pentru acest „amândoi”.
În ochii cafenii ai Clarei miji un zâmbet; ochii ei aveau culoarea cupei cu vin de Malaga ţinută în lumină.
— Ai găsit o slujbă?
— Nu există niciuna.
— După alegeri, lucrurile or să se mai îndrepte. Eu una mă gândesc să încerc la o modistă.
— Tu?
— Trebuie să fac ceva. Familia mea e la fel de strâmtorata ca toată lumea. Ei, Tony, ai spus că pleci.
— Făgăduieşte-mi că-mi dai de veste în prima zi când vii la Londra.
Clare încuviinţă din cap şi ambală motorul. Când maşina porni uşor, întoarse capul şi-i mai dărui un zâmbet.
Tony rămase cu capul în mâini până când maşina ei dispăru după o cotitură.
Garând maşina, Clare îşi spunea „Bietul băiat!” şi gândul acesta o făcea să se simtă mai bine. Indiferent ce situaţie ar avea din punct de vedere legal sau moral, o femeie tânără şi drăguţă respiră mai uşor când poate inhala parfumul adoraţiei. Poate să aibă intenţii cât se poate de serioase, dar posedă în acelaşi timp şi simţul a ceea ce i se cuvine, precum şi o repulsie pentru tot ce înseamnă irosire. În seara aceea, Clare arătă mai drăguţă şi se simţi mai fericită. Târziu însă, noaptea fu dominată de lună; o lună aproape plină, care se proţăpi în faţa ferestrei ei, alungindu-i somnul. Clare coborî din pat şi dădu perdelele la o parte. Se înveli în haina de blană şi se aşeză la geam. Se lăsase o brumă îngheţată, iar peste câmp se aşternuse o pâclă lânoasă. Ulmii înalţi, cu contururi zdrenţuite, păreau să plutească uşor în albul alburiu. Pământul îi era străin, ca şi cum picase din lună. Clare se înfioră. Poate să fi fost frumos, dar era o privelişte rece, stranie; o vrajă glacială. Gândul o purtă la nopţile de la Marea Roşie, când zăcea cu aşternuturile zvârlite de pe ea, când până şi luna părea că frige. Pe puntea vasului lumea „vorbise” despre ea şi Tony, avusese destule dovezi, dar nu se sinchisise. Şi de ce să se fi sinchisit? Nici măcar n-o sărutase în tot acel răstimp. Nici chiar în seara când venise în salonaşul ei şi-i arătase fotografiile, şi stătuseră de vorbă. Băiat drăguţ, modest şi un adevărat gentleman! Şi dacă se îndrăgostise de ea, n-avea ce-i face, în fond nu încercase să-i sucească minţile. Cât despre ceea ce avea să urmeze, viaţa trece întotdeauna peste tine, orice-ai face! Lucrurile trebuie lăsate să se desfăşoare de la sine. N-are nici un sens să iei hotărâri, să faci planuri, să-ţi impui ceea ce se numeşte „o linie de conduită”. Încercase aşa ceva cu Jerry. Se cutremură, apoi izbucni în râs, după care se lăsă cuprinsă de o furie rigidă. Nu! Dacă Tony se aştepta ca ea să-i cadă în braţe, judeca greşit. Iubirea senzuală! îi cunoştea toate tainele. Nu, mulţumesc! Devenise frigidă, ca acest clar de lună! Imposibil să vorbească despre asemenea lucruri chiar cu maică-sa, indiferent ce-ar gândi dânsa şi tata.
Dinny trebuie să le fi dat vreo explicaţie, pentru că se purtaseră cu ea cât se poate de discret. Dar nici măcar Dinny nu ştia. Nimeni nu va şti, niciodată! De-ar fi avut nişte bani, totul ar fi fost lipsit de importanţă! „Viaţă ruinată” şi altele de-alde astea erau palavre demodate. Viaţa poate fi oricând amuzantă dacă ştii s-o faci astfel. N-avea de gând să lâncezească cu inima cătrănită. Departe de ea aşa ceva! Dar avea nevoie de bani. Tremura, deşi era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă până la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mâna s-o instaleze. În momentul când se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigaţii. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-şi ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Ştia să bată la maşină, cunoştea bine limba franceză, avea un scris citeţ. Putea să conducă maşina, să stăpânească un cal. Ştia tot ce-i nevoie în legătură cu viaţa la ţară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i înveţe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, şi care, în general, să le rezolve toate dilemele. Şi mai avea destulă experienţă în creşterea câinilor, şi oarecare experienţă în ce priveşte florile, se pricepea mai ales la aranjarea lor în vaze şi cupe. Şi dacă se punea problema unor noţiuni politice, le putea toci şi pe astea.
Şi aşa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-şi imagina cum s-ar putea dispensa cineva de serviciile ei. Cu un salariu şi cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. Luna, alunecată acum pe după un ulm, nu mai părea la fel de răscolitor impersonală, ci avea mai curând un aer intrigat, pândind cu un ochi conspirativ printre ramurile încă frunzoase. Clare se strânse singură în braţe, schiţă câţiva paşi de dans ca să-şi încălzească picioarele şi se vârî din nou în pat…
Tânărul Croom, în maşinuţa sport împrumutată, se întorsese la Londra cu o modestă viteză de şaizeci de mile pe oră. Primul sărut pe care-l depusese pe obrazul rece, dar radios al Clarei, îi dăduse un uşor delir. Însemna un uriaş pas înainte. Nu era un tânăr vicios. Faptul că femeia pe care o iubea era căsătorită nu constituia pentru el un avantaj. Nu-şi pusese întrebarea dacă sentimentele lui ar fi fost la fel de înflăcărate în cazul când Clare n-ar fi fost măritată. Deosebirea subtilă ce se infiltrează în farmecul unei femei care a cunoscut amorul fizic şi impulsul pe care acest fapt îl infuzează simţurilor unui bărbat constituie o chestiune mai curând pentru un psiholog decât pentru un tânăr onest, îndrăgostit cu adevărat pentru prima oară în viaţă. O dorea, ca soţie dacă ar fi fost cu putinţă; şi dacă nu, în orice fel. Zăcuse trei ani în Ceylon, muncise din greu şi întâlnise foarte puţine femei albe, în nici un caz una care să-l intereseze. Îşi canalizase deci pasiunea în jocul de polo, şi întâlnirea lui cu Clare avusese loc exact în momentul când pierduse şi slujba şi jocul de polo. Clare îi umpluse un vid imens. Dar, ca şi lui Clare, i se punea aceeaşi problemă a banilor, poate chiar mai acut.
Economisise vreo două sute de lire şi trebuia să tragă de ele până avea să găsească o slujbă. După ce readuse maşina în garajul prietenului său, chibzui unde ar putea să mănânce mai ieftin şi se decise pentru club. Practic, acolo-şi ducea existenţa, cu excepţia unei cămăruţe în Ryder Street, unde dormea şi îşi lua micul dejun alcătuit din ceai şi ouă fierte. O cameră simplă, la parter, mobilată cu un pat şi un şifonier, şi dând spre calcanul altei clădiri; genul de cameră pe care o găsise tatăl lui când venise la Londra prin 1890 şi voise să doarmă şi să-şi ia micul dejun la preţ redus.
În serile de sâmbăta clubul „The Coffe House” era pustiu, cu excepţia câtorva militari obişnuiţi să-şi petreacă week-end-ul în St. James's Street.
Tânărul Croom comandă cina alcătuită din trei feluri pe care le mânca până la ultima firimitură. Bău o bere amară şi se duse în fumoar să savureze o pipă. Gata să se înfunde într-un fotoliu, văzu stând în picioare în faţa focului un bărbat înalt, cu sprâncene negre, încruntate, şi o mică mustaţă albă; îl examina printr-un monoclu cu ramă de baga. Acţionând sub impulsul îndrăgostitului care tânjeşte după orice are vreo legătură cu aleasa inimii lui, i se adresă:
— Scuzaţi-mă, domnule, nu sunteţi Sir Lawrence Mont?
— Asta e convingerea mea de o viaţă.
Tânărul Croom zâmbi.
— În cazul acesta, domnule, am cunoscut-o pe nepoata dumneavoastră, Lady Corven, în timp ce se înapoia din Ceylon. Mi-a povestit că sunteţi membru al acestui club. Numele meu este Croom.
— Ah! exclamă Sir Lawrence scăpând monoclul din ochi Cred că l-am cunoscut pe tatăl dumitale, a fost membru constant aici, înainte de război.
— Da, şi m-a înscris şi pe mine la naştere. Cred că sunt cel mai tânăr membru al clubului.
Sir Lawrence încuviinţă.
— Şi deci ai cunoscut-o pe Clare? Ce mai face?
— Cred că foarte bine, domnule.
— Haide să ne aşezăm şi să discutăm despre Ceylon. Doreşti un trabuc?
— Mulţumesc, domnule, îmi fumez pipa.
— O cafea? Chelner, două cafele. Soţia mea a plecat la Condaford, în vizită la familia Clarei. Drăguţă fată!
Observându-i ochii negri, ca de becaţă, fixaţi asupră-i, tânărul Croom îşi regretă impulsul. Se înroşi, dar răspunse vitejeşte:
— Da, domnule, o găsesc încântătoare.
— Pe Corven îl cunoşti?
— Nu, răspunse tânărul Croom scurt.
— I-un tip deştept. Îţi place în Ceylon?
— O, da. Dar Ceylonului nu-i plac eu.
— Nu te mai întorci?
— Mi-e teamă că nu.
— A trecut mult de când am fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
— Nu, domnule.
— Greu de spus în ce măsură poporul indian doreşte într-adevăr să se rupă de metropolă. Şaptezeci la sută sunt ţărani! Ţăranii doresc o viaţă liniştită şi condiţii de stabilitate.
Îmi aduc aminte că înainte de război erau în Egipt mari mişcări naţionale, dar felahii ţineau toţi cu Kitchener şi cu orânduirea stabilă britanică12. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, aşa că acum au căzut în cealaltă extremă. Cu ce te-ai ocupat în Ceylon?
— Am condus o plantaţie de ceai. Dar s-au pus pe economii, au contopit trei plantaţii, aşa că n-a mai fost nevoie de mine. Credeţi că va avea loc vreo ameliorare a situaţiei, domnule? Nu mă pricep la problemele economice.
— Nimeni nu se pricepe. Există zeci de cauze ale prezenţei stări de lucruri, şi lumea încearcă întotdeauna să le reducă la una singură. Să luăm de pildă Anglia: se poate vorbi de prăbuşirea comerţului cu Rusia13, de independenţa relativă a ţărilor europene, de îngustarea simţitoare a comerţului cu India şi China14, de creşterea necesităţilor vieţii interne de la război încoace; apoi sporirea cheltuielilor naţionale de la două sute de milioane la opt sute de milioane, ceea ce înseamnă un minus de aproape şase sute de milioane în posibilităţile de plată a mâinii de lucru. Când se afirmă că supraproducţia ar fi cauza stării actuale, de bună seamă că aceasta nu se aplică în cazul nostru. De mult n-am mai avut noi o producţie atât de redusă ca acum. Şi pe urmă e dumpingul, şi şocant de proasta organizare, şi deficienţa desfacere a puţinelor bunuri alimentare pe care le producem. Şi mai e deprinderea noastră de a gândi că „toate se aranjează peste noapte”, şi atitudinea noastră generală de copil răsfăţat. Mă rog astea sunt cauzele specifice Angliei, deşi necesităţile de viaţă foarte ridicate şi atitudinea de copil răsfăţat sunt proprii şi Americii.
— Şi care sunt celelalte cauze specifice Americii, domnule?
— Americanii, de bună seamă, au o supraproducţie pe care au supraspeculat-o. Şi s-au ridicat atât de mult cerinţele de trai încât au ajuns să-şi ipotecheze viitorul, sistemul de plăţi în rate şi aşa mai departe. Şi apoi ei clocesc aurul, ori aurul nu scoate pui. Şi, mai mult decât atât, nu realizează că banii pe care i-au împrumutat Europei în timpul războiului erau, practic, banii pe care ei i-au stors de pe urma războiului. Când se vor arăta de acord cu anularea datoriilor, atunci vor fi de acord şi cu ameliorarea generală, inclusiv a lor.
— Dar se vor arăta vreodată de acord?
— Când e vorba de americani nu ştii niciodată cum or să reacţioneze, sunt mai flexibili decât noi, cei din lumea veche. Sunt capabili de fapte mari, chiar dacă o fac în interesul lor. Şi acum eşti fără slujbă?
— Teribil de exact.
— Ce-ai făcut în trecut?
— Am fost la Wellington15 şi doi ani la Cambridge. Pe urmă mi s-a oferit plantaţia asta de ceai şi m-am repezit ca o pasăre.
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi şase.
— Cam ce ţi-ar plăcea să faci?
Tânărul Croom se trase spre marginea fotoliului.
— Ca să vă spun drept, domnule, aş încerca orice. Dar sunt foarte priceput la cai. M-am gândit că aş putea lucru cu un antrenor de cai de curse; sau cu un crescător; sau să devin profesor de călărie.
— Asta-i o idee. E curios cu caii, pe măsură ce ies din modă revin la modă. O să stau de vorbă cu vărul meu Jack Muskham, e crescător de cai de rasă. Şi are o idee fixă cu reintroducerea sângelui arab în rasele englezeşti. De fapt a şi obţinut nişte iepe arabe. S-ar putea să aibă nevoie de un ajutor.
Tânărul Croom se aprinse la faţă şi zâmbi.
— Sunteţi mai mult decât amabil, domnule. Ar fi ideal. Am avut nişte ponei arabi la polo.
— Da, murmură Sir Lawrence îngândurat, nu ştiu dacă există ceva să-mi stârnească mai multă simpatie decât un om care doreşte cu adevărat o slujbă şi n-o poate găsi. În orice caz, trebuie să aşteptăm mai întâi sfârşitul alegerilor. Dacă socialiştii nu-s puşi pe fugă, s-ar putea că marii crescători de căi să fie obligaţi să-şi transforme hergheliile în conserve de carne, la imaginează-ţi să ai un câştigător al Derby-ului, pe pâine de secară cu unt, ca sandviş la ceai, adevărat „Gentleman's Relish”16.
Se ridică în picioare.
— Acum, să-ţi urez noapte bună. Trabucul o să mă ţină exact până ajung acasă.
Tânărul Croom se ridică la rândul lui şi rămase în picioare până când silueta uscăţivă şi mobilă dispăru.
„Colosal de simpatic bătrân!” îşi spuse în sinea lui, şi, cufundat în adâncurile fotoliului, se resemnă la speranţă şi la chipul Clarei înceţoşat de fumul pipei.
