VII.

După plecarea tânărului Croom, Clare rămase o clipă în hol, aducându-şi aminte de ultima oară când ieşise pe uşa aceea principală, într-un taior cafeniu şi cu o pălărioară maro închis, trecând printre şiruri de oameni care-i strigau: „Multă fericire!” şi „Drum bun, iubito!” şi „Salută Parisul din partea mea!”. Doar optsprezece luni se scurseseră de atunci şi câte se întâmplaseră! Buza de jos i se răsfrânse; intră în biroul unchiului ei.

— A, unchiule Lawrence, eşti acasă! A fost pe aici Tony Croom ca să te vadă.

— Tânărul acela simpatic şi fără ocupaţie?

— Da. Voia să-ţi mulţumească.

— Mă tem că nu prea are de ce.

Şi ochii lui Sir Lawrence, negri şi ageri ca ochii de becaţă sau de sitar, îşi plimbară sceptic privirile asupra drăgălaşei sale nepoate. Clare nu era ca Dinny, favorita lui, dar, indiscutabil, o găsea atrăgătoare. Prea curând îşi ratase căsnicia; Em îi povestise şi-i atrăsese atenţia că nu trebuie să pomenească nici o vorbă. Mă rog, Jerry Corven! De câte ori venea vorba de el oamenii ridicau din umeri şi vorbeau cu subînţeles. Păcat! Dar realmente, asta nu-l privea pe dânsul.

O voce rosti înăbuşit, din uşă:

— Sir Lawrence, a sosit Sir Gerald Corven.

Involuntar, Sir Lawrence îşi duse degetul la buze. Valetul vorbi cu glas şi mai scăzut:

— L-am poftit în camera mică şi i-am spus că mă duc să văd dacă Lady Corven e acasă.

Sir Lawrence observă că mâinile Clarei se încleştaseră cu putere pe speteaza scaunului îndărătul căruia stătea.

— Eşti acasă, Clare?

Nu răspunse nimic, dar faţa îi era dură şi albă ca piatra.

— O clipă, Blore. Revino când sun.

Valetul se retrase.

— Ei, draga mea?

— Probabil că a luat vaporul imediat următor. Unchiule, nu vreau să-l văd.

— Dacă-i spunem numai că nu eşti acasă, probabil că o să revină.

Clare îşi zvârli capul pe spate.

— Ei bine, am să-l văd!

Sir Lawrence fu străbătut de un mic fior.

— Dacă-mi spui ce trebuie să-i comunic, o să discut eu cu el în locul tău.

— Mulţumesc, unchiule, dar nu văd de ce-ai prelua dumneata necazurile mele.

Sir Lawrence gândi: „Slavă Domnului!”

— În orice caz, dacă ai nevoie de mine, voi fi prin preajmă. Succes, draga mea!

Şi ieşi din birou.

Clare se aşeză în faţa focului; voia să fie în apropierea soneriei. Avea senzaţia, care-i devenise familiară, că se încordează în şa, pregătindu-se pentru un salt formidabil. „Oricum, n-o să mă atingă!” îşi spuse. Auzi glasul lui Blore:

— My Lady, Sir Gerald Corven.

Ciudat ca un soţ să fie anunţat propriei sale soţii! Dar servitorii ştiu tot.

Fără să-l privească, văzu perfect unde se oprise în picioare. Un val de mânie ruşinată îi împurpură obrajii. O fascinase şi apoi o folosise ca pe o jucărie, pentru a-şi satisface gusturile în fel şi chip. O…

Glasul lui, tăios şi stăpânit, rosti:

— Ei, draga mea, ai luat o hotărâre cam pripită.

Clar şi răspicat, ca întotdeauna, şi evocându-ţi o pisică prin zâmbetul gurii cu buze subţiri şi prin ochii sfidători care te străpungeau.

— Ce doreşti?

— Doar pe tine.

— Nu mă poţi lua.

— Absurd!

Făcu mişcarea cea mai iute cu putinţă şi o prinse în braţe. Clare îşi lăsă capul pe spate şi-şi puse degetul pe butonul soneriei.

— Lasă-mă, sau sun! îşi strecură cealaltă mână, pavăză între faţa ei şi a lui. Depărtează-te de mine şi să stăm de vorbă; altminteri va trebui să pleci.

— Foarte bine! Dar e ridicol.

— O, îţi imaginezi că aş fi plecat dacă n-aveam de gând să te părăsesc definitiv?

— Mi-am închipuit că ai fost exasperată, şi nu mă mir. Îmi pare rău.

— N-are rost să discutăm cele întâmplate. Te cunosc şi nu mă mai întorc la tine.

— Draga mea, îţi cer scuze, şi-ţi dau cuvântul meu că pe viitor lucrurile nu se vor mai repeta.

— Ce drăguţ din partea ta!

— A fost doar o încercare. Unele femei adoră asemenea gesturi, la momentul potrivit.

— Eşti o fiară.

— Care s-a căsătorit cu „Frumuseţea”. Haide, Clare, nu fi proastă şi nu ne face pe amândoi de râsul lumii. Ai dreptul să-ţi fixezi condiţiile.

— Şi să am încredere în tine că le vei respecta? De-altfel, nu aşa înţeleg eu să-mi refac viaţa. N-am decât douăzeci şi patru de ani.

Zâmbetul îi pieri de pe buze.

— Înţeleg. Am văzut un tânăr ieşind din această casă. Numele şi situaţia?

— Tony Croom. Şi ce-i cu asta?

Corven se îndreptă spre fereastră şi, după un minut în care se mulţumi să contemple strada, se întoarse spre Clare.

— Din nefericire îmi eşti soţie.

— La fel gândesc şi eu.

— Sincer, Clare, întoarce-te la mine.

— Sincer, nu.

— Am o situaţie oficială şi nu-mi pot permite să mă joc cu ea. S-ar putea să fiu tot ceea ce gândeşti tu, dar nu sunt nici farsor, nici demodat. Nu ţin să fac caz de situaţia mea, sau de Sanctitatea căsniciei sau de chestii de felul ăsta. Dar în Serviciul Colonial se acordă încă atenţie lucrurilor de acest gen şi nu-mi pot îngădui să te las să înaintezi divorţ.

— Nici nu mă gândeam la aşa ceva.

— Atunci?

— Nu ştiu nimic alta decât că nu mă mai întorc la tine.

— Numai din cauza…?

— Şi din multe altele.

Zâmbetul de pisică îi încolţise iar pe buze şi o împiedica să întrezărească ceea ce se ascundea îndărătul lui.

— Vrei să înaintez eu divorţul?

Clare înălţă din umeri.

— N-ai motiv.

— Bineînţeles că tu aşa o să afirmi.

— Şi o s-o şi cred.

— Uite ce-i, Clare, toate astea sunt absurde şi nedemne de o persoană cu bunul tău simţ şi cu cunoaşterea ta asupra vieţii. Nu poţi rămâne o perpetuă „văduvă de paie”. Nu-ţi displăcea viaţa de acolo.

— Există anumite lucruri pe care nu le suport şi la care tu m-ai supus.

— Ţi-am spus doar că nu se vor mai repeta.

— Şi eu ţi-am spus că n-am încredere în tine.

— Asta înseamnă a te învârti în jurul propriei cozi. Ai de gând să trăieşti pe spinarea familiei tale?

— Nu. Mi-am găsit o slujbă.

— O! Ce anume?

— Secretară la noul nostru deputat în Parlament.

— Ai să te saturi în doi timpi şi trei mişcări.

— Nu sunt de aceeaşi părere.

O privi fix, fără să mai zâmbească. O clipă, Clare îi putu citi gândurile, pentru că faţa lui purta acea expresie de preludiu la dorinţa sexuală.

Corven rosti brusc:

— Nu suport să te aibă alt bărbat.

Era reconfortant ca măcar o dată să-i fi putut citi gândurile în profunzime. Nu-i răspunse.

— Mă auzi?

— Da.

— O spun serios.

— Îmi dau seama.

— Eşti un mic diavol de piatră.

— Îmi pare rău că n-am fost aşa.

Corven străbătu o dată camera în sus şi-n jos, apoi se opri drept în faţa ei.

— Uite-te la mine. Nu am de gând să plec fără tine. Locuiesc la hotelul Bristol. Bagă-ţi minţile în cap, fii fată bună şi vino înapoi. Vom relua totul de la capăt. Mă voi purta foarte drăguţ cu tine.

Clare îşi pierdu stăpânirea de sine şi strigă:

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, înţelege odată! Ai ucis în mine orice urmă de sentiment ce-ţi mai purtăm!

Ochii lui se dilatară, apoi se îngustară din nou, buzele i se subţiară până ajunseră o linie. Arăta ca un dresor de cai.

— Înţelege-mă şi tu limpede, adăugă el cu o voce foarte joasă, sau te întorci la mine, sau cer divorţul. N-am să te las să tragi de timp.

— Sunt convinsă că la fel ar gândi orice soţ judicios.

Pe buzele lui reapăru zâmbetul.

— Pentru vorba asta, am de gând să te sărut.

Şi înainte ca ea să-l fi putut opri, îşi lipi buzele de gura ei. Clare se smulse şi apăsă pe butonul soneriei. Corven se îndreptă grăbit spre uşă.

— Au revoir, îi spuse şi ieşi.

Clare îşi şterse buzele. Se simţea buimacă şi istovită şi nu-şi dădea seama dacă victoria era de partea lui sau a ei.

Stătea în faţa focului, cu fruntea în mâini, când îşi dădu seama că Sir Lawrence se întorsese în încăpere şi păstra o tăcere plină de tact.

— Îmi pare teribil de rău, unchiule; de săptămâna viitoare mă mut la mine.

— Ia o ţigară, draga mea.

Clare luă ţigara şi inhală, odată cu fumul, şi liniştea pe care i-o dădea. Unchiul ei se aşezase, îi putea vedea expresia ironică a sprâncenelor.

— Întrevederea a avut succesul scontat?

Clare încuviinţă din cap.

— Formula evazivă. Fapt este că fiinţele omeneşti nu sunt niciodată satisfăcute cu ceea ce nu doresc, oricât de abil li s-ar oferi această. Continuarea în numărul viitor.

— În ceea ce mă priveşte, nu.

— Din păcate, la o întrevedere sunt întotdeauna două părţi.

— Unchiule Lawrence, întrebă ea pe neaşteptate, care-i acum legea divorţurilor?

Baronetul îşi desfăcu picioarele lungi şi subţire, pe care le ţinuse încrucişate.

— N-am prea avut de-a face în mod special cu această lege. Bănuiesc că-i ceva mai puţin demodată decât în trecut, dar să ne uităm în Whitaker.

Întinse mâna după volumul cu cotor roşu.

— Pagina 258 – iat-o, draga mea.

Clare citi în tăcere, în timp ce Sir Lawrence o privea cu amărăciune. În cele din urmă, ridică ochii şi spuse:

— Deci, dacă vreau să-l determin să ceară divorţul, trebuie să comit adulter.

— Ăsta-i, cred, felul elegant de a pune chestiunea. Oricum, în cercurile alese, bărbatul este cel care-şi asumă treburile murdare.

— Da, dar Jerry n-o va face. Doreşte să mă întorc la dânsul. Şi-apoi, trebuie să ţină seama de situaţia lui.

— Asta aşa e, desigur, spuse Sir Lawrence dus pe gânduri; în ţara noastră, o carieră e o plantă delicată care cere îngrijiri speciale.

Clare închise almanahul Whitaker.

— Dacă n-ar fi la mijloc familia mea, urmă ea, mâine i-aş furniza motivul de divorţ şi-aş isprăvi cu toate.

— Nu crezi c-ar fi preferabil să-i mai acorzi o şansă? Clare clătină din cap.

— Pur şi simplu nu pot.

— Atunci situaţia e foarte neplăcută. Ce spune Dinny?

— N-am discutat cu ea. Nu ştie că a sosit?

— Deci în clipa de faţă nu te poţi sfătui cu nimeni?

— Nu. Dinny ştie de ce l-am părăsit, asta-i tot.

— Mă îndoiesc că Jerry Corven e un om înzestrat cu multă răbdare.

Clare râse.

— Niciunul dintre noi doi nu e capabil de îndelungi suferinţe.

— Ştii unde locuieşte?

— La hotelul Bristol.

— Poate că n-ar fi rău să-l ţinem niţel sub supraveghere, spuse Sir Lawrence cu glas tărăgănat.

Clare se cutremură.

— E degradant; şi-apoi, unchiule, n-aş vrea să-i afectez cariera. E foarte capabil, ştii.

Sir Lawrence înălţă din umeri.

— Pentru mine, răspunse el, şi pentru familia ta, cariera lui nu înseamnă nimic în raport cu bunul tău renume. De când e aici?

— De puţin timp, cred.

— Ai vrea să mă întâlnesc cu el şi să aranjez să-ţi redea libertatea?

Clare nu răspunse nimic, iar Sir Lawrence, urmărind-o, îşi spuse: „Frumoasă, dar un temperament rebel. Mult spirit, dar nici un strop de răbdare.”

După un timp, Clare continuă:

— E vina mea, toată lumea s-a împotrivit la această. căsătorie. Nu vreau să-ţi creez necazuri. Şi apoi, el n-o să consimtă.

— Nu se ştie niciodată, murmură Sir Lawrence. Dar dacă mi se iveşte vreun prilej, s-o fac?

— Ar fi foarte frumos din partea dumitale, numai că…

— În regulă. Dar între timp, tinerii fără slujbă… sunt cuminţi?

Clare râse.

— O, îl ţin în frâu. Unchiule Lawrence, îţi mulţumesc foarte mult. Îmi eşti de mare ajutor. Am fost cumplit de nesăbuită; dar Jerry, exercită un soi de fascinaţie, ştii, şi întotdeauna mi-a plăcut riscul. Nu înţeleg cum de pot fi faţa mamei mele. Mama detestă riscurile; iar Dinny ţine seama de ele doar în principiu. Scoase un oftat. Nu vreau să te mai plictisesc. Şi trimiţându-i o sărutare din vârful degetelor, ieşi.

Sir Lawrence rămase în fotoliu, gândind: „Să mă amestec în treaba asta? Urâtă încurcătură şi o să fie din ce în ce mai urâtă. Totuşi, ţinând seama de vârsta ei, ceva trebuie făcut. E necesar să stau de vorbă cu Dinny.”