XI.

Când Sir Lawrence Mont intră a doua zi la clubul Burton, era stăpânit de sentimentele omului care ia hotărârea de a se amesteca în treburile altuia, adică încerca un stingherit simţ al propriei importanţe, îmbinat cu dorinţa de a se fi aflat în acel moment în alt loc. Nu ştia ce naiba să-i spună lui Corven, sau de ce naiba ar trebui să-i spună ceva, din moment ce, după părerea lui, cea mai bună soluţie pentru Clare ar fi fost să mai facă o încercare de a-şi salva căsnicia. Aflând de la portar că Sir Gerald se găsea la club, îşi vârî delicat, nasul pe uşa a trei saloane, până descoperi spinarea prăzii căutate, pitită în colţul unei încăperi prea strâmte pentru a servi şi la altceva decât la corespondenţă. Sir Lawrence se aşeză la o măsuţă lângă uşă, astfel încât să poată simula surpriză când Corven s-ar fi ridicat să plece. Individul avea timp berechet şi şi-l pierdea în neştire. Sir Lawrence observă alături un exemplar din „Ghidul Politicianului Britanic” şi începu să parcurgă alene cifrele importurilor realizate de Marea Britanie. Găsi la cartofi: consumul şaizeci şi şase de milioane cinci sute de tone, producţie opt milioane opt sute şaptezeci şi patru de mii de tone. Mai deunăzi citise un articol al cuiva care scria că se importă anual slănină în valoare de patruzeci de milioane de lire sterline. Luând o foaie de hârtie, Sir Lawrence însemnă: Prohibiţia importului şi protecţia mărfurilor alimentare ce pot fi produse în interior. Importuri anuale: carne de porc, 40.000.000 lire sterline, păsări, aproximativ 12.000.000; cartofi – Dumnezeu ştie cât or mai fi costând. Şi toată carnea de porc, toate ouăle şi jumătate din cantitatea de cartofi ar putea fi produse în ţară. De ce să nu facem un plan pe cinci ani? Ar trebui diminuat, prin prohibiţie, importul de carne de porc şi de ouă cu o cincime în fiecare an, iar importul de cartofi cu o zecime anual, sporindu-se treptat producţia internă, menită să le înlocuiască. La sfârşitul a cinci ani, carnea de porc şi ouăle şi jumătate din cantitatea de cartofi ar proveni din producţia internă. Am economisi în acest fel optzeci de milioane din investiţiile pentru import, ceea ce, practic, ar echilibra balanţa comerţului nostru.

Luând o altă foaie de hârtie, scrise:

Către redactorul şef al ziarului The Times.

Domnule, Un plan simplu de eliberare a balanţei noastre comerciale ar merita, cred, atenţia celor interesaţi să ajungă la ţintă fără ocolişuri. În investiţiile noastre destinate importului sunt prevăzute trei articole alimentare pentru care se cheltuieşte anual circă… lire, şi care ar putea fi produse în ţara noastră, fără să ridicăm simţitor preţul de cost al traiului, m-aş încumeta să afirm, dacă de la bun început luăm elementara precauţie de a spânzura un speculant. Aceste trei articole sunt: carnea de porc, păsările, cartofii. Nu ar fi necesar să se pună impozite, pentru că tot ce s-ar cere ar fi…

Dar în clipa aceea, dându-şi seama că Jerry Corven ieşea din cameră, exclamă:

— Hello!

Corven se întoarse şi veni către el. Cu speranţa că şi dânsul arăta tot atât de degajat că şi nepotul său prin alianţă, Sir Lawrence se ridică:

— Îmi pare rău că nu te-am putut vedea când ai venit la noi acum câteva zile. Ai un concediu mai lung?

— Încă o săptămână, asta-i tot, după care, probabil, va trebui să zbor peste Mediterană.

— Nu-i o lună prea potrivită pentru zbor. Ce părere ai de balanţa răsturnată a comerţului nostru?

Jerry Corven înălţă din umeri.

— Au găsit ceva de care să se agaţe. Niciodată nu izbutesc să vadă mai departe de lungul nasului.

— Tiens! Une montagne! 38 Îţi aduci aminte de caricatura lui Caran d'Ache39 care-l reprezenta pe Buller40 faţă-n faţă cu Ladysmith? Nu, de bună seamă că nu-ţi aduci aminte. Asta a fost acum treizeci şi doi de ani. Dar caracterul naţional rămâne neschimbat, nu crezi? Ce mai e prin Ceylon? Cei de-acolo nu prea-s în amor cu India, sper?

— Dar nici cu noi; ne menţinem pe o poziţie cam zgâlţâita.

— Am auzit că nepoatei mele nu-i prea prieşte clima.

Expresia lui Corven deveni atentă şi vag zâmbitoare.

— Nu i-a priit sezonul cald, dar acesta s-a încheiat.

— Ai de gând s-o iei înapoi cu dumneata?

— Da.

— Nu ştiu dacă procedezi bine.

— Dac-aş lăsa-o aici aş proceda şi mai rău. Ori ai o soţie, ori nu.

Sir Lawrence, privindu-i ochii, gândi: „Nu-i mai spun un cuvânt. E lipsit de rost. Şi-apoi, probabil că are dreptate. Numai că aş pune rămăşag…”

— Scuză-mă, i se adresă Corven. Trebuie să expediez scrisorile astea.

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, o apariţie îngrijită şi sigură pe sine.

„Hm! îşi spuse Sir Lawrence, n-a fost ceea ce s-ar putea numi o discuţie plină de roade.” Şi se aşeză din nou să-şi termine scrisoarea adresată ziarului „The Times”.

— Trebuie să-mi procur cifrele exacte, murmură ca pentru sine. O să apelez la Michael…

Şi gândurile i se întoarseră din nou la Corven. În cazuri din astea, imposibil să ştii a cui e vina. La urma urmei, o nepotrivire e o nepotrivire, şi oricât zel ai depune, sau oricâtă înţelepciune, tot nu reuşeşti s-o îndrepţi. „Ar fi trebuit să fiu judecător, îşi urmă Sir Lawrence gândurile, şi atunci mi-aş fi putut exprima punctul de vedere.” Domnul judecător Mont rosti în cuvântul său: „A sosit momentul să avertizăm poporul acestei ţări împotriva căsătoriei. Această alianţă care s-a dovedit de folos în vremurile victoriene, ar trebui contractată acum numai în cazurile în care există suficiente probe că niciuna dintre părţi nu este înzestrată cu individualitate…” „Cred c-o să mă duc acasă la Em.” Apăsă sugativa pe scrisoarea perfect uscată, adresată ziarului „The Times”, o vârî în buzunar şi porni spre casă prin placidul şi întunecatul Pall Mall. Se opri să se uite în vitrina negustorului său de vinuri din St. James Street, întrebându-se o dată mai mult ce anume justifica suprataxa acestuia, de zece la sută, când un glas rosti în spatele lui:

— Bună seara, Sir Lawrence!

Era tânărul care se numea Croom.

Traversară strada împreună.

— Voiam să vă mulţumesc, Sir, pentru cuvântul pe care l-aţi pus pentru mine la domnul Muskham. M-am văzut azi cu dumnealui.

— Cum ţi s-a părut?

— O, foarte amabil. Sunt de acord cu dumneavoastră că are o idee fixă în ce priveşte încrucişarea cailor noştri de curse cu cei de sânge arab.

— I-ai împărtăşit părerea?

Tânărul Croom zâmbi.

— Nu prea. Calul arab e mult mai scund.

— E ceva în ideea lui. Dar Jack greşeşte când aşteaptă rezultate imediate. E ca şi în politică, oamenii nu vor să se sacrifice azi pentru ce va fi mâine. Dacă un anumit plan nu dă rezultate până în următorii cinci ani, îl socotim ineficient. Jack ţi-a promis să te angajeze?

— O să mă supună la o probă. Va trebui să lucrez la el o săptămână, ca să constate cum mă descurc cu caii. Dar iepele arabe nu vor fi trimise la Koyston. Le va ţine într-un loc special, mai sus de Oxford, lingă Bablock Hythe. Acolo o să lucrez eu dacă reuşesc la examen. Dar asta va fi abia în primăvară.

— Jack e un formalist, spuse Sir Lawrence când intrară la „Coffee House”. Va trebui să-ţi supraveghezi comportarea.

Tânărul Croom zâmbi.

— Ştiu. La crescătoria lui totul merge ca pe roate. Din fericire am pasiunea cailor. Domnul Muskham nu m-a pus în încurcătură. Şi e o imensă uşurare să ţi se ofere posibilitatea unei slujbe; unde mai pui că e tocmai ceea ce mi-am dorit.

Sir Lawrence zâmbi – entuziasmul îţi face oricând plăcere.

— Ar trebui să-l cunoşti pe fiul meu, şi el e un entuziast, deşi are treizeci şi şapte de ani! Ai să fii în districtul lui electoral, ba nu, în districtul lui Dornford ai să fii. Apropo, ştii că nepoata mea e secretara lui?

Tânărul Croom încuviinţă din cap.

— Nu ştiu dac-o să mai continue acum dacă s-a întors Corven.

Sir Lawrence pândi expresia feţei tânărului. Era de o mohoreală vizibilă.

— O să continue. Nu se mai întoarce în Ceylon.

Rostise cuvintele de mai sus cu o bruscheţe încruntată şi Sir Lawrence gândi: „Acum e momentul să mă cântăresc”. Tânărul Croom îl însoţi la cântar, ca şi cum era un lucru inevitabil. Se aprinsese la faţă.

— Ce te face să fii atât de sigur? întrebă Sir Lawrence privindu-l de pe platforma cântarului.

Tânărul Croom se înroşi mai tare.

— Doar nu vii până aici numai ca să te întorci.

— Poate că da. Dacă viaţa ar fi un cal de curse, ar fi întruna muştruluit de antrenori că nu respectă regulile jocului.

— Întâmplător, ştiu că Lady Corven nu se mai întoarce, Sir.

Pentru Sir Lawrence era limpede că sosise momentul în care sentimentele sunt mai puternice decât discreţia. Deci tânărul acesta era îndrăgostit de Clare. Să fi fost un prilej de a-l avertiza să renunţe la cursă? Sau era mai uman dacă se prefăcea că nu observă?

— Şaptezeci de kilograme, constată Sir Lawrence; dumneata cântăreşti mai mult sau mai puţin, domnule Croom?

— Mă menţin la 68-69.

Sir Lawrence îi cercetă din priviri silueta zveltă.

— Mă rog, ai o înfăţişare foarte bine proporţionată. Extraordinar ce umbră poate să arunce abdomenul asupra vieţii. Dar în privinţa asta, dumneata nu trebuie să-ţi faci nici o grijă până la cincizeci de ani.

— De bună seamă că nici dumneavoastră, Sir, n-aţi avut vreodată neplăceri în acest domeniu?!

— Lipsite de importanţă; dar l-am observat adumbrind viaţa atâtor altora! Ei, acum trebuie să plec. Noapte bună.

— Noapte bună, Sir. Vă sunt extrem de recunoscător.

Îşi strânseră mâinile şi Sir Lawrence îşi văzu mai departe de drum pe strada St. Mames.

„Tânărul ăsta, gândi el, face o impresie bună şi nu-mi dau seama de ce am senzaţia că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: „Nu râvni la nevasta aproapelui tău„. Dar nu ştiu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanţi; se tot spunea că sunt lipsiţi de respect faţă de cei bătrâni, şi aşa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoşi şi de manieraţi precum fusese şi dânsul la vârsta. lor, şi mult mai accesibili în discuţie. Desigur, nu puteai şti niciodată ce gândesc cu adevărat; dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urmei, şi pe vremea lui tinerii gândeau că bătrânii n-au altă menire, şi Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decât să li se ia măsurătoarea pentru coşciug. Tempora mutantur et nos mutamur în illis41: dar oare aşa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decât s-a schimbat pronunţia limbii latine din tinereţea lui şi până azi. Tinereţea va rămâne întotdeauna tinereţe, şi bătrâneţea bătrâneţe, având între ele aceeaşi reală discordanţă, şi aceeaşi neîncredere, şi acelaşi straniu jind al bătrâneţii de a simţi ce simte tinereţea şi de a gândi cum gândeşte tinereţea; şi aceeaşi pretenţie simulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă şi să gândească astfel, şi, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrâneţea ar refuza să-şi reia firul vieţii de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viaţa, pe măsură ce se epuizează, îţi ajustează şi doza de inerţie. La fiecare stadiu al existenţei, pofta de viaţă îţi este reglată proporţional cu ceea ce ai în faţă, şi nu mai mult. Individul ăla, Goethe, a dobândit nemurirea pe muzica lui Gounod42, înteţind o scânteie gata să se stingă, şi aţâţând-o într-o vâlvătaie. „Aiureli! gândi Sir Lawrence, aiureli teutonice! Eu, dac-aş avea puterea s-o fac, aş alege oare din nou suspinele şi plânsetele, frânturile de fericire fugară, şi dorurile flămânde ale acestui tânăr? Categoric, nu! Nătângului bătrân îi ajunge prostia pe care a acumulat-o. Dar poliţistul ăsta nu mai are de gând să oprească odată circulaţia? Oamenii îşi conduc acum maşinile cu aceeaşi încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai şi ai trăsurilor îşi minau pe vremuri mârţoagele împiedicate, şovăielnice, tropăitoare. Şi tinerii şi tinerele trăiesc aceeaşi arzătoare atracţie, legală sau ilegală, unii către alţii. Numai pavajul străzilor e altul şi langajul în care sunt exprimate dorurile tinereţii. Dar, Dumnezeule mare! legile circulaţiei, ciocnirile şi derapările, şi miraculoasele evitări de ciocniri şi triumfurile, suferinţele, împlinirile spre mai bine său spre mai rău, au rămas toate la fel!” „Da, îşi spuse mai departe Sir Lawrence, n-are decât poliţia să emită ordonanţe, şi clericii să scrie la gazetă, şi judecătorii să vorbească după placul inimii, natura umană tot o să-şi facă drum, aşa cum îşi făcea şi pe vremea când şi eu eram cu caşul la gură.”

Poliţistul îşi schimbă direcţia manşetelor, iar Sir Lawrence traversă continuându-şi drumul spre Berkeley Street. Aici se petrecuseră destule schimbări! Casele măreţiei de odinioară dispăreau văzând cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun ţel vizibil, aproape cu neruşinare, aşa cum se pricep englezii adevăraţi să facă, Londra se reconstruia. Epoca dinastică apusese, odată cu dependinţele ei: feudalismul şi Biserica. Până şi războaiele se purtau acum pentru popoare şi pentru pieţele lor. Nu mai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gângăniile, îşi zise Sir Lawrence. Şi ce interesant e! Religia aproape că şi-a dat duhul pentru că a murit credinţa într-o viaţă viitoare; şi totuşi, ceva se căzneşte să-i ia locul munca obştească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare şi cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că o dată înstăpânit ţine, numai că-i al naibii de lent. Da, şi al naibii de ironic! Până acum, simţul muncii sociale era apanajul familiilor de viţă veche, care-şi băgaseră în cap că sunt datoare să realizeze ceva util pentru a-şi plăti rangul deţinut în societate.

Acum, când aceste familii se stingeau, simţul datoriei sociale va persista oare? Şi pe ce cale o să-l „preia” poporul? „Mă rog, îşi spuse Sir Lawrence, în fond muncă utilă face şi conducătorul de autobuz, şi vânzătorul de prăvălie care-şi dă atâta osteneală să-ţi asorteze culoarea ciorapilor, şi femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătâi ori copiii de pripas, şi motociclistul care se opreşte şi se uită la tine cum meştereşti la maşină, şi poştaşul care-ţi poartă recunoştinţă când îi strecori un bacşiş; şi oricine-ţi întinde o mână să te scoată din mocirlă când îşi dă seama că te înfunzi de-adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat şi exerciţiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase„. Asta ar trebui afişat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunţurilor de felul: „Colosala crimă săvârşită de un preot„ sau „Escrocherie la loto-pronosport„. A, asta îmi aduce aminte că trebui s-o întreb pe Dinny ce ştie despre relaţiile dintre Clare şi tânărul ăla.”

Cu acest gând se opri în faţa uşii casei sale şi vârî cheia în broască.