XIII.

Cine stă să contemple gazonul verde şi moale din Temple, copacii falnici, clădirile cu pervazuri de cărămidă şi porumbeii îmbufnaţi, simte un impuls poetic, până când dă cu ochii de priveliştea nenumăratelor vrafuri de hârţoage legate cu benzi de hârtie roz, şi a funcţionarilor fără număr, care zac în ghişee exterioare sugându-şi degetul mare şi aşteptând să pice clienţii, şi a cărţoaielor legate în piele de viţel, conţinând rapoartele asupra nesfârşitelor procese, atât de amănunţit argumentate, încât cel ce-şi simte conştiinţa curată oftează la vederea lor şi-şi mută gândul la Cafe Royal. Cine ar putea nega că acest Temple găzduieşte spiritul uman în excelsis43 şi trupul uman în fotolii; cine ar putea contesta că atunci când intri aici ţi scoţi spiritul uman şi-l lepezi la uşă, aşa cum faci cu pantofii când pătrunzi într-o moschee? Nici măcar în Nopţile Marilor Banchete44 nu este admis spiritul uman, pentru că spiritul legal nu are voie să se lase depăşit, şi de aceea pe invitaţii figurează formula de avertisment: „Ţinută oficială”. În puţinele dimineţi de toamnă când soarele străluceşte, rezidentul din partea de răsărit din Temple s-ar putea să simtă în dreptul plexului senzaţia aceea pe care o încerci pe vârf de munte, sau după ce asculţi o simfonie de Brahms, sau chiar când zăreşti primele narcise, primăvara; dar dacă se întâmpla una ca asta, pe dată îşi aminteşte unde se află şi se întoarce la: „Collister versus Daverday: intervenţia lui Popdick”.

Şi totuşi, în chip ciudat, Eustace Dornford, aflat pe muchea vârstei mijlocii, era mereu încercat, fie că soarele strălucea sau nu, de senzaţia celui care ar sta pe un zid scund, încălzit de prima dragoste a primăverii, şi ar vedea viaţa sub chipul unei figuri botticelliene venind spre dânsul printr-o livadă de portocali, smălţuită de flori primăvăratice45. Ca să nu mai lungim vorba era îndrăgostit de Dinny. În fiecare dimineaţă când o vedea pe Clare, ardea de dorinţa de a nu-i dicta scrisori parlamentare, ci de a o face, în schimb, să-i vorbească despre sora ei. Totuşi, fiind înzestrat cu stăpânire de sine şi cu simţul umorului, se supuse inhibiţiilor profesionale, mulţumindu-se s-o întrebe pe Clare dacă ea şi sora ei ar accepta să ia cina cu el „sâmbăta seara, aici sau la Cafe Royal?”

— Aici ar fi mai original.

— Ai dori să mai inviţi un domn ca să fim patru?

— Nu preferi să-l inviţi dumneata, domnul Dornford?

— Poate că ţii să fie o anumită persoană.

— Mă rog, ar putea fi tânărul Tony Croom, care mi-a fost tovarăş de călătorie pe vapor. E un tânăr simpatic.

— Bun! Atunci pe sâmbătă. Vrei să transmiţi surorii dumitale invitaţia?

Clare nu-i răspunse: „E la uşă”, căci de fapt, Dinny era acolo. În toată această săptămână venise seară de seară să o însoţească pe Clare până la Garajele Melton. Existau multe riscuri, şi surorile nu doreau să le înfrunte.

Când auzi de invitaţie, Dinny îi spuse:

— Ştii că în noaptea aceea, când am plecat târziu de la tine, am dat peste Tony Croom şi am mers împreună până în Mount Street?

— Nu i-ai povestit despre vizita lui Jerry?

— Bineînţeles că nu.

— Şi-aşa e destul de greu pentru el. E într-adevăr un băiat foarte drăguţ, Dinny.

— Mi-am dat seama şi eu. Dar aş fi preferat să nu fie acum în Londra.

Clare zâmbi.

— Află că n-o să mai fie multă vreme; urmează să se angajeze ca supraveghetor al unor cai arabi ai domnului Muskham, la Bablock Hythe.

— Jack Muskham locuieşte la Royston.

— Iepele arabe vor fi instalate într-un grajd separat, într-un climat mai dulce.

Dinny se smulse cu un efort din amintirile care o năpădiră

— Ei, drăguţo, ne bâţâim pe picioare, agăţate de curelele de metro, sau ne dezmăţăm şi luăm un taxi?

— Eu simt nevoia de aer curat. Te simţi în stare să mergem pe jos?

— Cu plăcere. O luăm pe chei şi apoi prin parcuri.

O porniră cu pas iute, pentru că era rece. Luminat de felinare şi spuzit de stele, acel larg segment de Londră avea o sumbră frumuseţe de neuitat; chiar şi clădirile, cu contururile estompate de întuneric, purtau amprenta unei certe măreţii.

Dinny murmură:

— Ce frumoasă e Londra noaptea!

— Da, te culci noaptea cu o femeie superbă, şi te trezeşti dimineaţa cu o chelneriţă de bar. Şi la ce bun totul? O masă de energie comprimată, ca un muşuroi de furnici.

— Atât de obositor! cum ar spune mătuşa Em.

— Dar la ce bun totul, Dinny?

— O uzină care încearcă să fabrice specimene perfecte şi produce un milion de rebuturi la o reuşită.

— Şi merită?

— De ce nu?

— Există ceva în care să poţi crede?

— În caracter.

— Ce vrei să spui?

— Caracterul constituie, calea noastră de a ne manifesta năzuinţa spre perfecţiune. Înseamnă să cultivi ce-i mai bun în tine.

— Hm! făcu Clare. Cine poate hotărî ce-i mai bun în tine?

— În cazul tău, eu, draga mea.

— Mă rog, oricum eu sunt prea tânără pentru aşa ceva.

Dinny îşi strecură braţul pe sub cel al surorii sale.

— Clare, tu eşti mai vârstnică decât mine.

— Nu, poate că am mai multă experienţă, dar eu n-am reuşit să stabilesc o comunicare cu propriul meu spirit. Simt în măduva oaselor că Jerry dă târcoale casei mele.

— Vino în Mount Street şi o să mergem împreună la un film.

Când intrară în hol, Blore îi înmâna lui Dinny un bilet:

— Domnişoară, v-a căutat Sir Gerald Corven şi v-a lăsat această scrisoare.

Dinny o deschise:

Dragă Dinny.

Părăsesc Anglia mâine şi nu sâmbăta. În cazul când Clare s-a răzgândit, aş fi fericit s-o iau cu mine. Dacă nu, să nu se aştepte să mă mai vadă suferind îndelung. Am lăsat o scrisoare în acest sens şi la locuinţa ei, dar cum nu ştiu pe unde umblă, ţi-am scris şi ţie ca să mă asigur că o să afle cele ce doresc. Ea sau un mesaj din partea ei, mă vor putea găsi la hotelul Bristol până mâine, joi, la orele trei dimineaţa. După asta, a la guerre comme a la guerre.46

Cu multe regrete pentru faptul că lucrurile sunt atât de încâlcite, şi cu cele mai bune urări.

Rămân al tău sincer, Gerald Corven.

Dinny îşi muşcă buzele.

— Citeşte!

Clare parcurse biletul.

— Eu nu plec, şi n-are decât să facă ce-o vrea.

În timp ce se găteau în odaia lui Dinny, intră Lady Mont.

— Ah! făcu ea. Acum pot spune şi eu ce gândesc. Unchiul tău a discutat din nou cu Jerry Corven. Ce-ai de gând cu el, Clare?

Când Clare se întoarse dinspre oglindă, lumina îi căzu din plin pe obrajii şi pe buzele pe care încă nu le isprăvise de fardat.

— Nu mă mai întorc niciodată la el, mătuşă Em.

— Pot să stau pe patul tău, Dinny? „Niciodată” e un termen cam lung şi… hm… domnul ăla, Craven… Sunt sigură că tu eşti o femeie cu principii, Clare, dar eşti prea frumuşică. Clare lăsă rujul de buze din mină.

— Drăguţ din partea dumitale, mătuşă Em; dar, crede-mă, ştiu foarte bine ceea ce fac.

— Cât de reconfortant! Eu când afirm aşa ceva, sunt sigură că fac une gaffe47.

— Mătuşico, când Clare spune un lucru, se ţine de cuvânt.

Lady Mont suspină.

— Eu i-am promis tatălui meu să nu mă mărit timp de un an. Au trecut şapte luni, şi a apărut unchiul vostru. Întotdeauna apare câte cineva.

Clare îşi înălţă mâinile ca să-şi aranjeze buclişoarele de pe ceafă.

— Eu pot să promit că timp de un an n-o să-mi fac de cap. Până atunci, o să-mi dau seama limpede ce-i în capul meu; şi dacă nu, înseamnă că sunt total lipsită de cap.

Lady Mont netezi salteaua.

— Jură cu mâna pe inimă.

— Nu cred că-i nevoie, interveni iute Dinny.

Clare îşi făcu semnul crucii pe piept.

— Jur cu mâna acolo unde ar fi trebuit să se afle inima.

Lady Mont se ridică.

— Ar trebui să înnopteze aici, nu crezi, Dinny?

— Ba da.

— Atunci o să anunţ servitorii. Dinny, verdele marin e culoarea ta. Lawrence zice că eu n-am nici o culoare.

— Alb şi negru, scumpo.

— Trăncăneli şi aiureli. N-am mai fost la Ascot la curse de când era Michael la Winchester, facem economii. Hilary şi May vin la cină. Fără costum de seară.

— O! exclamă Clare brusc. Unchiul Hilary ştie despre mine?

— El are vederi largi, murmură Lady Mont. Dar ştii, oricât n-aş vrea, tot îmi pare rău.

Clare se ridică în picioare.

— Crede-mă, mătuşă Em, Jerry nu-i tipul de om care să sufere;

— Ia staţi spate-n spate voi două, e aşa cum mi-am închipuit… Dinny e mai înaltă cu un centimetru.

— Eu am un metru şaizeci şi doi, fără pantofi, spuse Clare.

— Foarte bine. Când sunteţi gata, coborâţi.

Cu aceste cuvinte, Lady Mont porni în mers legănat spre uşă, grăind către ea însăşi: „Coada cocoşului… să-i amintesc lui Boswell”, şi ieşi.

Dinny se reîntoarse la gura sobei şi continuă să se uite la flăcări.

Glasul Clarei, foarte aproape, în spatele ei, rosti:

— Dinny, am chef să cânt! Un an întreg de vacanţă, de eliberare de orice jug. Mă bucur că mătuşa Em mi-a cerut să fac jurământul. Dar nu-i aşa că-i fantastică?

— Categoric nu. E cea mai înţeleaptă dintre toţi membrii familiei noastre. Cine ia viaţa în serios nu ajunge la nimic. Dânsa n-o ia în serios. Poate că ar dori, dar nu reuşeşte.

— Da, dar ea n-are pricini reale de îngrijorare.

— Doar un soţ, trei copii, câţiva nepoţi, două gospodării, trei câini, nişte grădinari, insuficienţi bani şi două pasiuni: să-i căsătorească pe oameni şi tapiseriile franţuzeşti; pe lângă toate astea strădania de a nu se îngrăşa.

— O, e adorabilă. Ce mă sfătuieşti să fac cu „cârceii” ăştia, Dinny? Sunt o adevărată pacoste. Să-i tund din nou?

— Lasă-i deocamdată să crească, nu ştii ce mai aduce moda, s-ar putea să revină zulufii.

— Tu eşti de părere că femeile se gătesc ca să placă bărbaţilor?

— Categoric nu.

— Atunci ca să-şi facă inimă rea una alteia?

— O fac pentru modă; femeile ţin să arate bine.

— Şi morală?

— Avem vreo morală? Oricum, una creată de bărbaţi. Pe noi, natura nu ne-a înzestrat decât cu simţăminte.

— Eu, acum, n-am de nici un fel.

— Eşti convinsă?

Clare râse.

— Mă rog, oricum, n-am niciunul la îndemână.

Îşi trase rochia peste cap, şi Dinny îi luă locul la oglindă…

Un paroh de mahala nu vine la cină ca să facă remarci asupra naturii umane. Vine ca să mănânce. Hilary Charwell, după ce-şi petrecuse cea mai mare parte a zilei ascultând necazurile enoriaşilor săi, care nu puseseră niciodată nimic deoparte pentru ziua de mâine întrucât nu agonisiseră niciodată îndeajuns nici pentru ziua de azi, ingera acum, cu vizibilă încântare, hrana gustoasă din faţa lui. Dacă ştia sau nu că tânără pe care o cununase cu Jerry Corven rupsese legăturile căsătoriei, nu făcu nici o aluzie la viaţa ei casnică, discutând tot timpul liber despre alegeri, despre arta franceză, despre lupii cenuşii de la Grădina Zoologică Whipsnade şi despre un nou sistem de a construi şcoli cu acoperişuri decapotabile, pentru zilele de căldură sau de frig. Pe faţa lui lunguiaţă, brăzdată, hotărâtă, reflectând o bunătate amestecată cu şiretenie, adia din când în când un surâs, ca şi cum îi venea ceva în minte; dar nu indica prin nimic ce putea fi acel ceva, decât că privea uneori la Dinny, parcă ar fi spus: „Tu şi cu mine o să avem ceva de vorbit”.

Dar convorbirea nu avu loc, pentru că fu chemat prin telefon la căpătâiul unui muribund, chiar mai înainte de a-şi fi isprăvit paharul cu vin de Porto. Doamna Hilary plecă odată cu el.

Cele două surori se aşezară să joace o partidă de bridge cu unchiul şi cu mătuşa lor, iar la unsprezece se duseră la culcare.

— Azi e aniversarea Armistiţiului? Ştiai? întrebă Clare îndreptându-se spre odaia ei de dormit.

— Da.

— Pe la orele unsprezece mă aflam într-un autobuz. Am remarcat unul sau doi indivizi care păreau emoţionaţi. Cine-mi poate pretinde să simt ceva? Eu aveam doar zece ani când s-a terminat războiul.

— Eu îmi amintesc de armistiţiu pentru că am văzut-o pe mama plângând, replică Dinny. Unchiul Hilary era cu noi la Condaford. Ne-a ţinut un fel de predică: „Şi aceia slujesc, care doar stau şi aşteaptă”.

— Cine slujeşte pentru altceva decât pentru un interes material?

— O sumedenie de oameni trudesc întreaga viaţă pentru o nimica toată.

— Mă rog, asta aşa e.

— Şi de ce-o fac?

— Dinny, câteodată am senzaţia că tu până la urmă ai să te călugăreşti. Dacă nu te măriţi, aşa ai să sfârşeşti.

— Ofelia, du-te la mănăstire!

— Zău aşa, scumpo, aş dori să regăsesc mai mult din „eterna Evă” în tine. După părerea mea, tu eşti născută să fii mamă.

— Atunci când doctorii vor descoperi calea de a face copii fără să recurgi la preliminariile necesare.

— Te iroseşti, draga mea. Ar fi de ajuns să mişti un deget şi bietul Dornford ţi-ar cădea la picioare. Nu-ţi place?

— Unul din oamenii cei mai drăguţi din câţi am întâlnit în ultima vreme… murmură ea cu răceală, îndreptându-se spre uşă.

Sărută-mă.

— Iubito, adăugă Dinny, sper că toate se vor aranja. N-o să mă rog pentru tine, în ciuda înfăţişării mele demodate; dar o să visez că ţi s-au întors corăbiile la mal.