X.

Acea calitate care din vremuri imemoriale a făcut din funcţionarii publici ai Angliei ceea ce sunt, care a atras pe atâţia avocaţi în Parlament, i-a determinat pe atâţia clerici să renunţe de a deveni episcopi, a menţinut pe linia de plutire atâţia financiari, a salvat atâţia politicieni de preocuparea pentru ziua de mâine, şi atâţia judecători de colţii remuşcării, era prezentă, într-o doză remarcabilă, şi în Eustace Dornford. Ca să vorbim mai pe scurt, avea o excelentă digestie; putea să mănânce şi să bea în orice moment, fără ca să se resimtă după aceea. Depunea o activitate zeloasă şi neobosită, chiar şi când se distra, şi posedă acel spor de energie nervoasă care-l deosebeşte de omul ce câştigă campionatul la sărituri de cel care-l pierde. Şi acum, deşi clientela lui se mărise în salturi în ultimii doi ani, de când îmbrăcase roba36, îşi depusese candidatura pentru Parlament. Şi totuşi, era ultimul om căruia i se putea aplica epitetul de „arivist”. Faţa lui smeadă, cu ochi cafenii şi trăsături frumoase, avea o expresie de receptivitate, chiar de sensibilitate, şi un surâs plăcut. Purta o mustaţă neagră, mică şi fină, iar peruca de avocat nu-i rărise părul natural, negru, cu fir ondulat. După ce terminase studiile la Oxford şi se lansase în societate, intrase în birourile partenerului mai tânăr al unei binecunoscute firme avocăţeşti de drept civil. Făcând parte din trupă de cavalerişti voluntari ai fermierilor din Shropshire, la izbucnirea războiului a intrat în cavalerie, şi la scurt timp după aceea a ajuns în tranşee, unde norocul i-a surâs mai mult decât altora. După război ascensiunea sa în barou a fost rapidă. Avocaţii îl îndrăgeau. Nu folosea niciodată metode dubioase faţă de judecători şi se relevase în interogatoriile directe pentru că dădea întotdeauna impresia că regretă succesele obţinute. Era romano-catolic mai curând prin tradiţie decât prin practică. În sfârşit, era rezervat în problemele de sex şi prezenţa lui la cină avea un efect dacă nu de frânare, cel puţin de moderare a discuţiilor licenţioase.

Ocupa în imobilul Harcourt un apartament comod, destinat să servească drept locuinţă şi loc de studiu. În fiecare zi, la o oră matinală, pe ploaie sau pe cer senin, ieşea să facă o plimbare călare, după ce lucra timp de cel puţin două ore la dosarele lui. La ora zece, îmbăiat, cu micul dejun luat, pus la curent cu noutăţile zilei, era gata să se prezinte la tribunal. După închiderea şedinţei, la ora patru, se înfunda iar în dosarele lui până la şase şi jumătate. Serile, până acum libere, avea să şi le petreacă de aici înainte la Parlament, şi cum rareori se putea duce la culcare fără ca în prealabil să fi studiat timp de un ceas un caz sau altul, somnul lui avea să fie scurtat de la şase ore la cinci, sau chiar la patru.

Aranjamentul la care ajunsese cu Clare era simplu. Ea şosea la zece fără un sfert, deschidea corespondenţa, apoi între zece şi zece şi un sfert îşi primea instrucţiunile. Rămânea să execute tot ce era necesar şi revenea la ora şase, gata să rezolve tot ce-ar mai fi survenit între timp sau ce rămăsese nerezolvat.

A doua seară după cea despre care am vorbit, la orele opt şi cincisprezece precis, Dornford, intrând în salonul din Mount Street, fu întâmpinat şi prezentat lui Adrian, care fusese invitat din nou. Aşteptară, discutând situaţia lirei sterline şi alte chestiuni serioase, până ce glasul Lady-ei Mont îi întrerupse brusc.

— Supa! Ce-ai făcut cu Clare, domnule Dornford?

Ochii lui, care până în prezent nu luaseră aminte la altceva în afară de Dinny, se întoarseră spre gazdă cu o vagă surpriză.

— A plecat din Temple la şase şi jumătate, spunându-mi că ne vom revedea curând.

— Atunci o să coborâm la masă, hotărî Lady Mont.

Urmă o oră din acelea stânjenitoare, atât de familiare oamenilor binecunoscuţi, când patru dintre ei sunt preocupaţi de un subiect ce nu trebuie pomenit faţă de al cincilea, iar acest al cincilea e conştient de preocuparea lor.

Erau într-adevăr, prea puţini la număr, şi orice-ar fi şoptit unul dintre ei putea fi auzit şi de ceilalţi. Lui Eustace Dornford îi era deci imposibil să aibă o certitudine deschisă faţă de vreunul dintre vecinii săi; şi cum simţea instinctiv că fără o preliminară confesiune ar însemna pur şi simplu să fie inoportun se străduia să se menţină în subiecte cât mai oficiale şi nu vorbea decât despre primul ministru, despre nişte ucigaşi încă neidentificaţi, despre sistemul de ventilaţie al Camerei Comunelor şi despre dificultatea de a şti ce să faci acolo cu pălăria37 şi alte teme de interes general. Dar, spre sfârşitul cinei, simţi atât de acut că toţi cei de faţă ardeau să spună ceva ce el nu trebuia să audă, încât pretextă că avea de dat un telefon în interes de serviciu şi se lăsă condus afară din cameră de către Blore.

În momentul în care ieşi, Dinny izbucni:

— Mătuşico, probabil că a fost atrasă într-o cursă. Aş putea să-mi cer scuze şi să mă reped să văd ce s-a întâmplat.

Sir Lawrence răspunse:

— Dinny, mai bine să aşteptăm până la sfârşit; câteva minute în plus nu mai contează.

— Nu credeţi, interveni Adrian, că Dornford ar trebui să cunoască adevărul? Doar Clare se duce zi de zi la el.

— O să-l lămuresc eu, încuviinţă Sir Lawrence.

— Nu, se opuse Lady Mont. Dinny trebuie să-i spună. Aşteaptă-l aici, Dinny. Noi urcăm.

Şi astfel, întorcându-se în sufragerie după telefonul dat cuiva de care ştia precis că nu se află acasă, Dornford o găsi pe Dinny aşteptându-l. Îi oferi ţigările de foi şi-i spuse:

— Domnule Dornford, scuză-ne te rog. E vorba de sora mea. Te rog aprinde-ţi trabucul şi ia o cafea. Blore, vrei să-mi comanzi un taxi?

După ce-şi băură cafelele, când se aflau aşezaţi împreună în faţa sobei, Dinny îşi întoarse faţa spre foc şi debită în pripă:

— Ştii, Clare a rupt relaţiile cu soţul ei şi acesta a sosit ca s-o ia îndărăt acasă. Ea se împotriveşte şi trece prin momente foarte grele.

Dornford scoase o exclamaţie plină de interes.

— Mă bucur că mi-ai spus. Toată seara m-am simţit stingherit.

— Şi acum, cred că trebuie să mă duc să văd ce s-a întâmplat.

— Aş putea să te însoţesc?

— O, îţi mulţumesc, dar…

— Ar fi o plăcere pentru mine.

Dinny şovăi. I-ar fi putut fi de mare ajutor la nevoie; în cele din urmă, însă, spuse:

— Îţi mulţumesc, dar poate că pe sora mea ar stânjeni-o.

— Înţeleg. Dar te rog, dă-mi de ştire în orice moment crezi că ţi-aş putea fi de ajutor.

— A sosit taxiul, domnişoară.

— Într-o zi, urmă Dinny, aş dori să mă lămureşti în legătură cu legea divorţurilor.

În taxi se întrebă ce-o să se facă dacă n-o să poată intra în casă; pe urmă se întrebă ce-o să se facă dacă o să poată intra şi o să dea peste Corven acolo. Opri maşina la colţul de unde începeau fostele grajduri transformate în garaje.

— Rămâi aici, te rog, îi ceru şoferului, te anunţ într-o clipă dacă mai am nevoie de dumneata.

Întunecoasă şi tainică mai părea acea fundătură!

„Ca şi viaţa noastră”, îşi spuse Dinny şi trase de clopoţelul ornamental. Clincăni pierdut, dar fără nici o urmare. Sună încă o dată şi încă o dată, şi se dădu câţiva paşi îndărăt ca să se uite la ferestre. Perdelele, îşi aminti Dinny, erau foarte groase şi fuseseră bine împreunate; nu-şi putea da seama dacă îndărătul lor era lumină sau nu. Mai sună o dată şi folosi ciocănaşul, ţinându-şi respiraţia, ca să audă mai bine. Nici un sunet! în cele din urmă, nedumerită şi îngrijorată, se întoarse la maşină. Clare îi spusese că Jerry Corven locuieşte la hotelul Bristol; dădu şoferului adresa. Puteau exista o duzină de explicaţii; numai că, de ce, într-un oraş cu telefoane, Clare nu-i înştiinţase de nimic? Zece şi jumătate! Poate că până la ora asta telefonase.

Maşina opri în faţa hotelului.

— Aşteaptă, te rog.

Intrând în holul discret aurit, rămase o clipă descumpănită. Decorul părea să ofere un cadru nepotrivit pentru necazuri personale.

— Ce doreşte doamna? întrebă vocea unui băiat de serviciu.

— Aş dori să ştiu dacă cumnatul meu, Sir Gerald Corven, se află în hotel.

Şi dacă o să apară, ce-o să-i spună? îşi văzu silueta, în mantou de seară, reflectată într-o oglindă, şi se miră constatând că avea o ţinută dreaptă, se simţea încovrigându-se şi clătinându-se ba într-o parte, ba-n alta. Dar Corven nu apăru. Nu fusese de găsit nici în camera lui, nici în vreunul dintre saloane Se întoarse la maşina.

— Înapoi în Mount Street, te rog.

Dornford şi Adrian plecaseră, mătuşa şi unchiul ei jucau pichet

— Ei, Dinny!

— La ea n-am putut să intru, iar dânsul nu era la hotel.

— Ai fost acolo?

— Era singurul lucru care mi-a dat prin gând să-l fac.

Sir Lawrence se ridică.

— O să telefonez la clubul Burton.

Dinny se aşeză lângă mătuşa ei.

— Mătuşico, presimt că-i la ananghie. Clare nu e niciodată lipsită de bună-cuviinţă.

— Răpită sau încuiată, spuse Lady Mont. A fost un caz asemănător în tinereţea mea. Thompson, sau Watson, mare scandal. Habeas corpus, sau aşa ceva, dar acum soţii nu mai au dreptul ăsta. Ei, Lawrence?

— A părăsit clubul la ora cinci. N-avem altceva de făcut decât să aşteptăm până dimineaţă. Poate să fi uitat de invitaţia la cină, ştii; sau să fi încurcat data.

— Dar i-a spus domnului Dornford că se vor revedea în curând.

— Asta se aplică şi la faptul că se vor revedea mâine dimineaţă. N-are rost să-ţi faci griji, Dinny.

Dinny se ridică, dar nu se dezbrăcă. Făcuse oare tot ce-i stătea în putinţă? Era o noapte clară, frumoasă şi caldă pentru luna noiembrie. Doar la vreun sfert de milă depărtare se întindea fundătura aceea a garajelor, să se strecoare afară din casă şi să se mai ducă o dată?

Îşi scoase rochia de seară, îmbrăcă o rochie obişnuită, îşi puse pălăria şi mantoul de blană şi se furişă jos. În hol era întuneric. Trăgând uşurel zăvoarele, se strecură în stradă. Când intră în aleea Garajelor, unde vreo două automobile erau parcate pentru noapte, văzu lumină la ferestrele de sus ale casei cu numărul 2. Geamurile fuseseră deschise şi perdelele trase la o parte. Sună.

Un minut mai târziu, Clare, în rochie de casă, îi deschise uşa.

— Dinny, tu ai fost şi mai înainte?

— Da.

— Îmi pare rău că nu ţi-am putut deschide. Vino sus!

O luă înainte pe scăriţa spiralată şi Dinny o urmă.

Sus era cald şi lumină, uşa care dădea spre micuţa sală de baie deschisă, şi aşternutul în dezordine. Clare îşi privi sora cu un soi de nefericită sfidare.

— Da, a fost Jerry aici, nu-s nici zece minute de când a plecat.

Dinny simţi un fior de groază prin şira spinării.

— La urma urmei, a venit de departe, continuă Clare: frumos din partea ta că te-ai necăjit, Dinny.

— Oh, scumpa mea!

— Când m-am întors din Temple, l-am găsit afară aşteptându-mă. Am făcut prostia să-l las să intre. Acum… în sfârşit, nu mai are importanţă! O să am grijă să nu se mai repete.

— Vrei să rămân la tine?

— O, nu. Dar ia un ceai. Tocmai l-am fiert. Vreau ca nimeni să nu ştie ce s-a întâmplat.

— Desigur. O să spun că ai avut o migrenă cumplită şi că nu te-ai simţit în stare să coborî până la telefon.

În timp ce-şi bea ceaiul, Dinny o întrebă:

— Întâmplarea nu te-a făcut să-ţi schimbi planurile?

— Dumnezeule! Nu!

— Dornford a fost astă-seară la cină. Am socotit cu toţii că e mai bine să ştie că treci prin momente dificile.

Clare încuviinţă din cap.

— Probabil că ţie ţi se pare totul foarte bizar.

— Mi se pare tragic.

Clare înălţă din umeri, apoi se ridică şi-şi cuprinse sora în braţe. După această tăcută îmbrăţişare, Dinny ieşi în aleea acum întunecoasă şi pustie. La colţul care dădea spre Square, aproape că se împiedică de un tânăr.

— Domnul Croom, nu-i aşa?

— Domnişoara Cherrell? Veniţi de la Lady Corven?

— Da.

— Se simte bine?

Faţa îi era frământată, vocea plină de îngrijorare. Dinny respiră adânc înainte de a răspunde:

— O, da. De ce nu s-ar simţi bine?

— Mi-a spus aseară că omul acela se află aici. Mă nelinişteşte îngrozitor.

Prin mintea lui Dinny fulgeră gândul: „De s-ar fi întâlnit cu omul acela!” Dar răspunse calm:

— Însoţeşte-mă până în Mount Street.

— N-am nimic împotrivă ca dumneavoastră să cunoaşteţi adevărul, începu el. Sunt foarte îndrăgostit de Clare. Cine n-ar fi? Domnişoară Cherrell, nu cred că ar trebui lăsată singură în locul ăsta. Mi-a povestit că dânsul a venit ieri, în timp ce dumneavoastră vă aflaţi la ea.

— Da. Şi l-am luat cu mine, aşa cum te iau acum pe dumneata. Socotesc că sora mea ar trebui lăsată în pace.

Tânărul păru să se strângă în sine.

— Aţi fost vreodată îndrăgostită?

— Da.

— Ei bine, atunci ştiţi.

— Da, ştia!

— E o tortură să nu fiu alături de ea, să nu mă pot asigura că totul e în regulă. Clare ia lucrurile foarte uşor, dar eu nu.

„Ia lucrurile foarte uşor!” Faţa cu care o privise Clare! Dar Dinny nu răspunse.

— De fapt, urmă tânărul Croom cu oarecare incoerenţă, oamenii n-au decât să spună şi să gândească ce le place, dar dacă ar simţi ceea ce simt eu, atunci ar gândi altfel. Nu vreau s-o plictisesc, efectiv nu vreau; dar nu pot suporta gândul că se află în primejdie din cauza omului aceluia.

Dinny se controlă, ca să poată răspunde liniştit:

— Nu cred că se află în primejdie. Dar s-ar putea afla, dacă s-ar răspândi vestea că dumneata…

Tânărul o privi în ochi.

— Mă bucur că vă are pe dumneavoastră. Pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă de ea, domnişoară Cherrell.

Ajunseră la colţul ce dă în Mount Street, şi Dinny îi întinse mâna.

— Poţi fi sigur că orice cale ar urma Clare, eu voi fi alături de ea. Noapte bună. Şi capul sus!

Tânărul îi strânse mâna şi o porni ca posedat de diavol. Dinny intră în casă, trase cu precauţie zăvoarele. Luneca pe o gheaţă atât de subţire! Abia de-şi putea târî picioarele până sus, unde se prăbuşi istovită în pat.