IX.

Intră în locuinţa mătuşii ei, simţindu-şi stârnita toată loialitatea faţă de familie şi, totuşi, înţelegând parcă mai bine ca oricând ce-o făcuse pe Clare să-l ia de bărbat pe Jerry Corven. Avea, într-adevăr, o putere hipnotică, o cutezanţă directă şi neruşinată care radia un soi de fascinaţie. Era lesne de înţeles ce forţă putea constitui pentru populaţia băştinaşă, cât de necruţător şi de controlat totodată putea fi în relaţiile cu locuitorii; şi ce influenţă covârşitoare putea avea asupra celor cu care conlucra. Îşi mai dădea seama cât de dificil era să-i rezişti trupeşte, până în momentul când ar fi reuşit să-ţi strivească orice urmă de mândrie personală.

Vocea mătuşii ei îi întrerupse concentrarea dureroasă:

— Uite-o, Adrian.

În capul scării, unchiul Adrian, cu bărbuţa lui de ţap, privea peste umărul soră-şi.

— Ţi-au sosit bagajele, dragă. Unde-ai fost?

— Cu Clare, mătuşico.

— Dinny, i se adresă Adrian, nu te-am mai văzut de aproape un an.

— Acesta-i momentul în care urmează sărutarea. În Bloomsbury e totul în regulă sau criză economică a afectat şi osemintele?

— In esse31, osemintele sunt în regulă; în posse32, situaţia e precară; nu-s bani pentru expediţii. Originea lui Homo sapiens e mai obscură ca oricând.

Dinny, nu-i nevoie să ne schimbăm. Adrian rămâne la cină. Lawrence va fi atât de mulţumit… Putem să ne mai sfătuim un pic în timp ce eu îmi lărgesc cordonul, sau tu preferi să ţi-l strângi?

— Nu, mulţumesc, mătuşico.

— Atunci du-te înăuntru.

Dinny intră în salon şi se aşeză lângă unchiul ei. Grav, uscat bărbos, ridat şi ars de soare chiar şi în noiembrie, cu picioarele-i lungi încrucişate şi cercetând-o plin de interes, Adrian părea ca întotdeauna o ideală cutie poştală destinată confidenţelor

— Unchiule, ai auzit despre Clare?

— Vreau fapte nude, fără „pentru că” şi „aşadar”.

— Nu sunt deloc frumoase. Ai cunoscut vreodată un sadic?

— Pe vremuri, la Margate. Şcoala particulară unde am urmat eu. Sigur că pe atunci nu mi-am dat seama, dar am înţeles mai târziu. Vrei să spui că Jerry Corven e sadic?

— Aşa afirmă Clare. Am venit împreună cu el până aici, de acasă de la ea. E un om foarte bizar.

— Nu-i anormal din punct de vedere mintal? întrebă Adrian străbătut de un fior.

— Mai normal decât dumneata sau decât mine, dragule, dar ţine să procedeze cum îi place lui, fără să-i pese de nimeni; şi când nu poate obţine ceea ce doreşte, muşcă. Ar putea Clare să obţină divorţul fără să facă publice amănuntele vieţii lor intime?

— Numai dacă poate produce dovada unui anumit act de proastă comportare.

— E necesar ca procesul să aibă loc aici?

— Ca să aibă loc în Ceylon ar fi prea costisitor şi cu rezultate îndoielnice.

— Clare nu doreşte să-l pună sub urmărire.

— Fără îndoială, e o treabă murdară.

— Ştiu, unchiule, dar dacă n-o face, atunci ce şansă poate avea?

— Niciuna.

— În prezent, Clare simte nevoia ca fiecare să-l lase pe celălalt în pace; dar Jerry spune că dacă nu se întoarce la el, atunci „va trebui să bage bine de seamă”.

— Dinny, există şi o terţă persoană?

— Un tânăr îndrăgostit de ea, despre care Clare susţine însă că e perfect cuviincios.

— Hm! „Tinereţea-i o poveste…”33 după cum spune Shakespeare. Un tânăr drăguţ?

— Nu l-am văzut decât un minut sau două; mi s-a părut drăguţ.

— E o chestiune care poate fi speculată.

— Eu am perfectă încredere în Clare.

— Tu o cunoşti mai bine, draga mea; dar eu aş crede-o capabilă să-şi piardă la un moment dat răbdarea. Cât mai poate rămâne Corven aici?

— Cel mult o lună, aşa gândeşte Clare; a venit de o săptămână.

— S-au întâlnit?

— O singură dată. Astăzi a încercat din nou s-o vadă. L-am îndepărtat eu. Ei îi inspiră oroare, ştiu bine.

— Aşa cum stau lucrurile în prezent, Corven are tot dreptul s-o vadă.

— Da, răspunse Dinny cu un suspin.

— Deputatul vostru, la care este angajată Clare, n-ar putea să vă sugereze vreo cale? E avocat.

— Nu mi-ar plăcea să-i istorisesc chiar totul. Sunt chestiuni atât de intime! Şi apoi, nimeni n-are chef să se amestece în certuri matrimoniale.

— E căsătorit?

— Nu.

Dinny îl văzu pe Adrian privind-o atent şi îşi aminti de râsul şi de vorbele Clarei: „Dinny, e îndrăgostit lulea de tine!”

— Mâine seară ai să-l întâlneşti aici, urmă unchiul ei. Din câte am înţeles, Em l-a invitat la cină; cred că şi pe Clare. Cu toată sinceritatea, Dinny, nu văd nimic ce s-ar putea face. Poate că se va răzgândi Clare şi se va întoarce la el, sau poate că se va răzgândi Corven şi o va lăsa în pace fără să se mai sinchisească de ea.

Dinny scutură din cap.

— Niciunul, nici celălalt. Trebuie să mă duc să mă spăl, unchiule.

Adrian rămase reflectând la incontestabilul adevăr că fiecare îşi are necazurile lui. Necazurile sale se rezumau în momentul de faţă la faptul că ambii săi copii vitregi, Sheila şi Ronald Ferse, aveau pojar, aşa încât el devenise un fel de paria în propria-i casă, sanctitatea impusă de orice boală infecţioasă obligând-o pe soţia lui să se refugieze în purdah34. Problema lui nu-l preocupa prea-mult. Văzuse dintotdeauna în Clare una dintre acele femei tinere care ştiu să-şi înşface porţia în dinţi dar care, din când în când, îşi mai zdrelesc genunchii. Pentru el, Dinny valora de trei ori cât Clare. Dar dacă Dinny îşi punea atât de mult la inimă necazurile surorii ei, atunci, da, acestea deveneau importante şi pentru Adrian. Dinny părea hărăzită să poarte în spinare poverile altora; a lui Hubert, a lui însuşi, a lui Wilfrid Desert şi acum povara surorii sale.

Exclamă, adresându-se papagalului din odaie:

— Nu se cade, Polly, nu-i aşa?

Papagalul, obişnuit cu el, zbură din colivia deschisă, i se aşeză pe umăr şi-l ciupi de ureche.

— Nici tu nu eşti de acord, nu?

Pasărea verde emise un soi de trăncănit şi-şi făcu drum, înfigându-şi gheruţele, spre vesta lui Adrian, care-l scărmăna în creştet.

— Şi pe ea cine-o s-o mai scarmene în creştet? Biata Dinny!

Glasul surorii lui îl făcu să tresară:

— Nu suport s-o mai scarmene nimeni pe Dinny.

— Nu, zise Adrian, căruia dintre noi îi pasă vreodată de ceilalţi?

— Aşa-i în familiile foarte numeroase. Eu am fost cea mai apropiată, când s-a însurat Lionel, şi acuma-i judecător…, deprimant. Dornford… l-ai văzut?

— Niciodată.

— Are un chip de portret. Se pare că a fost campion de sărituri la Oxford. Asta ajută la ceva?

— E ceea ce se numeşte un lucru dezirabil.

— Foarte bine făcut. L-am studiat eu la Condaford.

— Em, draga mea!

— Pentru Dinny, bineînţeles. Ce poţi face cu un grădinar care trece cu tăvălugul peste terasa de piatră?

— Îi spui să nu mai repete.

— Ori de câte ori mă duc la Lippinghall, tot cu tăvălugul îl văd, cărându-l mereu în altă parte. Sună gongul; uite-o şi pe Dinny; haideţi în sufragerie.

Sir Lawrence stătea în faţa bufetului, extrăgând din sticlă o fărâmă dintr-un dop de plută.

— Lafite, din 1865. Dumnezeu ştie ce-o mai fi de capul lui. Toarnă-l foarte încet, Blore. Ce părere ai, Adrian, îl încălzim puţin sau nu?

— Aş zice nu, dacă are asemenea vârstă.

— De acord.

Cina începu în tăcere. Adrian se gândea la Dinny, Dinny la Clare, iar Sir Lawrence la vinul roşu.

— Artă franceză, grăi Lady Mont.

— Ah! făcu Sir Lawrence, bine că mi-ai adus aminte, câteva dintre tablourile bătrânului Forsyte urmează să fie expuse. Ţinând seama că el şi-a dat viaţa apărându-le, i se datorează această onoare.

Dinny înălţă privirile.

— Tatăl lui Fleur? Era un om simpatic, unchiule?

— Simpatic? repetă Sir Lawrence. Nu ăsta-i cuvântul. Onest da; prevăzător, da, prea prevăzător pentru aceste vremuri, l-a căzut un tablou în cap, ştii, în timpul incendiului, bietul bătrân. Dar se pricepea la arta franceză. I-ar fi plăcut expoziţia care urmează să aibă loc.

— Nu va fi nimic în ea să egaleze Naşterea lui Venus35, spuse Adrian.

Dinny îi aruncă o privire mulţumită.

— E un tablou divin.

Sir Lawrence înălţă o sprinceană.

— Adeseori m-am gândit să aprofundez întrebarea: De ce încetează o naţiune să fie poetică? Uită-te la vechii italieni şi la cei de azi.

— Poezia nu-i o chestiune de efervescenţă, unchiule? Nu înseamnă tinereţe, sau cel puţin entuziasm?

— Italienii n-au fost niciodată tineri, iar entuziaşti sunt şi acum. Ai fi putut să-i vezi, când am fost în Italia, anul trecut în mai, ce s-au mai agitat în legătură cu paşapoartele noastre.

— Emoţionant! încuviinţă Lady Mont.

— E o chestiune de mijloace de expresie, interveni Adrian, în secolul al paisprezecelea italienii se exprimau prin pumnale şi versuri, în secolele al cincisprezecelea şi al şaisprezecelea prin otravă, sculptură şi pictură, în al şaptesprezecelea prin muzică, în al optsprezecelea prin revoluţii, iar în al douăzecelea poezia lor se exprimă prin radio şi regulamente.

— Ah, mă obosea să tot văd regulamente pe care nu le puteam citi, murmură Lady Mont.

— Erai fericită, draga mea, eu le puteam citi.

— Italienii au totuşi un lucru bun, continuă Adrian, secol de secol dau naştere la câţiva oameni cu adevărat mari, într-un fel sau altul. Să se datoreze climatului, sângelui sau decorului, Lawrence?

Sir Lawrence ridică din umeri.

— Ce părere ai de vinul roşu? Miroase-l, Dinny. Acum şaizeci de ani voi, două tinerele, nici n-aţi fi luat parte la această cină, iar eu şi Adrian am fi devenit sentimentali. E aproape perfect.

Adrian sorbi şi aproba din cap.

— Excelent!

— Ce părere ai, Dinny?

Apartamente rezervate femeilor la musulmani.

— Sunt convinsă că-i perfect, dar în ce mă priveşte îl risipiţi degeaba.

— Bătrânul Forsyte l-ar fi apreciat; avea un sherry admirabil. Îi simţi buchetul, Em?

Lady Mont, cu paharul în mina şi cotul rezemat pe masă, îşi dilată delicat nările.

— Ce prostie, murmură ea, orice floare are un parfum mai frumos.

Remarca fu urmată de o tăcere totală.

Ochii lui Dinny fură cei dintâi care-şi reveniră.

— Ce mai fac Boswell şi Johnson, mătuşico?

— Tocmai îi povesteam lui Adrian: Boswell s-a apucat să treacă cu tăvălugul peste terasă, iar Johnson şi-a pierdut soţia, bietul de el. Acuma-i cu totul alt om. Fluieră tot timpul. Melodiile lui ar trebui culese.

— Vechi melodii care au supravieţuit bătrânei Anglii?

— Nu, moderne, pur şi simplu divaghează.

— Fiindcă veni vorba de supravieţuitori, ai citit vreodată „Întreab-o pe mama”, Dinny? se amestecă Sir Lawrence.

— Nu; cine-i autorul?

— Surtees. Ar trebui s-o citeşti. E un corectiv.

— La ce, unchiule?

— La modernism.

Lady Mont lăsă din mână paharul. Era gol.

— Ce bine au procedat când au oprit expoziţia aceea de tablouri în 1900. Îţi aduci aminte, Lawrence, la Paris toate chestiile alea şerpuitoare, şi cu atâta galben şi albastru deschis, spirale şi pete şi feţe cu susu-n jos: Dinny, ar fi mai bine să ne retragem.

Şi când Blore comunică mesajul: „E bună domnişoara Dinny să coboare în birou?”, Lady Mont murmură:

— Te cheamă în legătură cu Jerry Corven. Nu-l încuraja pe unchiul tău… el se crede în stare să dreagă lucrurile, dar nu e.

— Vezi, Dinny, i se adresă Sir Lawrence, pentru mine e întotdeauna o plăcere să stau de vorbă cu Adrian; e un tip „bine temperat”, care gândeşte cu propria lui minte. I-am făgăduit Clarei să stau de vorbă cu Corven, dar n-are nici un sens să discut cu el până nu ştiu limpede ce trebuie să-i spun Şi chiar şi-n cazul ăsta mă tem că nu prea are sens. Tu ce părere ai?

Dinny, care se aşezase pe marginea scaunului, îşi rezemă coatele de genunchi. Era o atitudine din care Sir Lawrence deducea că augurii nu sunt favorabili.

— Judecând după cele ce mi-a mărturisit mie, astăzi unchiule Lawrence, hotărârea lui e luată. Ori Clare se întoarce la dânsul, ori intentează divorţ.

— Ai tăi ce-or să gândească?

— Tot ce poate fi mai rău.

— Ştii că există un tânăr care-i dă târcoale?

— Da.

— Şi care-i lefter?

Dinny zâmbi.

— Cu-aşa ceva suntem obişnuiţi.

— Ştiu, dar a fi lefter când încalci normele e un lucru grav. Corven ar putea cere daune, pare un tip vindicativ.

— Crezi sincer c-ar putea-o face? E o manieră repudiabilă astăzi, nu?

— Manierele contează prea puţin când unui om i-a sărit ţandăra. Presupun că n-ai reuşit s-o determini pe Clare s-o rupă cu tânărul Croom?

— Clare va refuza, mă tem, să accepte instrucţiuni pe cine să vadă şi pe cine nu. Ea consideră că ruptura s-a produs exclusiv din vina lui Jerry.

— Eu aş fi de părere, urmă Sir Lawrence scoţând un norişor de fum din lulea, să punem pe cineva pe urmele lui Jerry cât se găseşte aici, şi să strângem dacă-i posibil, câteva dovezi cu care să-i închidem gura, dar Clare nu vrea să audă de aşa ceva.

— Ea crede în cariera lui şi nu vrea să i-o submineze. Şi-apoi, e o metodă revoltătoare.

Sir Lawrence ridică din umeri.

— Ce altă vrei? Legea-i lege. E membru la clubul Burton. Doreşti să-l pândesc când vine pe acolo şi să apelez la el s-o lase în pace pe Clare? Să constate dacă nu cumva absenţa ei o să-i înmoaie inima?

Dinny îşi încreţi sprâncenele.

— S-ar putea să merite încercarea, dar nu cred c-o să-l poţi clinti.

— Tu ce linie vrei să adopţi?

— Să fiu alături de Clare, indiferent de ce face sau nu face.

Sir Lawrence dădu din cap, întrucât primise răspunsul la care se aşteptase.