XIV.

Cea de-a doua întoarcere a tânărului Croom în „trecutul Angliei” reprezentat la teatrul Drury Lane însemna doar prima vizită pentru ceilalţi trei membri ai cinei oferite de Dornford şi, printr-o fatalitate, care nu era cu totul străină de cel ce cumpărase biletele, se pomeniră aşezaţi doi câte doi; tânărul Croom şi Clare în centrul rândului zece, Dornford şi Dinny în fotoliile stal de la capătul rândului trei…

— Aş da oricât să-ţi aflu gândurile, domnişoară Cherrell.

— Mă gândeam cum s-au schimbat chipurile englezilor de la 1900 încoace.

— Din pricina părului. Chipurile portretelor de acum o sută sau o sută cincizeci de ani sunt mult mai apropiate de ale noastre.

— E adevărat că mustăţile pe oală şi cocurile mascau expresia feţelor, dar există vreo expresie?

— Gândeşti că victorienii nu aveau nici un dram de personalitate?

— Probabil că mai multă ca noi, dar cu siguranţă că şi-o înăbuşeau; până şi îmbrăcămintea lor, totdeauna mai înzorzonată decât e nevoie; redingote, gulere înalte, eşarfe, turnuri, ghete cu butoni.

— Piciorul dezgolit îi şoca, dar busturile nu.

— Mă rog, îţi fac concesia busturilor decoltate la femei. Dar priveşte-le mobilele; ciucuri, milieuri, lustre, bufete enorme. Se jucau de-a v-aţi ascunselea cu sufletul, domnule Dornford.

— Şi, din când în când, sufletul îşi scotea capul la iveală Că micul Edward48 după ce s-a dezbrăcat sub masă din sufrageria mamei lui, la Windsor.

— Niciodată n-a mai realizat ceva atât de perfect de atunci încolo.

— Nu ştiu. Într-un fel mai domol, a însemnat o nouă Restauraţie49.

— Soţul tău a plecat, nu-i aşa, Clare?

— Da, a plecat. Ia te uită la Dornford! E mort după Dinny. Aş dori ca şi ea să-l placă.

— De ce nu l-ar plăcea?

— Dragul meu, Dinny a avut mari necazuri. Le mai are şi acum.

— Nu cunosc pe cineva care să-mi placă mai mult în chip de cumnată.

— N-ai vrea s-o cucereşti?

— Dumnezeule! Da! Cum să nu!

— Ce impresie îţi face Dornford, Tony?

— Foarte la locul lui, şi deloc sec.

— Dacă ar fi medic, cred c-ar avea o purtare exemplară la patul bolnavului. E catolic.

— Şi asta n-a constituit un handicap la alegeri?

Aşa ar fi fost, dar candidatul opoziţiei era un ateu.

Încât până la urmă au fost chit.

— Ce farsă e şi politică!

— Da, dar o farsă nostimă.

— Totuşi, dacă Dornford şi-a cucerit poziţia la barou, înseamnă că are forţă.

— Din plin. În felul lui calm, e în stare să ţină piept la orice, îmi place teribil.

— O!

— N-am avut intenţia să te atât, Tony.

— Asta-i ca pe puntea vaporului; stăteam alături unul lângă celălalt şi… de fapt, totul nimerea în gol. Hai să ieşim să fumăm o ţigară.

— Lumea se întoarce în sală. Pregăteşte-te să-mi subliniezi morala actului următor. Deocamdată nu văd nici o morală.

— Aşteaptă!

Dinny îşi ţinu răsuflarea.

— E cumplit. Îmi amintesc vag de „Titanic”.

— Cita risipă de omenire!

— Ai dreptate. Vieţi risipite, iubiri risipite!

— Dumneata ai putut întâlni asemenea risipă?

— Da.

— Nu ţii să vorbeşti despre acest lucru?

— Nu.

— În ce-o priveşte pe sora dumitale, nu cred că se va risipi. Are prea multă vitalitate.

— Da, dar e legată de mâini şi de picioare.

— O să scurme mai în adânc.

— Nu suport gândul că şi-ar putea rata viaţa. Nu există vreo chichiţă legală, domnule Dornford, vreau să spun fără să se facă publicitate?

— Dacă el i-ar oferi un motiv de divorţ, n-ar fi nevoie de publicitate.

— N-o s-o facă. E foarte vindicativ.

— Înţeleg. Atunci mi-e teamă că n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm. În general, lucrurile de felul ăsta se descâlcesc de la sine. Se presupune că cei de religie catolică sunt împotriva divorţurilor. Dar dacă dumneata consideri că e cazul unui divorţ…

— Clare are numai douăzeci şi patru de ani. Nu poate trăi în singurătate pentru tot restul vieţii.

— Dar în ce te priveşte pe dumneata, asta ai de gând?

— Ei! Cu mine e altceva.

— Da, nu vă asemănaţi deloc, dar ca să-ţi iroseşti dumneata viaţa ar fi şi mai trist. Aşa cum e mai trist când pierzi o zi frumoasă de iarnă, decât una frumoasă de vară.

— Se înalţă cortina…

— Mă întreb, murmură Clare… Nu cred că iubirea lor ar fi durat. Se devorau unul pe altul, de parc-ar fi fost de zahăr.

— Dumnezeule, dacă tu şi cu mine, când ne aflam pe puntea vaporului, am fi…

— Eşti foarte tânăr, Tony.

— Sunt cu doi ani mai mare decât tine.

— Şi cu zece ani mai tânăr.

— Clare, tu într-adevăr nu crezi într-o iubire durabilă?

— Nu, când e vorba de pasiune. După aceea vine potopul. Numai că pentru cei doi de pe „Titanic” a venit prea curând. O mare rece! Brrr!

— Dă-mi voie să-ţi pun pardesiul pe umeri.

— Nu cred că-mi place prea mult spectacolul ăsta. Tony, te răscoleşte pe dinăuntru, şi nu vreau să fiu răscolită.

— Prima dată mi-a plăcut mai mult, e clar.

— Mulţumesc.

— Asta-i din cauză că sunt aproape de tine, dar nu îndeajuns de aproape. Dar partea cu războiul e cea mai bună din piesă.

— Toate la un loc mă facă să simt că nu vreau să mai trăiesc.

— Asta-i „satira”.

— O jumătate din piesă îşi bate joc de cealaltă. Îmi dă fiori. Prea seamănă cu însăşi natura noastră.

— Mai bine mergeam la un film. Aş fi putut să-ţi ţin mina.

— Dornford se uită la Dinny de parc-ar fi Madona viitorului pe care ar vrea s-o transforme în Madona trecutului.

— Da?

— E realmente drăguţ. Mă întreb ce-o să gândească el despre partea asta cu războiul. Hei-rup! Se ridică!

Dinny rămase cu ochii închişi, simţind dârele lacrimilor pe obraji.

— Dar niciodată n-ar fi crezut aşa ceva, rosti ea cu glas scăzut, n-ar fi fluturat un steag şi n-ar fi ovaţionat. Niciodată, S-ar fi putut amesteca în mulţime, dar asta niciodată!

— Nu, ăsta-i tuşeul scenic. Păcat. Dar e un act foarte reuşit. Cu adevărat reuşit!

— Nenorocitele acelea de fete vesele şi sulemenite care cântau, din ce în ce mai disperat şi mai strident, şi melodia „Tipperary” fluierată! Războiul trebuie să fi fost groaznic!

— Dar te cuprindea un soi de exaltare.

— Şi ţinea?

— Într-un fel. Ţi se pare oribil?

— Nu pot să-mi dau niciodată seama de ce anume ar trebui să simtă oamenii. L-am auzit şi pe fratele meu vorbind la fel ca dumneata.

— Nu era vorba de sentimentul „Hai la luptă!”, eu nu sunt tipul de luptător. Dar ar fi un clişeu dacă ţi-aş spune că e lucrul cel mai fantastic pe care-l poţi trăi vreodată.

— Mai simţi şi acum la fel?

— Am simţit până de curând. Dar… Trebuie să vorbesc acum când am prilejul… Sunt îndrăgostit de dumneata, Dinny. Nu ştiu nimic despre dumneata, şi nu ştii nimic despre mine. Dar asta n-are nici o importanţă. M-am îndrăgostit din prima clipă; şi de atunci sentimentul meu a devenit din ce în ce mai profund. Nu aştept să-mi dai vreun răspuns, dar poate că ai să te gândeşti, din când în când…

Clare ridică din umeri.

— Chiar aşa s-au comportat oamenii când s-a încheiat armistiţiul, Tony? Chiar aşa…

— Ce anume?

— Aşa s-au comportat?

— Nu ştiu.

— Unde erai?

— La Wellington, în primul semestru. Taică-meu a fost omorât în război.

— Oh! Cred că şi al meu ar fi putut fi, şi fratele meu. Dar chiar şi aşa… Dinny îmi povesteşte că maică-mea a plâns când s-a încheiat armistiţiul.

— Cred că şi a mea a plâns.

— Scena care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea dintre băiat şi fată. Dar întreg spectacolul te face să simţi prea mult. Haide să mergem undeva, vreau o ţigară. Nu, mai bine să nu mergem! Când nu te aştepţi te întâlneşti cu cineva.

— Fire-ar să fie!

— Faptul că am venit cu tine aici e limita. Am făgăduit solemn să nu dau pricină de scandal un an întreg. Hei! Capul sus! De văzut ai să mă vezi cât vrei…

— Măreţie, demnitate şi pace, murmură Dinny ridicându-se, şi cea mai importantă dintre acestea e „demnitatea”.

— Oricum, cel mai greu de dobândit.

— Fata aceea care cânta într-un club de noapte, şi cerul pe muzică de jazz… Îţi mulţumesc din suflet, domnule Dornford. N-am să pot uita uşor spectacolul ăsta.

— Şi nici cele ce ţi-am spus?

— A fost foarte amabil din partea dumitale, dar un aloe nu înfloreşte decât o dată la o sută de ani.

— Eu pot să aştept. Pentru mine a fost o seară încântătoare.

— Ce facem cu ăştia doi?

— Îi ajungem din urmă în hol.

— Crezi că Anglia s-a bucurat vreodată de măreţie şi demnitate şi pace?

— Nu.

— Dar: „Departe se-nalţă un deal înverzit, neîmprejmuit de-un zid de cetate.”50 Mulţumesc – e al treilea an de când port pardesiul ăsta.

— E încântător.

— Presupun că majoritatea spectatorilor de aici se vor duce la cluburi de noapte.

— Nici cinci la sută.

— Mi-ar plăcea în seara asta să sorb o gură de aer de-acasă şi să privesc îndelung stelele.

Clare întoarse capul.

— Tony, nu!

— Atunci cum?

— Am fost toată seară împreună.

— Dac-aş putea măcar să te însoţesc până acasă…

— Nu poţi, dragul meu. Strânge-mă de degetul mic şi vino-ţi în fire.

— Clare!

— Uite-i! Sunt în faţa noastră, acum fă-te nevăzut! Du-te la club, bea o băutură zdravănă şi visează la cai. Poftim! Te-am strâns destul de tare de mină? Noapte bună, Tony drag.

— Dumnezeule! Noapte bună!