XII.

În pofida siguranţei lui Sir Gerald Corven, strădaniile unui soţ de a redobândi tovărăşia soţiei sale nu se dovedeau a fi chiar atât de simple, mai ales când acesta nu avea la dispoziţie decât o săptămână pentru a-şi duce la împlinire dorinţa. Experienţa acelei nopţi de pomină o făcuse pe Clare să fie extrem de prevăzătoare. A doua zi, sâmbăta, când plecă la ora prânzului din Temple, se urcă într-un tren care-o duse la Condaford, unde nu rosti nici o vorbă despre faptul că era în căutare de adăpost. Duminică dimineaţa lenevi târziu în pat, cu ferestrele larg deschise, privind cerul împuns de ulmii înalţi, dezgoliţi. Soarele strălucea trimiţând câteva raze asupră-i, aerul era blând şi fremăta de zgomotele vieţii matinale: ciripitul păsărilor, mugetul unei vaci, croncănitul unui corb în trecere pe acolo, uguitul neîntrerupt al porumbeilor. Clare nu avea prea mult simţ al poeziei dar, pentru o clipă, făptura ei relaxată percepu simfonia acestei lumi. Filigranul crenguţelor nude şi al celor câteva frunze aninate, profilat pe cerul mătăsos, aurit, unduitor, corbul care se legăna în echilibru pe-o ramură; ţarina verde stropită cu cafeniu-roşcat, dunga îndepărtată a pădurii; şi toate sunetele dimineţii, şi aerul pur, inodor, care-i scălda obrajii, liniştea vibrantă şi independenţa perfectă a fiecărui lucru în parte, şi totuşi vechea, îndelungata seninătate a finalităţii, toate acestea o smulseră pentru o clipă din ea însăşi, făcând-o să întrezărească universalul.

Dar viziunea a fost trecătoare; a înlocuit-o gândul la seara de joi, şi la Tony Croom, şi imaginea băieţaşului soios care stătea afară, în faţa restaurantului din Soho, şi care-i spusese atât de înduioşător: „Aduceţi-vă aminte de bietul băiat cucoană; aduceţi-vă aminte de bietul băiat! Dacă Tony ar fi văzut-o în seara celei de-a două zile! Cât de rupte sunt faptele de adevăratele sentimente, cât de puţin se cunosc oamenii unul pe celălalt chiar când sunt foarte aproape! Râse uşor, cu jenă. Într-adevăr, fericit cel ce trăieşte în necunoaştere!

Clopotul din sat începu să bată. Extraordinar cum mama şi tatăl ei continuau să se ducă duminică de duminică la biserică, în nădejdea, bănuia Clare, că toate or să se aranjeze cum nu se poate mai bine; sau poate din pricină că de nu s-ar fi dus ei, nu s-ar fi dus nici sătenii, şi biserica ar fi rămas de izbelişte, cel puţin tot ce era dincolo de capelă!

Ce plăcut era să trândăveşti în vechea ta cameră din copilărie, şi să te simţi la adăpost, şi la căldură, şi lenevoasă, cu un câine tolănit la picioare! Până sâmbăta viitoare avea să fie ca o fiară încolţită, ca o vulpe hăituită, refugiindu-se în primul adăpost ce-i iese în cale; şi Clare îşi încleştă buzele, asemenea vulpii când dă cu ochii de ogari. El trebuia neapărat să se întoarcă, aşa-i spusese, cu sau fără ea. Ei bine, se va întoarce fără ea!

Senzaţia de a se afla la adăpost îi fu brutal zguduită pe la ora patru când, întorcându-se cu câinii de la plimbare, văzu un automobil în faţa casei şi pe maică-sa întâmpinând-o în hol:

— A venit Jerry; e cu taică-tu.

— O!

— Urcă în camera mea, drăguţo.

În cămăruţa de la primul etaj, lipită de dormitorul ei, personalitatea Lady-ei Charwell se desfăşurase pe o gamă mai largă decât în tot restul străvechii, întortocheatei, obositei locuinţe, atât de îmbâcsită de relicve şi îmbibată de timpul trecut. Ambianţa azurie şi parfumată cu verbină a acestei cămăruţe purta amprenta unei eleganţe distincte, deşi puţin ofilite. Fusese anume proiectată; restul casei crescuse de la sine, ţâşnind ici-colo în mici oaze de modernism, dar complăcându-se a fi, în cea mai mare parte, un pustiu presărat cu vestigiile timpului.

Clare, aşezată la gura sobei, răsucea în mâini o statuetă de porţelan. În momentul de faţă se conjugau forţele crezurilor, convenţiei şi confortului, împotriva cărora se ridică doar o biată opoziţie, întemeiată pe un motiv prea oribil ca să-l scoţi la iveală. Aşteptă ca maică-sa să vorbească prima.

— Vezi tu, dragă, nouă nu ne-ai povestit nimic.

Dar cum puteai povesti cuiva care arăta şi vorbea ca mama ei? Clare roşi, păli, şi răspunse:

— Nu pot spune altceva decât că zace în el o bestie. Ştiu că bestia nu transpare la suprafaţă, dar aşa-i mamă, crede-mă.

Lady Charwell roşise la rândul ei. Şi, fiind trecută de cincizeci de ani, nu-i stătea bine.

— Scumpa mea, eu şi cu tatăl tău o să te ajutăm cât o să ne stea în putinţă; numai că, desigur, e atât de important ca de astă dată să iei hotărârea cea mai dreaptă…

— Şi cum prima oară am luat o hotărâre greşită, nu se poate avea încredere în mine că de astă dată voi lua una bună? Mamă, trebuie să mă crezi pe cuvânt; pur şi simplu nu pot să vorbesc despre lucrurile astea, şi pur şi simplu nu mă pot întoarce la el.

Lady Clarwell se aşezase; o cută îi brăzda fruntea între ochii albaştri-cenuşii, fixaţi în gol. Îşi întoarse privirile către fiică-sa şi i se adresă cu o voce şovăielnică:

— Eşti sigură că nu-i vorba de bestia care zace în orice bărbat?

Clare râse.

— O, nu! Eu nu mă las chiar atât de uşor impresionată.

Lady Charwell suspină.

— Nu te necăji, mămico; de îndată ce trecem peste hop, lucrurile se vor aranja. Astăzi nimic nu mai are importanţă.

— Aşa se spune, dar noi mai păstrăm prostul obicei de a crede că anumite lucruri au importanţă.

La această aluzie aproape ironică, Clare răspunse cu repeziciune:

— Important este să-ţi păstrezi respectul faţă de tine însăţi. Or, alături de el n-aş izbuti, crede-mă.

— Atunci eu nu mai am ce adăuga. Tatăl tău va dori să te vadă. Ai face mai bine să te faci comodă…

Clare o sărută şi ieşi din încăpere. De jos nu răzbea nici un sunet, şi urcă în camera ei. Simţea cum i se îndârjeşte voinţa. Vremurile când bărbaţii dispuneau de soţii după placul inimii trecuseră şi, orice-ar fi pus la cale Jerry şi cu taică-su, ea n-o să se lase urnită. Când fu chemată, se duse la întrevedere, tăioasă ca lama de cuţit şi împietrită ca o stâncă.

— Stăteau amândoi în biroul generalului, şi Clare simţi pe dată că se puseseră de acord. Făcând un semn de salut din cap în direcţia soţului ei, se îndreptă spre taică-su.

— Da?

Corven vorbi primul.

— Sir, las în seama dumneavoastră să-i explicaţi.

Faţa ridată a generalului arăta mâhnită şi iritată. Se cabră:

— Clare, am discutat chestiunea. Jerry recunoaşte că tu ai multă dreptate de partea ta, dar mi-a dat cuvântul lui că nu o să te mai insulte niciodată. Vreau să-ţi cer să priveşti lucrurile din punctul lui de vedere. El afirmă, şi cred că e just, că punctul lui de vedere ţi-e mai favorabil ţie decât lui. Se poate că vechile idei despre căsnicie să fie demodate dar, la urma urmei amândoi aţi făcut un legământ, însă chiar dacă lăsăm acest lucru la o parte…

— Da, răspunse Clare.

Generalul îşi răsuci mustăcioara şi-şi înfundă cealaltă mână adânc, în buzunar.

— Ei bine, ce Dumnezeu aveţi de gând? Nu puteţi divorţa, e în joc numele tău şi situaţia lui şi… numai după optsprezece luni? Ce vreţi să faceţi? Să trăiţi despărţiţi? Nu-i frumos nici pentru tine, nici pentru el.

— E mai frumos, pentru amândoi, decât să trăim împreună.

Generalul privi la faţa ei împietrită.

— Aşa gândeşti acum; dar noi amândoi avem mai multă experienţă decât tine.

— Mai devreme sau mai târziu trebuia să faci această remarcă. Îmi ceri să mă înapoiez la dânsul?

Generalul avea o expresie de nefericire acută.

— Doar ştii, draga mea, că eu nu doresc decât lucrul cel mai bun pentru tine.

— Şi Jerry te-a convins că ăsta ar fi lucrul cel mai bun. Află că-i tot ce poate fi mai rău. Tăticule, nu mă înapoiez şi aici punem punct.

Generalul se uită la ea, se uită la faţa ginerelui său, ridică din umeri şi începu să-şi umple pipa.

Ochii lui Jerry Corven, care se plimbau de la unul la altul, se îngustară şi se opriră asupra soţiei lui. O privire care se prelungi mult, neclintită.

— Foarte bine, rosti în cele din urmă. Atunci îmi voi schimba planurile. La revedere, Sir; la revedere, Clare!

Se răsuci pe călcâie şi ieşi.

În tăcerea care urmă se auzi distinct scrâşnetul roţilor de automobil pe alee. Generalul, trăgând cu obidă din pipă, se feri să-i întâlnească privirile; Clare se duse la fereastră. Afară se lăsa întunericul şi, acum că depăşise criza, se simţea pleoştită.

— Aş vrea, pentru numele lui Dumnezeu, să pot înţelege toată povestea asta.

Clare nu se mişcă de la fereastră.

— Ţi-a povestit că mă plesnea cu cravaşa de călărie?

— Cum? strigă generalul.

Clare se întoarse spre el.

— Da.

— Te cravaşa?

— Da. Nu asta a fost raţiunea principală care m-a făcut să-l părăsesc, dar, oricum, asta a pus capac. Îmi pare rău că te amărăsc, tăticule.

— Pentru numele lui Dumnezeu!

Clare avu un moment de revelaţie. Fapte concrete! Unui bărbat trebuie să-i oferi fapte!

— Bădăranul! exclamă generalul. Bădăranul! Mi-a povestit că a petrecut noaptea de ieri cu tine; e adevărat?

Un val de roşeaţă îi aprinse treptat obrajii.

— Pur şi simplu mi-a intrat cu forţa în casă.

— Bădăranul! mai exclamă o dată generalul.

Când se află din nou singură, Clare medită sec la transformarea pe care amănuntul cu cravaşa o operase în sentimentele tatălui ei. Luase faptul că pe o jignire personală, ca pe o insultă adusă cuiva din carnea şi din sângele lui. Îşi dădea seama că dacă ar fi fost vorba de fiica altcuiva ar fi privit totul cu indiferenţă; ba îşi amintea chiar că îl aprobase pe fratele ei când biciuise un cărăuş, fapt care le adusese atâtea necazuri pe cap. Cât de părtinitori, ce delicios de subiectivi sunt oamenii! Simţind şi judecând în termenii propriilor lor idei preconcepute. Ei bine! Acum trecuse peste ceea ce era mai greu, pentru că îşi câştigase familia de partea ei, şi va avea grijă să nu-l mai întâlnească singură pe Jerry. Se gândi la privirea aceea lungă cu care o fixase soţul ei. Ştia să piardă, deoarece pentru el jocul nu lua niciodată sfârşit. Viaţa în sine, şi nu fiecare dintre elementele vieţii, îl absorbea. Călărea viaţa, era zvârlit în şa, se ridica, se arunca din nou pe ea; întâlnea un obstacol, sărea peste el, şi considera juliturile şi zgârieturile drept incidente inerente unei zile de lucru. O fascinase, sărise peste ea şi prin ea; fascinaţia se risipise, ba se mira chiar cum de putuse exista. Şi ce-o fi având acum de gând să facă? Ei bine, un lucru era sigur: într-un fel sau altul, o să accepte situaţia ca atare.