VIII.

La Condaford, suflul cald al alegerilor se risipise, iar atmosfera care domnea actualmente fu definită într-un comentariu al generalului:

— Ei, au câştigat şi ei ce meritau.

— Dar, tăticule, nu tremuri când te gândeşti ce-or să merite dacă n-or să reuşească să facă ceva?

Generalul zâmbi.

— Să ne rezumăm la prezent, Dinny. Clare s-a instalat?

— E la casa ei. În ce priveşte slujba, deocamdată munca pare să constea în a scrie scrisori de mulţumire celor care au bătut drumurile şi au făcut corvezile.

— Care de triumf! Se înţelege cu Dornford?

— Spune că-i uimitor de cuviincios.

— Taică-su era un bun ostaş. În timpul războiului bur am făcut un timp parte din aceeaşi brigadă. Îi aruncă lui Dinny o privire pătrunzătoare şi urmă: Ceva veşti de la Corven?

— Da, e în ţară.

— O! Aş prefera să fiu şi eu ţinut la curent cu situaţia. În ziua de azi părinţii sunt nevoiţi să stea dincolo de uşă, mulţumindu-se doar să tragă cu urechea.

Dinny îi trecu braţul pe sub braţul ei.

— Mare grijă trebuie să avem de sentimentele părinţilor. Sunteţi nişte plante sensibile, nu-i aşa, tăticule?

— Mă rog, mamei tale şi mie perspectivele ni se par foarte sumbre. Dorim din toată inima ca lucrurile să se poată repara.

— Dar, desigur, nu cu preţul fericirii surorii mele?

— Nu, răspunse generalul cu îndoială în glas, nu; dar în chestiunile astea matrimoniale niciodată nu ştii cum stai. Care este sau care va fi fericirea ei? Asta n-o ştie nici ea, n-o ştii nici tu şi nici eu. De obicei, când încerci să ocoleşti o groapă, nimereşti într-alta.

— Deci, morala: nu încerca s-o ocoleşti. Rămâi în groapa ta! Cam asta urmăreau să facă şi laburiştii, nu?

— Ar trebui să stau de vorbă cu Corven, spuse generalul ignorând comparaţia, dar n-o pot face atâta timp cât bâjbâi în întuneric. Ce părere ai, Dinny?

— Nu zădărî câinele care moţăie; lasă-l în pace până nu se repede să te muşte.

— Îl crezi în stare să muşte?

— Îl cred.

— Rău! bombăni generalul. Clare e prea tânără.

Acesta era gândul care o obseda şi pe Dinny. Cuvintele pe care i le spusese surorii ei sub impulsul primei impresii, şi anume: „trebuie să te eliberezi”, deveniseră acum o convingere. Dar cum să se elibereze? Procedura în materie de divorţuri nu intra în sfera de cunoaştere a lui Dinny. Ştia doar că procesul de divorţ devenise destul de comun, şi nu-i repugna în mai mare măsură decât majorităţii celor din generaţia ei. Tatălui şi mamei ei însă, chestiunea avea să li se pară lamentabilă, şi cu atât mai mult în cazul în care Clare va fi cea divorţată şi nu cea care intentează divorţ, era un stigmat ce trebuia evitat cu orice preţ. Dinny se dusese rar la Londra de la sfâşietoarea ei experienţă cu Wilfrid. Fiecare stradă, şi mai cu seamă Hyde Park, părea să-i aducă aminte de el şi de pustietatea pe care i-o lăsase în inimă. Totuşi, în momentul de faţă era evident că n-o putea lăsa pe Clare lipsită de sprijin, indiferent cum avea să se desfăşoare criza.

— Tată, cred că ar trebui să plec şi eu, să văd ce se mai întâmpla.

— O doresc din inimă. Şi dacă-i posibil să cârpăceşti lucrurile, fă-o.

Dinny clătină din cap.

— Nu cred că se pot cârpăci, şi nu cred că ai dori-o, dacă Clare ţi-ar fi povestit şi dumitale cele ce mi-a povestit mie.

Generalul se uită la ea cu ochi mari.

— Asta-i, vezi? Asta înseamnă să fii ţinut în întuneric.

— Aşa-i, dragule, dar până când n-o să-ţi povestească ea singură, eu nu-ţi pot spune mai mult.

— Atunci, cu cât o să pleci mai curând, cu atât mai bine.

Eliberate de mirosul de cai, fostele grajduri Melton erau acum impregnate de un pătrunzător miros de benzină. Aleea pavată cu cărămizi devenise, într-adevăr, locul de promenadă al maşinilor. Când în aceeaşi după-amiază, la o oră târzie, Dinny pătrunse în acel loc, la dreapta şi la stânga ei se căscau porţile garajelor, mai mult sau mai puţin recent vopsite. O pisică sau două se furişară pe lângă ea, iar în deschizătura unui garaj se zăreau poalele halatului unui şofer, aplecat deasupra unui carburator; altminteri, activitatea era redusă, şi nici urmă de bălegar nu mai justifică denumirea de „grajduri”.

Uşa de la numărul doi era încă vopsită în verdele de păun ales de vechiul proprietar al dughenei de antichităţi, pe care criză economică îl silise să renunţe la afaceri, aşa cum se întâmplase cu mulţi dintre cei ce se îndeletniceau cu negoţul de plăceri luxoase. Dinny trase de mânerul unui clopoţel îngropat în zid şi-i răspunse un clinchet slab, venind parcă de la talanga unei oiţe rătăcite. Urmă o pauză, apoi o pată de lumină se ivi o clipă la nivelul ochilor ei, dispăru, şi uşa se deschise. Clare, într-o salopetă verde-jad, îi spuse:

— Intră, draga mea. Iată prinţesa în turnul ei.

Dinny intră într-o săliţă aproape goală, tapetată cu mătasea verde japoneză, a fostului anticar, şi aşternută cu rogojini pe jos. În colţul din fund se spirala o scăriţă în formă de melc, şi o lumină difuză se cernea de la un bec solitar, învelit în hârtie verde şi atârnat în centru. Un radiator electric, de alamă, nu radia nici un pic de căldură.

— Aici n-avem ce face, comentă Clare. Vino sus.

Dinny execută urcuşul spiralat, şi păşi într-o cameră de zi, destul de mică. Două ferestre, acoperite cu perdele, dădeau spre vechile grajduri, iar mobilierul se alcătuia dintr-o sofa cu perne, un birouaş vechi, trei scaune, şase gravuri japoneze pe care, evident, Clare tocmai atunci le atârnase, o carpetă persană pe duşumeaua pardosită cu rogojină, o bibliotecă aproape goală şi câteva fotografii de familie aşezate deasupra ei. Pereţii erau vopsiţi într-un cenuşiu pal, şi în cămin ardea un foc de gaz.

— Fleur mi-a dat gravurile şi carpeta, iar mătuşa Em s-a dispensat de birou. Celelalte lucruri le-am înjghebat eu.

— Unde dormi?

— Pe sofaua asta, destul de confortabil. Alături e o mică sală de baie, cu un boiler şi cu mai ştii tu ce şi c-un dulap pentru rochii.

— Mama mi-a cerut să te întreb ce-ai dori de-acasă.

— Mi-ar prinde bine primusul nostru, câteva pături, furculiţe şi linguri, un mic serviciu de ceai, dacă e vreunul în plus, şi câteva, cărţi care vă prisosesc.

— În regulă! Şi-acum, iubito, cum te mai simţi tu?

— Din punct de vedere fizic foarte bine, din punct de vedere sufletesc, îngrijorată. Ţi-am povestit că m-a vizitat.

— Ştie de locuinţa asta?

— Deocamdată, nu. Nu ştiţi decât tu, Fleur, mătuşa Em şi, oh, da, Tony Croom, voi sunteţi singurii. Adresa mea oficială e Mount Street. Dar dacă o să vrea, o să-mi afle adresa.

— L-ai văzut?

— Da, şi l-am anunţat că nu mă mai întorc la el; şi nu mă mai întorc, Dinny; clar şi răspicat. Vrei un ceai? Pot să ţi-l prepar într-un ibric.

— Nu, îţi mulţumesc, am luat un ceai în tren.

Şedea pe unul din scaunele „înjghebate”, îmbrăcată într-un taior verde închis care se armoniza cu părul ei de culoarea frunzei ruginite de fag.

— Ce drăguţ arăţi aşa cum şezi acolo! exclamă Clare cuibărindu-se pe sofa. O ţigară?

Dinny gândea exact acelaşi lucru despre sora ei. O făptură graţioasă, una dintre acele femei care în nici o postură nu pot fi lipsite de graţie: cu părul ei brun, tuns scurt, cu ochii negri şi vioi, cu faţa de paloarea fildeşului, cu buzele nu prea strident fardate, între care ţinea ţigara, arăta, da, „dezirabilă”. Şi lui Dinny acest cuvânt i se părea neplăcut în orice circumstanţă. Clare fusese întotdeauna vioaie şi atrăgătoare dar, neîndoielnic, căsnicia îi rotunjise, îi adâncise, îi îndrăcise în mod subtil farmecele. Întrebă subit:

— Tony Croom, ai spus?

— Mi-a ajutat la zugrăvitul pereţilor; practic, el i-a făcut, în timp ce eu vopseam baia, dar pereţii de aia sunt mai reuşiţi.

Ochii lui Dinny cercetară pereţii cu vizibil interes.

— Drăguţ. Mama şi tata sunt neliniştiţi, fetiţo.

— Îmi închipui.

— E firesc, nu?

Sprâncenele Clarei se îmbinară. Dinny îşi aduse deodată aminte că dezbătuseră cândva împreună problema dacă sprincenele trebuie smulse sau nu. Slavă Domnului! Clare nu şi le smulsese niciodată.

— N-am ce să le fac, Dinny. Nu ştiu ce are Jerry de gând.

— Presupun că nu poate rămâne multă vreme aici fără să renunţe la slujbă.

— Probabil. Dar nici prin cap nu-mi trece să mă frământ. Ce va fi, va fi.

— Cât de repede se poate obţine divorţul? Vreau să spun dacă l-ai intenta tu?

Clare clătină din cap şi o şuviţă de păr brun îi căzu pe frunte evocându-i lui Dinny imaginea ei din copilărie.

— Ar fi revoltător să-l pun sub supraveghere. Şi n-am de gând să povestesc la tribunal că am fost brutalizată. N-am altă dovadă decât cuvântul meu împotriva cuvântului lui. Şi bărbaţii sunt întotdeauna în siguranţă din punctul ăsta de vedere.

Dinny se ridică şi se aşeză lângă ea, pe sofa.

— Aş avea chef să-l ucid! Clare râse.

— În multe alte privinţe nu s-a purtat chiar atât de rău. Numai că, pur şi simplu, nu mă mai pot întoarce la el. Când te-ai ars o dată, nu mai repeţi experienţa.

Dinny rămase tăcută, cu ochii închişi.

— Spune-mi, întrebă în cele din urmă, cu Tony Croom cum stai?

— E în perioada de probă. Atâta timp cât se poartă cum trebuie, îmi face plăcere să-l văd.

— Dacă s-ar afla că te vizitează aici, continuă Dinny, vorbind foarte rar, lucrul ăsta ar constitui exact dovada de care-i nevoie, nu-i aşa?

Clare râse din nou.

— Cred că pentru oamenii de lume ar fi suficient; şi bănuiesc că juraţii nu rezistă niciodată când îi numeşti oameni de lume. Dar vezi tu, Dinny, dacă aş începe să privesc lucrurile din punctul de vedere al juraţilor, ar însemna să mă îngrop. Şi, în realitate, eu mă simt teribil de vie. Aşa încât îmi văd de drum. Tony ştie că am avut parte de destul amor fiziologic cât să-mi ajungă pentru multă vreme.

— E îndrăgostit de tine?

Cele două perechi de ochi, albaştri şi cafenii, îşi întâlniră privirile.

— Da.

— Eşti îndrăgostită de el?

— Îmi place… îmi place mult. În prezent nu sunt capabilă de nici un alt sentiment.

— Nu ai impresia că Jerry, cât e aici…

— Nu. Cred că sunt mai în siguranţă cât e aici decât când o să plece. Dacă nu mă întorc la el, probabil că o să pună să fiu supravegheată. Un lucru e cert la Jerry, întotdeauna face ce spune.

— Mă întreb dacă ăsta e un avantaj. Hai să ieşim să luăm masa.

Clare îşi dezmorţi mădularele.

— Nu pot, iubito. Iau masa cu Tony într-un restaurant mic şi jigărit, pe măsura mijloacelor noastre financiare puse laolaltă. Viaţa asta pe sponci e destul de amuzantă.

Dinny se ridică şi începu să îndrepte gravurile japoneze. Nepăsarea surorii sale nu era ceva nou pentru ea. Să facă pe sora mai mare? Să-i tragă o săpuneală? Imposibil. Tot ce răspunse fu:

— Gravurile astea sunt bune. Fleur are lucruri foarte drăguţe.

— Nu te superi dacă mă duc să mă schimb? întrebă Clare şi dispăru în sala de baie.

Rămasă singură cu problema surorii ei, Dinny fu cuprinsă de acea senzaţie de neajutorare pe care o simt toţi oamenii cu excepţia celor care, structural, gândesc „las' că ştiu eu mai bine”. Se duse, deprimată, la fereastră şi trase perdeaua într-o parte. Întuneric şi mizerie. O maşină fusese scoasă dintr-un garaj vechi şi-şi aştepta şoferul. „Ce idee, să vinzi antichităţi în asemenea loc”, îşi spuse ea. Văzu un bărbat apărând de după colţ, apropiindu-se şi oprindu-se, uitându-se la numerele caselor. Traversă pe partea cealaltă, apoi se întoarse şi rămase nemişcat chiar în faţa uşii cu numărul 2. Dinny remarcase siguranţa şi forţa degajate de silueta aceea elegantă, înfofolită.

„Dumnezeule! îşi spuse. E Jerry.” Scăpă iute perdeaua din mână şi se îndreptă în grabă spre uşa camerei de baie. În timp ce-o deschidea, auzi clinchetul amărât al tălăngii de oiţă, instalată de negustorul de antichităţi.

Clare, în combinezon, stătea sub unicul bec, examinându-şi buzele într-o oglindă de mină. Dinny umplu restul de spaţiu al cămăruţei de doi pe doi.

— Clare, strigă ea, e aici!

Clare se întoarse. Strălucirea braţelor albe, luciul lenjeriei de mătase, licărul de uimire din ochii negri o făcură să apară ca o viziune de miraj până şi surorii ei.

— Jerry?

Dinny încuviinţă din cap.

— Ei bine, nu vreau să-l văd. Îşi privi ceasul de mină. Am întâlnire la şapte, fire-ar să fie!

Dinny, care nu ţinea deloc că soră-sa să se ducă la acea imprudentă întâlnire, se pomeni întrebând, spre propria-i surpriză:

— Vrei să-l primesc eu? Probabil că a văzut lumina.

— N-ai putea să-l iei undeva, cu tine, Dinny?

— Am să încerc.

— Atunci du-te, dragă. Ce minunat din partea ta! Mă întreb cum m-o fi descoperit. Drace! O să ajungă o belea pe capul meu! Dinny se reîntoarse în camera de zi, stinse lumina şi coborî scăriţa răsucită. Talanga de oiţă clincăni din nou, în timp ce se îndrepta spre uşă. Străbătând săliţa, îşi spunea: „Se deschide din afară înăuntru, deci trebuie să ies şi să trag uşa după mine”. Inima începu să-i bată cu putere, trase adânc aer în plămâni, deschise repede uşa, păşi afară şi o închise după ea cu o bufnitură. Se trezi piept în piept cu cumnatul ei şi sări îndărăt, cu un admirabil şi spontan:

— Cine e?

El îşi înălţă pălăria şi rămaseră privindu-se unul pe celălalt.

— Dinny! Clare e acasă?

— Da; dar nu poate să primească pe nimeni.

— Vrei să spui că nu poate să mă primească pe mine?

— Dacă ţii s-o iei aşa…

Jerry rămase locului, fixând-o cu ochii lui sfidători.

— Atunci o să mă primească în altă zi. Încotro mergi?

— În Mount Street.

— Dacă-mi dai voie, te însoţesc.

— Te rog.

Porni alături de el, zicându-şi: „Fii atentă!” Căci în prezenţa lui nu se mai simţea atât de pornită ca în absenţa lui. Aşa cum recunoştea toată lumea, Jerry Gorven avea farmec.

— Clare m-a încondeiat bine, presupun?

— Te rog, n-aş vrea să discutăm despre aceste lucruri; eu împărtăşesc absolut tot ce simte ea.

— Fireşte. Loialitatea ta e proverbială. Dar gândeşte-te, Dinny, cât e de provocătoare!

Îşi întoarse spre ea ochii zâmbitori. Viziunea aceea, gâtul, rotunjimile, sclipirea, părul negru, ochii! Sex appeal, oribilă expresie!

— N-ai idee cum te duce în ispită, urmă el. Şi-apoi, eu am fost întotdeauna un experimentalist.

Brusc, Dinny se opri:

— E vorba de sora mea, ştii…

— Eşti convinsă? Pare ciudat când cineva vă priveşte pe amândouă.

Dinny porni din nou, fără să răspundă.

— Ascultă-mă, Dinny, începu Jerry cu glasul lui plăcut. Eu sunt un senzual, dacă ţii să ştii, dar ce importanţă are? În mod firesc, legăturile sexuale iau forme aberante. Dacă cineva o să-ţi spună că nu-i aşa, să nu-l crezi. Lucrurile astea se petrec de la sine şi, în orice caz, sunt lipsite de importanţă. Dacă se întoarce Clare la mine, până în doi ani nici n-o să-şi mai amintească măcar de toată povestea asta. Ei îi place să-şi trăiască viaţa şi eu nu sunt sâcâitor. Căsătoria e în bună parte o chestiune de „fiecare face cum îi place”.

— Vrei să spui că până-n doi ani ai să-ţi exersezi experienţele cu altă femeie?

El ridică din umeri, o privi şi zâmbi:

— Discuţia asta e cam penibilă, nu? Ceea ce vreau să te fac să sesizezi e faptul că eu sunt un dual. Una dintre faţetele mele, şi e singura care contează, e cea a omului cu o misiune de îndeplinit, şi care şi-o îndeplineşte cu seriozitate. De omul acesta ar trebui să se agaţe Clare pentru că el o să-i ofere o existenţă în care n-o să lâncezească; se va afla mereu în centrul vieţii şi al oamenilor de importanţă; va avea parte de senzaţii şi de variaţie, lucruri la care ea ţine. Se va bucura de oarecare influenţă, ceea ce iarăşi nu-i displace. Cealaltă faţetă aparţine omului care, mă rog, omului care urmăreşte plăcerea şi înţelege să şi-o ia de unde poate, dacă vrei; dar în ce-o priveşte pe Clare, ce-a fost mai rău a trecut, cel puţin aşa se vor petrece lucrurile când ne vom reîncepe viaţa în comun. Vezi bine, sunt onest, sau neobrăzat dacă vrei.

— În toate această istorie nu văd unde intră dragostea, răspunse Dinny sec.

— Poate că nici nu intră. Căsătoria se compune din interese reciproce şi din dorinţă. Cele dintâi cresc pe măsură ce trec anii, cea de-a doua se stinge. Şi este exact ceea ce ar trebui să dorească şi Clare.

— Nu pot să vorbesc în numele ei, dar eu nu văd lucrurile în acest fel.

— E o experienţă pe care tu n-ai încercat-o, draga mea.

— Nu, răspunse Dinny, şi nădăjduiesc să n-o încerc niciodată în asemenea circumstanţe. Mi-ar displăcea o alternanţă între comerţ şi viciu.

Corven râse.

— Apreciez sinceritatea ta. Dar, serios, Dinny, ar trebui s-o convingi. Face o mare greşeală.

Dinny se simţi cuprinsă de o furie subită.

— Părerea mea, murmură ea printre dinţii strânşi, este că tu făcut o mare greşeală. Dacă te comporţi într-un anumit fel cu anumiţi cai, niciodată după aceea nu-i mai poţi stăpâni.

La aceasta, Corven nu răspunse.

— Doar nu doriţi un divorţ în familie, reluă în cele din urmă, întorcând capul şi privind-o cu intensitate. I-am spus soţiei mele că nu-mi pot îngădui s-o las pe ea să intenteze divorţ. Îmi pare rău, dar în această privinţă sunt categoric. Dacă nu se întoarce la mine, nu va fi liberă să facă ce-i place.

— Vrei să spui, continuă Dinny tot printre dinţi, că dacă se întoarce la tine va fi liberă să facă orice?

— Până la urmă la asta se va ajunge.

— Înţeleg. Acum am să-ţi spun noapte bună.

— Cum doreşti. Mă consideri un cinic. E posibil să fiu. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să o recapăt pe Clare. Şi dacă nu se întoarce la mine, să bage bine de seamă!

Se opriseră sub un felinar şi, cu un efort, Dinny îi susţinu privirea. Era formidabil, insolent, şi cu zâmbetu-i subţire şi privirea neclintită exercita o implacabilă forţă hipnotică, asemenea unei pisici.

Îi răspunse liniştită.

— Înţeleg foarte bine. Noapte bună.

— Noapte bună, Dinny! Îmi pare rău, dar e preferabil ca lucrurile să fie clare. Îmi dai mâna?

Fără voie, Dinny îl lăsă să-i ia mâna, apoi coti spre Mount Street.