V.

În acea seară rece şi pâcloasa, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era aşezată în salonul de la Condaford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-vă auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toţi cei cinci aflaţi acolo erau solemn convinşi că viitorul Marii Britanii atârnă în cumpănă; convinşi, de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detaşat de orice gând la interesele materiale.

Şi dacă, gândind astfel, se înşelau, la fel se înşelau o sumedenie de alţi britanici. Ca să fim drepţi, prin mintea lui Dinny adia gândul: „Oare ştie cineva cu adevărat ce poate salva ţara şi ce nu?” Dar chiar şi pentru ea fluxul timpului şi al vieţii, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinând şi remodelând existenţele naţiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele şi politicienii îşi împliniseră opera şi marcaseră şi în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură. Îmbrăcată într-o rochie verde-marin, şedea lângă „cadoul de la Fleur”, aşteptând să-i deschidă butoanele la zece fix şi să-i modereze stridenţele. Mătuşa Em lucra la o nouă piesă de tapiserie franţuzească, profilul ei uşor acvilin fiind accentuat de ochelarii cu rame de baga. Generalul sucea şi răsucea nervos ziarul „The Times”, consultându-şi întruna ceasul de buzunar. Lady Charwell şedea liniştită, uşor înclinată în faţă, ca o elevă la şcoala duminicală înainte de a şti sigur că nu va fi ascultată. Iar Clare se trântise pe sofa, cu câinele Foch la picioare.

— Dinny, e timpul, făcu generalul; deschide chestia aia. Dinny răsuci un buton, şi „chestia aia” izbucni în acorduri de muzică.

„Inele pe degete şi la picioare clopoţei.

Noi stârnim muzică oriunde ne vrei, 17” murmură ea.

Muzica se opri şi vocea crainicului rosti:

— Primul rezultat parţial al alegerilor: Hornsey… partidul conservator, situaţia neschimbată.

Generalul emise un „Hm!” şi muzica reîncepu. Mătuşa Em, privind la aparat, zise:

— Aranjează-l, Dinny. Hârâitul ăsta!

— L-a avut de la bun început, mătuşico.

— La al nostru nu ştiu ce meştereşte Blore cu o monedă de un penny. Unde-i Hornsey, în insula Wight18?

— În Middlesex, iubito.

— Ah, da! Mă gândeam la Marea Sudului. Uite, anunţă din nou.

— Alte rezultate parţiale ale alegerilor… Partidul conservator, în avantaj faţă de partidul laburist… Partidul conservator număr neschimbat de voturi… Partidul conservator în avantaj faţă de cel laburist.

Generatul emise un „Hm!” şi muzica începu din nou.

— Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îţi creşte inima.

Clare se ridică de pe sofa şi se ghemui pe un taburet, la genunchii maică-şi. Generalul scăpă „The Times” din mâini. „Vocea” vorbi iar:

— Partidul naţional liberal în avantaj faţă de partidul laburist… Partidul conservator număr neschimbat de voturi… Conservatorii în avantaj faţă de laburişti.

Iar şi iar muzica izbucnea şi se stingea, şi vocea vorbea.

Faţa lui Clare căpăta o expresie tot mai vioaie şi, deasupra ei, chipul palid şi blând al Lady-ei Charwell oglindea un zâmbet neîntrerupt. Din când în când, generalul scotea câte un „Pe Dumnezeul meu!” sau un „Asta e ceva!”

Iar Dinny gândea: „Bieţii laburişti!”

Şi „glasul paradisului” continua să se facă auzit.

— Copleşitor! zise Lady Mont. Mie mi s-a făcut somn.

— Du-te la culcare, mătuşico. Când urc, îţi strecor un bilet pe sub uşă.

Lady Charwell se retrase la rândul ei. După ce ieşiră din încăpere, Clare se trânti din nou pe sofa şi păru să fi adormit. Generalul stătea drept în picioare, hipnotizat de trâmbiţa victoriei. Dinny, cu picioarele încrucişate şi ochii închişi, se gândea: „Oare o să se schimbe într-adevăr ceva? Şi dacă da, ce-mi pasă mie? Unde-i el? Oare ascultă că şi noi? Unde? Unde?” Mai puţin des în ultima vreme, dar încă destul de des, o cuprindea dorul de Wilfrid. În cele şaisprezece luni de când o părăsise, nu găsise nici un mijloc de a afla vreo veste. Din câte ştia ea, putea să fi şi murit. O dată, doar o singură dată, îşi călcase hotărârea de a nu vorbi despre nefericirea ei şi-l întrebase pe Michael. Compson Grice, editorul lui Wilfrid, primise pare-se o scrisoare de la el expediată din Bangkok, în care-l anunţa că se simte bine şi că a reînceput să scrie. Asta se petrecuse cu nouă luni în urmă. Vălul, din care se ridicase un infim colţişor, căzuse din nou. Durerea, mă rog, cu durerea se obişnuise.

— Tată, e ora două. Evident că lucrurile se vor desfăşura la fel şi mai departe. Clare a adormit.

— N-am adormit, răspunse Clare.

— Dar ar trebui să dormi. Îi dau drumul lui Foch, să-şi facă plimbarea, şi după aceea ne ducem cu toţii la culcare.

Generalul se ridică.

— E suficient, şi suficient e un lucru foarte bun. Cred că-i mai bine să ne culcăm.

Dinny deschise uşa de sticlă şi-l privi pe Foch zburdând într-un simulacru de entuziasm. Era rece, şi din pământ se ridicase un abur ceţos; închise uşa. Dacă n-ar fi închis-o, Foch ar fi renunţat la ritualul lui şi, cu acelaşi entuziasm, dar mai bine simulat, s-ar fi întors înăuntru. După ce-şi sărută tatăl şi pe Clare, stinse luminile şi rămase în aşteptare în hol. Focul aproape că se stinsese. Îşi rezemă un picior de căminul de piatră şi se lăsă furată de gânduri. Clare spusese că va încerca să obţină o muncă de secretară la nu ştiu care membru al Parlamentului. Judecând după rezultatele alegerilor, vor fi o sumedenie. De ce nu chiar la propriul lor candidat? Luase masa la ei, şi Clare fusese aşezată lingă dânsul. Un om amabil, citit, lipsit de fanatisme. Ba chiar simpatiza cu laburiştii, însă era de părere că aceştia încă nu ştiu ce au de făcut. De fapt, era exact ce tânărul beat din piesă numeşte: „un socialist conservator”. Vorbise foarte deschis cu ea şi se arătase sincer şi simpatic. Şi era un bărbat drăguţ, cu părul negru şi creţ, cu tenul arămiu, mustaţă mică, neagră, voce puternică şi plăcută în acelaşi timp; un om de calitate, energic şi drept. Dar probabil că o fi având o secretară. Oricum, dacă sora ei era hotărâtă, omul putea fi întrebat. Străbătu holul şi se îndreptă spre uşa ce dă în grădină. Afară, sub portal, era o bancă, şi sub ea aştepta întotdeauna Foch să i se dea drumul în casă. Ca de obicei, se ivi vânturându-şi coada şi se îndreptă spre strachina cu apă a câinilor. Ce rece şi tăcut era totul! Nici ţipenie de om pe drum; până şi bufniţele amuţiseră; grădina şi câmpul, îngheţate, poleite de lună, încremenite, întinzându-se până la linia prelungă a pădurilor! Anglia argintată şi nepăsătoare de soarta ei, neîncrezându-se în acel „glas al paradisului”; bătrâna şi constantă, şi frumoasă, chiar dacă lira şi-a pierdut acoperirea în aur. Dinny scrută noaptea neclintită. Bărbaţii cu politica lor… ce puţină importanţă avea, cât de vremelnică era, o brumă topindu-se pe imensitatea de cristal a jucăriei lui Dumnezeu. Ce ciudat… patima încinsă a inimii tale faţă-n faţă cu recea şi nemăsurata nepăsare a Timpului şi a Spaţiului! Să o accepţi alături, să te împaci cu ea?

Se înfioră şi închise uşa.

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, îi spuse Clarei:

— Vrei să batem fierul cât e cald şi să mergem să-l vedem pe domnul Dornford?

— Pentru ce?

— Pentru cazul c-ar avea nevoie de o secretară. A intrat în Parlament.

— O! A intrat?

— După toate probabilităţile. Dinny citi datele scrutinului. Obişnuita formidabilă opoziţie liberală fusese ştirbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburişti.

— Cuvântul „naţional” a câştigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toţii liberali. Dar cum pomeneam cuvântul „naţional”, picau cu toţii.

Aflând că noul membru al Parlamentului se va găsi la centrul electoral toată dimineaţa, surorile porniră spre el pe la orele unsprezece. Atâta lume se foia tot intrând şi ieşind pe uşă, încât se codiră să pătrundă înăuntru.

— Detest când trebuie să solicit ceva, spuse Clare.

Dinny, care detesta în aceeaşi măsură acest lucru, îi răspunse:

— Aşteaptă aici până mă duc să-l felicit. Poate că am prilejul să-i strecor o vorbă. Te-a văzut în campanie, desigur.

— O, da, m-a văzut foarte bine.

Eustace Dornford, K. C.19, membru nou ales, se afla într-o încăpere care părea toată numai uşi deschise, şi-şi plimbă privirile peste listele pe care i le aşezau în faţă agenţii săi.

Prin una din uşile deschise, Dinny îi zări cizmele de călărie sub masă, şi gambeta, mănuşile şi cravaşa pe masă. Acum, că se afla aproape în prezenţa lui, i se păru o imposibilitate să-l inoportuneze într-un asemenea moment, şi tocmai încerca să se furişeze nevăzută, când Dornford ridică ochii.

— Minns, scuză-mă o clipă. Domnişoară Cherrell!

Dinny se opri şi se întoarse spre el. O privea zâmbind şi părea încântat.

— Pot să-ţi fiu eu ceva de folos?

Fata îi întinse mâna.

— Mă bucur teribil că ai izbândit. Sora mea şi cu mine tocmai voiam să te felicităm.

Dornford îi strânse puternic mâna şi Dinny îşi spuse: „Oh, Doamne, acum ar fi momentul să-i spun”, dar în loc de asta, continuă:

— E extraordinar, niciodată n-a existat aici o asemenea majoritate.

— Şi nici nu va mai exista. A fost norocul meu. Unde-i sora dumitale?

— În maşină.

— Aş vrea să-i mulţumesc pentru activitatea de propagandă electorală.

— A! exclamă Dinny, i-a făcut multă plăcere, şi, brusc, simţind că „acum ori niciodată”, se porni: După cum ştii, în momentul de faţă nu prea are ce face, şi ar dori nebuneşte să poată face ceva. Domnule Dornford, nu cumva crezi – ah, nu se cuvine – presupun că dumitale nu ţi-ar putea fi de folos ca secretară, sau da? Poftim, am spus-o! Cunoaşte foarte bine regiunea, ştie să bată la maşină, vorbeşte franceza şi puţin germana, dacă asta îţi poate fi de folos.

Răbufnise ca într-un iureş şi acum îl privea jalnic. Dar expresia plină de interes de pe faţa lui nu se schimbase.

— Să mergem s-o vedem, propuse Dornford.

Dinny gândi: „Doamne Dumnezeule, sper că nu s-a îndrăgostit de ea!” şi-i aruncă o privire piezişă. Deşi îşi păstrase zâmbetul, faţa lui avea acum o expresie de şiretenie. Clare stătea în picioare lângă maşină. „Mi-ar plăcea să am calmul ei” îşi zise Dinny. Apoi se opri locului şi urmări scena Toată atmosfera triumfală, toată puzderia de oameni care intrau şi ieşeau, cei doi discutând de zor şi preocupaţi, dimineaţa luminoasă şi scânteietoare. Dornford se întoarse la ea.

— Îţi mulţumesc din inimă, domnişoară Cherrell. Treburile se aranjează de minune. Aveam nevoie de cineva, şi sora dumitale e prea modestă.

— Mi-a fost teamă că n-o să-mi ierţi niciodată această solicitare într-un asemenea moment.

— Când e vorba de dumneata, aş fi încântat să-mi soliciţi orice, în orice fel de moment. Acum trebuie să mă întorc, dar sper să te revăd curând.

Urmărindu-l cu privirea în timp ce reintra în locuinţă, Dinny gândi: „Are nişte pantaloni de călărie foarte frumos croiţi!” Şi se urcă în maşină.

— Dinny, i se adresă Clare râzând, ăsta-i îndrăgostit lulea de tine.

— Ce tot spui?

— I-am cerut două sute şi mi-a oferit pe loc două sute cincizeci. Cum de l-ai fermecat într-o singură seară?

— Nu-i adevărat. Mă tem că de tine e îndrăgostit lulea.

— Nu, nu, draga mea. Eu am ochi buni şi ştiu că tu eşti în cauză; aşa cum ai ştiut şi tu că Tony Croom e îndrăgostit de mine.

— Era uşor de văzut.

— Şi-n cazul tău e la fel de uşor de văzut.

Dinny răspunse liniştit:

— E o absurditate. Şi când începi slujba?

— Dânsul se întoarce azi la Londra. Locuieşte în Temple20, blocul Harcourt. După-masă plec şi eu şi încep de poimâine.

— Unde ai să locuieşti?

— Mă gândesc să închiriez o cameră nemobilată, sau un mic studio, pe care să-l decorez şi să-l mobilez treptat eu singură. Ar fi foarte plăcut.

— Mătuşa Em se întoarce azi după-amiază. O să te ţină la ei până când găseşti ce-ţi convine.

— Bine, făcu Clare cumpănind; poate c-aşa o să fac.

Înainte să sosească acasă, Dinny întrebă:

— Ce se mai aude cu Ceylonul, Clare? Te-ai mai gândit?

— Ce rost are să mă gândesc? Presupun c-o să întreprindă el vreo acţiune, dar habar n-am ce şi nici nu-mi mai pasă.

— Ai primit vreo scrisoare?

— Nu.

— Mă rog, drăguţa mea, fii foarte atentă.

Clare ridică din umeri.

— O, am să fiu foarte atentă.

— Ar putea să-şi ia un concediu oricând ar dori?

— Cred că da.

— Ai să rămâi în legătură cu mine, nu-i aşa?

Clare, aflată la volan, se aplecă şi-o sărută pe obraz.