VI.

Trei zile după întâlnirea de la „The Coffee House”, tânărul Croom primi o scrisoare de la Sir Lawrence Mont, care-l anunţa că vărul său Muskham nu aştepta să-i sosească iepele arabe decât în primăvară. Între timp îşi notase numele domnului Croom şi avea să aranjeze o întâlnire cu acesta pe curând. Cunoştea domnul Croom vreun dialect arab?

„Nu, gândi domnul Croom, dar eu îl cunosc pe Stapylton”. Stapylton, din familia Lăncer, îi fusese coleg mai vârstnic la Wellington, şi acum se afla acasă, venit în concediu din India. Faimos jucător de polo, de bună seamă că avea cunoştinţe despre jargonul folosit în Orient în lumea crescătorilor de cai. Dar cum Stapylton îşi fracturase femurul antrenând un cal pentru o cursă cu obstacole, mai putea aştepta; pe când nevoia de a găsi imediat „o slujbă lucrativă” nu mai putea aştepta. Tânărul Croom îşi continuă investigaţiile. Toată lumea îi spunea: „Aşteaptă până după alegeri!”

În dimineaţa de după alegeri ieşi din Ryder Street, plin de speranţe, dar în seara aceleiaşi zile, când se întoarse la „The Coffee House”, cu speranţele dezumflate, îşi spuse: „Aş fi avut aceleaşi şanse dacă m-aş fi dus la Newmarket să văd campionatul Cambridgeshire.”

Portarul îi înmâna o scrisoare şi inima începu să-i bată cu putere. Alese un colţişor liniştit şi citi:

Dragă Tonny, Am găsit o slujbă ca secretară a noului nostru deputat, Eustace Dornford, care e avocat în Temple. Aşadar, mă aflu la Londra. Până îmi voi înjgheba un cort la meu, voi locui la mătuşa mea, Lady Mont, în Mount Street. Nădăjduiesc că şi tu ai fost la fel de norocos. Ţi-am promis să-ţi dau de veste îndată ce sosesc la Londra; dar te implor să procedezi cu raţiune şi nu cu sensibilitate şi să ţii seama de mândrie şi prejudecată21, a ta parteneră de vapor care-ţi doreşte numai bine, Clare Corven.

„Drăguţa de ea! gândi Croom. Ce noroc!” Câţi din nou scrisoarea, o puse în buzunarul din stânga vestonului, sub tabacheră, şi se duse în fumoar. Acolo, pe o foaie de hârtie imprimată cu imemoriala emblemă a clubului, îşi revărsă inima candidă:

Iubită Clare, Nu-ţi pot spune cât de mult mi-a ridicat moralul scrisoarea ta. Faptul că te vei afla la Londra e o noutate încântătoare. Unchiul tău a fost foarte amabil cu mine, aşa încât va trebui să-i fac o vizită ca să-i mulţumesc. Aşadar, caută să mă vezi mâine după-masă pe la şase. Îmi petrec tot timpul vânând o slujbă şi încep să-mi dau seama ce înseamnă viaţa bieţilor nenorociţi cărora li se trânteşte uşa-n nas zi de zi. Şi când o să dau de fundul pungii, ceea ce se va întâmpla în curând, o să fie şi mai rău. Din păcate, nici un fel de ajutor de şomaj pentru acest sărman copilaş. Sper că pundit22-ul pentru care urmează să lucrezi e un tip la locul lui. Deputaţii mi-au făcut întotdeauna impresia că ar fi cam rigizi. Şi oricum, nu reuşesc să te văd pe după un morman de facturi şi petiţii, şi scrisori solicitând aprobări de deschidere a cârciumilor şi aşa mai departe. În orice caz, găsesc minunat din partea ta că doreşti să fii independentă. Ce majoritate zdrobitoare a fost! Dacă nici cu acest sprijin nu-s în stare să facă ceva, înseamnă că nu-s buni de nimic. Mie mi-e cu neputinţă să nu fiu îndrăgostit de tine, ştii, şi să nu tânjesc să fiu alături de tine toată ziua şi toată noaptea. Dar o să fiu cât de cuminte o să pot, pentru că ultimul lucru pe care-l doresc ar fi să-ţi pricinuiesc vreo neplăcere. Mă gândesc tot timpul la tine, chiar când scrutez faţa împietrită a vreunui pisălog cu mutra ca de peşte, ca să văd dacă jalnica mea poveste îi trezeşte facultatea de a gândi. Adevărul este că te iubesc teribil de mult. Deci pe mâine, joi, în jurul orei şase.

Noapte bună, iubita şi frumoasa mea, al tău, Tony.

După ce căută numărul la care locuia Sir Lawrence în Mount Street, scrise adresa pe plic şi se duse să expedieze singur scrisoarea. Apoi, deodată, nu mai simţi nici un chef să se întoarcă la The Coffee House„. Locul nu se potrivea cu starea lui de spirit. Cluburile sunt atât de bărbăteşti şi atitudinea lor faţă de femei este acel semidispreţ, semidorinţă, ce caracterizează taclalele de după cină. Oricum, erau nişte refugii confortabile, apărate de invazia femeilor, imune în faţa somaţiilor; şi o dată pătrunşi în atmosfera clubului, bărbaţii căpătau cu toţii aceeaşi expresie de „tihnă în fotoliu„. Şi „The Coffee House”, aproape cel mai vechi dintre toate cluburile, era îmbâcsit de nelipsitele capete pătrate, oameni pe care nu ţi-i puteai imagina în afara unul club.

„Nu! îşi spuse tânărul Croom. Mănânc undeva un cotlet şi mă duc la chestia aia din Drury Lane.”23

Îşi cumpără un loc sus, la balcon, în fund, dar cum avea ochi foarte buni, văzu bine. În curând fu cu totul absorbit. Lipsise destul de mult din Anglia pentru a nutri unele sentimente faţă de patrie.

Pitoreasca suită de tablouri din istoria ultimilor treizeci de ani ai Angliei îl impresionă mai puternic decât i-ar fi plăcut să mărturisească oricui i-ar fi fost vecin de scaun. Războiul bur, moartea reginei24, scufundarea Titanicului25, războiul mondial, armistiţiul26, vivat 1931, dacă cineva, după spectacol, i-ar fi cerut părerea, ar fi răspuns probabil: „Minunat, dar m-a cam agasat!” Cât a stat acolo însă, a simţit altceva decât „agasare”: durerea îndrăgostitului care doreşte fericirea alături de făptura iubită, şi n-o poate dobândi; simţământul celui care încearcă să se ţină drept şi neclintit, şi e întruna târât ba într-o parte, ba în alta. Când ieşi în stradă, îi răsunau în urechi cuvintele de încheiere: „Măreţie, demnitate şi pace!” Emoţionante, dar afurisit de ironice! îşi scoase o ţigară din tabacheră şi o aprinse. Noaptea era uscată şi o porni pe jos, croindu-şi drum prin puhoiul traficului, cu vaierul melancolic al cântăreţilor de stradă întârziindu-i în auz. Viziuni cereşti şi lături! Indivizi îndreptându-se spre casă în limuzine, şi păsări de noapte, fără adăpost! „Măreţie, demnitate şi pace!” „Trebuie neapărat să beau ceva!” îşi spuse. Clubul i se părea din nou posibil, ba chiar îmbietor, şi o porni într-acolo.

Rămâi cu bine, Piccadilly! La revedere, Leicester Square! 27 Minunată scena aceea în care soldaţii mărşăluiau în spirală, fluierând prin ceaţa întunecoasă; în timp ce în prim-planul iluminat, trei fete fardate repetau: „Nu vrem să vă pierdem, dar socotim că trebuie să plecaţi!” Şi din balcoanele aflate pe scenă, de-o parte şi de alta, lumea privea în jos la ei şi-i aplauda. Întregul tablou! Veselia de pe feţele fardate ale celor trei fete stingându-se treptat şi devenind până la urmă sfâşietoare! Va trebui să se mai ducă o dată cu Clare. Oare pe ea o s-o impresioneze? Şi deodată îşi dădu seama că nu-şi putea răspunde. Ce putem noi şti despre un altul, chiar despre femeia iubită? Ţigara îi ardea buzele, şi scuipă mucul. Scena aceea cu perechea de tineri în luna de miere, rezemată de balustrada vasului „Titanic”, tineri cărora li se deschideau în faţă toate perspectivele şi de fapt nimic alta decât adâncurile reci ale mării! Oare cei doi mai ştiau şi altceva decât că se doresc unul pe celălalt? Viaţa-i a naibii de ciudată, dacă stai s-o analizezi. Urcă treptele clubului „The Coffee House” cu sentimentul că trăise intens de când le coborâse ultima oară…

A doua zi, la şase fix, sună la uşa reşedinţei din Mount Street.

Îi deschise un valet, cu sprâncenele uşor înălţate.

— Sir Lawrence Mont e acasă?

— Nu, domnule. Dar Lady Mont este.

— Din păcate n-o cunosc pe Lady Mont. Pe Lady Corven aş putea cumva s-o văd pentru un moment?

Una dintre sprâncenele valetului se înălţă şi mai mult. „Aha!” părea să-şi zică în sinea lui.

— Dacă sunteţi bun să-mi spuneţi numele dumneavoastră, domnule.

Tânărul Croom îi întinse o carte de vizită.

— Domnul James Bernard Croom, îngâna valetul.

— Te-aş ruga s-o anunţi că a venit domnul Tony Croom.

— Foarte bine. Vă rog să aşteptaţi o clipă. Ah! Iat-o pe Lady Corven.

Un glas rosti de pe scări:

— Tony? Ce punctualitate! Vino sus să faci cunoştinţă cu mătuşa mea.

Clare se aplecase peste balustrada scării şi valetul se făcuse nevăzut.

— Lasă-ţi pălăria. Cum poţi umbla fără pardesiu? Eu dârdâi tot timpul.

Tânărul Croom veni foarte aproape de ea.

— Iubito! îi murmură.

Clare îşi duse un deget la buze, apoi îl întinse spre Tony care-l atinse cu degetul său.

— Vino!

Ajunsă în capul scării, deschise o uşă, apoi anunţă:

— Mătuşă Em, îţi prezint un partener de călătorie. A venit să-l vadă pe unchiul Lawrence. Domnul Croom, mătuşa mea, Lady Mont.

Tânărul Croom fu conştient de astă dată că fusese „detectat”, o văzu pe Clare privindu-l cu un zâmbet vag zeflemitor. Ah, de-ar putea rămâne măcar cinci minute singur cu ea, i-ar săruta el zâmbetul ăsta de pe buze. Ar…!

— Povesteşte-mi despre Ceylon, domnule Craven.

— Croom, mătuşico, Tony Croom. Sau mai bine spune-i Tony. Nu-i numele lui, dar aşa-l strigă toată lumea.

— Tony! Cei cu numele ăsta sunt totdeauna eroi. Nu ştiu de ce.

— Tony ăsta e un om obişnuit.

— Ceylon. Acolo ai cunoscut-o, domnule… Tony?

— Nu. Ne-am întâlnit pe vapor.

— Ah! Eu şi Lawrence obişnuiam să dormim pe punte. Asta se întâmpla cam pe la libertinul sfârşit al secolului trecut28. Îmi aduc aminte că pe atunci mişunau bărcile pe Tamisa.

— Şi-acum la fel, mătuşă Em.

Tânărul Croom avu brusc viziunea Clarei şi a propriei sale persoane într-o barcă, pe o lagună calmă. Se ridică în picioare şi spuse:

— Aseară am fost să văd „Cavalcada”. Măreţ spectacol!

— Ah! făcu Lady Mont. Asta îmi aminteşte de ceva. Şi ieşi din cameră.

Tânărul Croom sări ca pe arcuri.

— Tony! Fii cuviincios!

— Dar de bună seamă că de asta a ieşit.

— Mătuşa Em e extrem de amabilă, însă eu n-am de gând să abuzez de amabilitatea ei.

— Dar Clare, nu ştii cât…

— Ba ştiu. Aşază-te.

Tânărul Croom se supuse.

— Şi acum, ascultă Tony! Am avut parte de suficient amor fiziologic, ca să-mi piară cheful pentru multă vreme. Tu şi cu mine o să fim numai prieteni, va fi o legătură platonică.

— O, Dumnezeule! făcu tânărul Croom.

— Aşa trebuie să fie, sau dacă nu, pur şi simplu o să încetăm de a ne mai vedea.

Tânărul Croom rămase foarte liniştit, cu privirile pironite în ochii ei; prin mintea tinerei trecu gândul: „Va fi o tortură pentru el. E prea frumuşel ca să-i pot cere una ca asta. Cred că ar trebui să nu ne mai vedem deloc”.

— Uite ce-i, i se adresă cu blândeţe, tu vrei să mă ajuţi, nu-i aşa? Avem tot timpul înaintea noastră. Poate că… într-o bună zi…

Tânărul Croom îşi încleştă mâinile pe braţele fotoliului. În ochi îi lucea o expresie de durere.

— Foarte bine, răspunse încet, accept orice, numai să te pot vedea. Voi aştepta până când iubirea va însemna şi pentru tine altceva decât un simplu act fiziologic.

Clare rămase tăcută, contemplându-şi vârful pantofului de antilopă pe care şi-l legăna uşor; apoi, deodată se uită fix în ochii lui îngânduraţi.

— Dacă n-aş fi o femeie măritată, ai aştepta plin de voie bună şi n-ai suferi deloc. Spune-ţi, în fond, că aşa stau lucrurile.

— Din păcate, nu pot. Cine ar putea?

— Înţeleg, eu sunt fruct, nu floare, port amprenta fiziologică.

— Nu vorbi aşa, Clare! Am să fiu oricum ai să mă vrei tu. Şi dacă n-o să pot arăta întotdeauna voios ca o pasăre, să mă ierţi.

Clare îl măsură cu o privire filtrată printre gene şi-i răspunse:

— Bun!

Urmă o tăcere în timpul căreia îşi dădu seama că el încerca să-şi întipărească în minte imaginea ei, din creştetul acoperit de bucle negre, tunse scurt, şi până la vârful pantofului de antilopă. Faptul că trăise alături de Jerry Corven o făcuse conştientă de fiecare detaliu al trupului ei. Ştia că-i graţioasă şi provocatoare. Nu voia să-l tortureze pe Tony, dar nu i se părea neplăcut s-o facă. E ciudat cum e posibil să-ţi pară şi rău şi bine în acelaşi timp, şi pe deasupra să te simţi şi sceptică şi puţin amară. Dăruieşte-i-te, şi în câteva luni o să se plictisească de tine! Clare adăugă brusc:

— Ei bine, am găsit o locuinţă, o mică vizuină ciudată, a fost pe vremuri o dugheană de antichităţi, într-un garaj părăsit, transformat în locuinţă.

Tony replică vioi:

— Pare drăguţ. Şi când te muţi?

— Săptămâna viitoare.

— Pot să te ajut?

— Dacă te pricepi să zugrăveşti pereţii…

— Mă pricep. Mi-am zugrăvit de două sau de trei ori întreg bungalowul meu din Ceylon.

— Va trebui să lucrăm serile, pentru că peste zi sunt la slujbă.

— Cum e şeful tău? La locul lui?

— Foarte, şi îndrăgostit de soră-mea. Cel puţin, aşa-mi face mie impresia.

— O! făcu tânărul Croom muncit de îndoieli.

Clare surâse. Era atât de limpede că-şi spunea: „S-ar putea ca un om care te vede în fiecare zi pe tine să fie îndrăgostit de altcineva?”

— Când pot să încep?

— Mâine seară, dacă vrei. Adresa: Garajele Melton, numărul 2, lingă Malmesbury Square. Procur materialele în cursul dimineţii şi începem cu etajul. Să spunem la şase şi jumătate.

— Splendid!

— Numai. Tony… fără insistenţe de tipul Viaţa e reală… viaţa e serioasă…29

Zâmbind cu jale, tânărul îşi duse mâna la inimă.

— Şi acum, trebuie să pleci. Te conduc până jos, ca să văd dacă nu s-a întors unchiul meu.

Tânărul Croom se ridică.

— Ce se aude cu Ceylonul? întrebă el deodată. Ai neplăceri?

Clare înălţă din umeri.

— Până în prezent nu s-a întâmplat nimic.

— Dar situaţia asta nu poate dura. Te-ai gândit la ce trebuie făcut?

— Nu văd la ce mi-ar folosi să mă gândesc. E foarte probabil ca dânsul să nu întreprindă nimic.

— Nu pot suporta să te ştiu… Îşi curmă vorba.

— Vino, îl chemă Clare şi porni să coboare treptele.

— Nu cred că mai am chef să-l văd pe unchiul tău. Atunci pe mâine la şase şi jumătate.

Îi ridică mâna la buze, şi se îndreptă spre uşă. Dar se întoarse din nou spre ea. Clare îşi ţinea capul uşor înclinat pe un umăr şi zâmbea.

Tony ieşi zăpăcit.

Un tânăr care se deşteaptă brusc printre porumbeii Cytherei30, conştient pentru prima oară de misteriosul magnetism pe care-l radiază ceea ce în limbaj vulgar se numeşte „o văduvă de paie” şi nevoit totuşi să se reţină clin pricina scrupulelor sau a convenţiilor, e de plâns. Nu şi-a ales singur soarta. Ea s-a năpustit pe furiş asupră-i, secătuindu-l, fără cruţare, de orice alt interes lumesc. E o obsesie care înlocuieşte gustul normal de viaţă printr-o durere voluptoasă. Maxime de felul: „Să nu săvârşeşti adulter”, „Să nu râvneşti la nevasta aproapelui tău”, „Fericiţi cei curaţi cu inima” devin steril teoretice. Tânărul Croom fusese crescut în disciplina clopoţelului de şcoala: „Comportă-te cavalereşte!” Acum îşi dădea seama de bizară nepotrivire a acestei lozinci. Ce înseamnă „cavalereşte”? Iat-o pe ea, tânăra şi frumoasă, fugind de la un soţ cu şaptesprezece ani mai vârstnic, care era o brută; Clare nu-i mărturisise acest lucru dar, fără îndoială, aşa era. Şi iată-l pe el, îndrăgostit nebuneşte de Clare care-l îndrăgea, nu aşa cum o iubea dânsul, dar atât cât era de aşteptat! Şi toată această poveste, nu putea duce la nimic altceva decât la un ceai luat împreună. Asemenea irosire ar însemna un soi de sacrilegiu.

Preocupat de atari gânduri, Tony trecu pe lângă un bărbat de statură mijlocie, cu o înfăţişare vioaie, cu ochi ca de pisică şi buze subţiri fixate, prin ghearele mărunte a nenumărate riduri fine, într-o faţă arămie, şi care se întoarse să privească după el, cu o uşoară contracţie a gurii, ce putea fi luată drept un zâmbet.