XV.

Timpul a fost asemuit cu un fluviu, dar deosebirile sunt mari – nu poţi de pildă, să-l traversezi, e cenuşiu şi curge molcom, e imens cât însăşi lumea, n-are poduri şi nici trecere prin văd; şi totuşi, din câte spun filosofii, poate curge şi înainte şi îndărăt; calendarul îl urmează însă într-un singur sens.

Noiembrie a devenit decembrie, dar decembrie nu a mai devenit noiembrie. În afară de o şfichiuire sau două de ger, vremea a rămas blândă. Şomajul a mai descrescut; instabilitatea balanţei comerciale a sporit; la o vulpe împuşcată au scăpat alte şapte neîmpuşcate; ziarele s-au zbuciumat din pricina furtunilor din paharele lor cu apă; o mare cantitate de impozite a fost vărsată la stat; dar o şi mai mare cantitate nu a fost vărsată; întrebarea: „De ce s-a zis cu prosperitatea?” a continuat să-i nedumerească pe toţi; lira a crescut, lira a scăzut. Pe scurt, timpul s-a scurs, dar şarada existenţei a rămas aceeaşi.

La Condaford, planul brutăriei a căzut baltă. Fiecare penny trebuia investit în porci, păsări şi cartofi. Sir Lawrence şi Michael se lansaseră cu avânt în planul P. P. C., iar Dinny se molipsise la rândul ei. Ea şi generalul îşi petreceau timpul pregătindu-se pentru epoca fericită ce avea să urmeze după adoptarea planului. Eustace Dornford îşi exprimase adeziunea la plan. Fuseseră produse cifre pentru a se demonstra că prin prohibirea importului acestor trei articole, investiţiile pentru cumpărarea de mărfuri vor fi micşorate în zece ani cu o sută de milioane anual, fără ca prin aceasta să se ridice costul vieţii. Cu un dram de organizare, cu o modificare infinitezimală a naturii englezilor şi cu o sporire a resturilor adunate de la recoltele de cereale, treaba era ca şi făcută. În timp, generalul cam intrase în poliţa de asigurare pe viaţă şi-şi plătise impozitele.

Noul membru al Parlamentului, vizitându-şi districtul, petrecu Crăciunul la Condaford, vorbind exclusiv despre porci, întrucât instinctul îi spunea că, în acel moment, aceasta era calea cea mai sigură spre inima lui Dinny. Şi Clare îşi petrecu Crăciunul în familie. Felul în care se desfăşura timpul ei în afara îndatoririlor de secretară era o taină admisă tacit de toţi. De la Jerry Corven nu sosise nici o scrisoare, dar se ştia din ziare că se înapoiase în Ceylon. În răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, porţiunea locuibilă a vechii reşedinţe fu ticsită: Hilary cu soţia şi fiica lor Monica; Adrian şi Diana cu Sheila şi Ronald, tămăduiţi de pojar – asemenea reuniune de familie nu mai avusese loc de ani de zile. Până şi Sir Lionel cu Lady Alison veniră cu maşina pentru masa de Revelion. Cu o atare zdrobitoare majoritate a conservatorilor, se putea prevedea că anul 1932 va fi un an important. Dinny nu-şi mai vedea capul. Deşi nu se manifesta vizibil, părea ceva mai puţin cufundată în trecut. Era în asemenea măsură sufletul şi viaţa întregului grup, încât ai fi spus că nu are şi o viaţă proprie. Dornford o privea meditativ. Ce se ascundea îndărătul acestei neobosite şi însufleţite cheltuiri de sine? Merse chiar până acolo încât îl întrebă pe Adrian, care părea să fie favoritul ei.

— Nepoata dumneavoastră duce toată casa în spinare domnule Cherrell.

— Aşa e. Dinny e o minune.

— Nu se gândeşte niciodată la ea?

Adrian îi aruncă o privire piezişă. Faţa asta uşor bronzată cu scobituri sub pomeţi, cu părul brun şi ochii căprui era simpatică; pentru un avocat şi un politician, tipul părea destul de sensibil. Totuşi, cum ori de câte ori era vorba de Dinny, se simţea stârnit asemenea unui câine de pază. Răspunse cu precauţie:

— Ei, cum să nu, în limitele normale; adevărul e însă că nu se gândeşte prea mult.

— Uneori îmi face impresia că a trecut prin mari supărări.

Adrian ridică din umeri.

— Doar are douăzeci şi şapte de ani.

— Aţi avea ceva împotrivă să-mi spuneţi ce anume a fost? Nu vă întreb din pură curiozitate. Eu… hm, sunt îndrăgostit de Dinny şi mi-e teamă că, neştiind despre ce-i vorba, aş putea face vreo gafă şi aş putea-o răni.

Adrian trase zgomotos din pipă.

— Eşti sigur că-i ceva serios?

— Absolut serios.

— Poate că spunându-ţi o cruţ într-adevăr de o suferinţă. A avut o mare dragoste, acum doi ani, care s-a sfârşit tragic.

— Prin moarte?

— Nu. Nu-ţi pot relata întreaga poveste, dar omul făcuse ceva care, într-un fel, îl situa, sau în orice caz aşa îşi închipuia el, în afara graniţelor societăţii; a preferat să rupă logodna decât s-o tragă pe Dinny după el, în necazuri, şi a plecat în Orientul îndepărtat. A fost o lovitură cumplită. Dinny nu vorbeşte niciodată despre asta; dar mi-e teamă că n-o să-l poată uita.

— Înţeleg. Vă mulţumesc foarte mult. Mi-aţi făcut un mare serviciu.

— Îmi pare rău dacă te-am îndurerat, dar poate că-i mai bine să ţi se deschidă ochii.

— Mult mai bine.

Reluându-şi cântecul pipei, Adrian privi de câteva ori pe furiş la vecinul său. Faţa lui, întoarsă în altă direcţie, avea o expresie nu propriu-zis descurajată sau tristă, ci mai curând gata să se ia la trântă cu viitorul. Adrian gândi: „Ce tip, e cel mai apropiat de ceea ce aş dori eu pentru Dinny: sensibil, liniştit, curajos. Dar lucrurile iau întotdeauna o întorsătură atât de neaşteptată.”

— Se deosebeşte foarte mult de sora ei, spuse el în cele din urmă.

Dornford zâmbi.

— Vechiul şi modernul.

— Clare e totuşi o persoană foarte agreabilă.

— O, da, şi are o sumedenie de calităţi.

— Amândouă au tărie de caracter. Cum se descurcă Clare la lucru?

— Foarte bine; înţelegere rapidă, memorie bună, foarte mult savoir-faire51.

— Păcat că a fost pusă în asemenea situaţie. Nu ştiu de ce lucrurile au mers rău şi nu văd cum ar putea fi făcute să meargă bine.

— Nu l-am cunoscut niciodată pe Corven.

— În aparenţă, foarte simpatic; dar, dacă-l studiezi mai îndeaproape, descoperi la el o vână de cruzime.

— Dinny spune că e vindicativ. Adrian încuviinţă din cap.

— Cred că da. Şi asta-i rău când se ajunge la un divorţ. Dar să sperăm că nu se va ajunge, e o treabă murdară şi întotdeauna persoana cea mai nevinovată iese terfelită. În familia noastră nu-mi amintesc să fi fost vreun divorţ.

— Nici într-a mea: dar noi suntem catolici.

— Judecând după experienţa dumitale de la tribunal, ai putea afirma că moralitatea engleză e în declin?

— Nu. Ţine ştacheta sus.

— Dar, fără îndoială, criteriile de apreciere sunt mai largi.

— Oamenii sunt mai sinceri, ceea ce nu-i acelaşi lucru.

— În orice caz, voi, avocaţii şi judecătorii, sunteţi oameni deosebit de morali.

— De unde aţi mai scos şi asta?

— Din ziare. Dornford râse.

— Mă rog, încheie Adrian discuţia, haide să jucăm o partidă de biliard.

În dimineaţa zilei de luni, după Anul Nou, grupul se dezmembră. După-masă, Dinny se întinse pe patul ei şi se lăsă furată de somn. Înserarea cenuşie devenea tot mai sumbră şi umbrele invadau încăperea. Dinny visă că se află pe malul unui râu. Wilfrid îi ţinea mâna şi, arătându-i malul celălalt, îi spunea: „Încă un râu, doar un singur râu mai ai de trecut”. Mână în mină, se plimbau pe mal. Dar deodată apa se înnegri. Nu mai simţi strânsoarea mâinii lui Wilfrid şi strigă înspăimântată. Îşi pierduse echilibrul şi se lăsase în voia valurilor, zbătându-se şi zvârcolindu-şi braţele într-o parte şi-n alta, iar glasul lui se auzea din ce în ce mai îndepărtat: „Încă un râu, doar un singur râu”, tot mai încet, până ce cuvintele se stinseră într-un suspin.

Se deşteptă chinuită. Pe fereastra din faţă vedea cerul de noapte, ulmul care mătura stelele, nici un zgomot, nici un miros, nici o culoare. Zăcu nemişcată, respirând adânc, ca să-şi potolească spaimele. Trecuse multă vreme de când nu-l mai simţise pe Wilfrid atât de aproape, de când nu se simţise din nou atât de brutal smulsă de lângă el.

Se sculă din pat şi, după ce-şi muie faţa în apă rece, se aşeză la fereastră, tremurând încă din pricina suferinţei sfredelitoare pe care o trăise în vis.

„Încă un singur râu!”

Cineva ciocăni la uşă.

— Da?

— Domnişoară Dinny, bătrâna doamnă Purdy! Cică-i pe moarte. E doctorul la ea, dar…

— Sărmana Betty! Mama ştie?

— Da, domnişoară, se pregăteşte să se ducă la ea.

— Nu! Mă duc eu. Annie, n-o lăsa pe mama să plece.

— Da, domnişoară. Are un atac, sora a trimis vorbă că n-o poate ajuta cu nimic. Vreţi să aprind lumina, domnişoară?

— Da, aprinde lumina.

Din fericire, în cele din urmă izbutiseră să introducă electricitate în casă.

— Umple-mi sticluţa asta cu coniac şi pregăteşte-mi în hol cizmele de cauciuc. În două minute sunt jos.

— Da, domnişoara.

Trăgându-şi pe umeri o jachetă şi pe cap o şăpcuţă şi luându-şi în grabă haină de blană, Dinny alergă pe scări; se opri o clipă la uşa mamei că s-o anunţe că se duce ea. În hol, îmbrăcă cizmele de cauciuc, luă sticluţa plină şi ieşi. Era un întuneric să-l tai cu cuţitul, dar nu prea frig pentru luna ianuarie. Tălpile îi alunecau pe cărare şi cum n-avea lanternă, parcurse o jumătate de milă aproape într-un sfert de oră. În faţa căsuţei staţiona cu farurile aprinse, automobilul doctorului. Dinny deschise uşa şi intră în sala de jos. Încăperea era iluminată de focul care ardea în sobă şi de o lumânare aprinsă, dar cu excepţia sticletelui din colivia lui spaţioasă, nici un suflet nu se afla în odaie. Dinny deschise uşa de placaj care dădea spre scări şi urcă. Împingând uşor uşa şubredă, de sus, rămase locului, privind. Pe pervazul ferestrei ardea o lampă cu gaz, radiind o lumină difuză în odăiţa scundă. La piciorul patului dublu stăteau doctorul şi infirmiera satului, discutând între ei cu glas scăzut. În colţul dinspre fereastră, Dinny îl văzu pe soţul bătrân şi puţintel la trup, prăbuşit pe un scaun, cu mâinile pe genunchi şi cu obrajii de culoarea cireşii tremurându-i şi zvâcnindu-i uşor. Bătrâna stăpâna a căsuţei zăcea ghemuită în patul vechi; faţa îi era ca de ceară şi lui Dinny i se păru că toate zbârciturile i se neteziseră. O respiraţie horcăită îi scăpa printre buzele întredeschise. Ochii nu-i erau închişi, dar fără îndoială că nu mai vedeau.

Doctorul veni spre uşă.

— E sub narcoză, şopti el, nu cred c-o să-şi mai revină în simţiri. E mai bine pentru ea, sărmana! Dacă se trezeşte, infirmiera o să-i injecteze pe loc o nouă doză. Nu putem face nimic altceva decât să-i uşurăm pe cât posibil sfârşitul.

— Rămân şi eu aici, spuse Dinny.

Doctorul îi luă mâna.

— Un sfârşit cât mai uşor! Nu te frământa, draga mea.

— Bietul Benjy, murmură Dinny.

Doctorul îi strânse mâna şi ieşi pe scări.

Dinny intră în odăiţă; aerul era îmbâcsit, aşa că lăsă uşa întredeschisă.

— Soră, dacă ai nevoie să pregăteşti ceva, o veghez eu.

Infirmiera încuviinţă din cap. Cu excepţia unei uşoare încruntări a sprâncenelor, arăta inuman de impasibilă în halatul albastru cu boneta de aceeaşi culoare. Rămaseră una lângă cealaltă, uitându-se la chipul de ceară al bătrânei.

— Nu-s multe femei ca ea, şopti deodată sora. Mă reped să iau nişte lucruri de care o să am nevoie, în jumătate de oră sunt înapoi. Luaţi loc, domnişoară Cherrell, nu vă istoviţi.

După plecarea infirmierei, Dinny se apropie de bătrânul cuibărit în colţ.

— Benjy!

Îşi bălăbăni căpşorul cât un măr şi-şi frecă mâinile de genunchi. Vorbele de alinare refuzau să-i vină pe buze lui Dinny. Se resemnă să-i atingă umărul şi se întoarse lângă pat, trăgându-şi un scaun incomod, de lemn. Se aşeză, pândind în tăcere buzele lui Betty, dintre care respiraţia slabă scăpa horcăită. Lui Dinny i se părea că odată cu bătrâna se stinge spiritul unei întregi epoci îndepărtate. Poate să mai fi fost în sat şi alţi supravieţuitori, la fel de vârstnici, dar nu erau ca bătrâna Betty, cu bunul simţ şi cu chibzuinţă ei, cu lecturile ei din „Biblie” şi devotamentul faţă de cei de viţă veche, cu mândria pentru cei optzeci şi trei de ani pe care-i avea, pentru dinţii sănătoşi de care de mult ar fi trebuit să se despartă, pentru ţinerea ei de minte; cu vicleniile şi felul de a-şi trata bărbatul, de parc-ar fi fost un fiu recalcitrant. Bietul Benjy, nu era nici pe departe la înălţimea ei, dar ce-o să se facă de-acum încolo singur? Poate că una dintre nepoate o să găsească un locşor şi pentru el. Cei doi bătrâni crescuseră şapte copii, pe vremea când un şiling făcea cât trei de azi, aşa că satul roia de neamurile familiei Purdy; dar cum or să se împace aceştia cu gândul să-l ia la ei, în gospodăriile lor moderne, pe bătrânul Benjy cel arţăgos, căruia încă îi mai plăcea câte un păhărel şi-o ciorovăială? Mă rog, pe undeva s-o mai găsi un ungher şi pentru el. Aicea, de unul singur, n-ar fi putut să-şi ducă zilele. Şi o pensie de bătrâneţe, pentru un om singur, nu-i poate asigura traiul în aceeaşi măsură în care două pensii îl asiguraseră pentru două persoane.

„Doamne, de-aş fi avut eu bani!” gândi Dinny. Oricum, de sticlete bătrânul n-o să aibă nevoie. O să-l ia cu dânsa, o să-l lase în libertate în vechea seră, până o să înveţe din nou să-şi folosească aripile, şi pe urmă o să-i dea drumul.

Bătrânul, în colţul lui întunecat, îşi drese glasul. Dinny tresări şi se aplecă. Furată de gânduri, nici nu-şi dăduse seama cât de stinsă devenise respiraţia femeii. Buzele livide aproape că se lipiseră, iar pleoapele zbârcite se lăsaseră peste ochii lipsiţi de văz. Dinspre patul bolnavei nu se mai auzea nici un sunet. Câteva clipe Dinny privi intens, ascultând, apoi se duse lângă pat şi se înclină asupră-i. Să se fi isprăvit? Ca şi cum i-ar fi dat un răspuns, pleoapele tremurară; cel mai slab surâs cu putinţă îi înflori o secundă pe buze, şi apoi, deodată, aşa cum flacăra când se stinge se preface brusc în întunecime, totul fu încremenire. Dinny îşi ţinu răsuflarea. Se află pentru prima dată în prezenţa morţii. Ochii ei, pironiţi pe vechiul chip de ceară, îl văzură destinzându-se în mască seninei relaxări, îl văzură impregnându-se de acea calmă demnitate care deosebeşte moartea de viaţă. Îi mângâie cu degetul pleoapele.

Moartea! în forma ei cea mai liniştită şi mai puţin chinuitoare, şi totuşi… moarte! Vechiul, universalul anestezic: condiţia umană! în patul acesta, în care, sub tavanul scund şi lăsat se odihnise, noapte de noapte mai bine de cincizeci de ani, această mică mare doamnă adormise acum pe vecie. Nu avusese parte de nimic din ceea ce se numeşte obârşie înaltă, rang social, avere sau putere. Nu avusese parte nici de instalaţii de canalizare, nici de învăţătură, nici de modă. Născuse copii, îi crescuse, îi hrănise, îi spălase, cârpise, gătise, măturase, mâncase puţin, nu făcuse o călătorie în toată viaţa ei, suferise mult şi nu cunoscuse niciodată uşurarea pe care ţi-o dă prisosul; dar îşi păstrase spinarea dreaptă, calea dreaptă, ochii senini şi purtările cuviincioase. Dacă ea nu era „o mare doamnă”, atunci cine putea fi?

Dinny rămase în picioare, cu capul plecat, pătrunsă până în măduva oaselor de aceste simţăminte. Bătrânul Benjy, în colţul lui întunecat, îşi drese din nou glasul. Dinny tresări şi, cuprinsă de un uşor tremur, se îndreptă spre el.

— Benjy, du-te şi te uită la ea; a adormit.

Îşi strecură mâna sub cotul lui ca să-l ajute să-şi mişte genunchii înţepeniţi. Ridicat în picioare, Benjy, abia dacă-i ajungea până la umăr, un omuleţ ca un măr sfrijit. Îl sprijini până străbătu odaia.

Împreună se uitară la fruntea şi obrajii care se destindeau încet în strania frumuseţe a morţii. Faţa bătrânului soţ deveni roşie şi bosumflată ca faţa copilului care şi-a pierdut păpuşa; vorbi cu un chiţăit mânios:

— Ei, ce adormită? S-a dus. A amuţit pe veci. Asta nu mai e mama. Unde-i sora aia? Nu trebuia s-o lase singură…

— Ssst! Benjy!

— Dă-i moartă! Ce să fac eu?

Îşi ridică spre Dinny faţa de măr scofâlcit şi exală un miros de om nespălat, un miros de amărăciune şi de tutun şi de cartofi mucegăiţi.

— Nu pot să rămân aici, zise, cu mama aşa. Nu se face.

— Nu; du-te jos şi fumează-ţi pipa şi anunţ-o pe infirmieră când se întoarce.

— Ce s-o anunţ? Am s-o anunţ că nu trebuia s-o lase singură. Vai de mine! Vai de mine! Vai de mine!

Luându-l de umeri, Dinny îl însoţi până la scară şi-l urmări din priviri cum îşi dibuia drumul împleticindu-se şi orbecăind de durere. Apoi se reîntoarse la pat. Faţa destinsă exercita o atracţie asupră-i. Cu fiecare minut ce trecea, părea să se pătrundă de tot mai multă superioritate. Pe măsură ce o privea, îi apărea aproape triumfătoare, în lenta-i, blânda-i relaxare de după bătrâneţe şi suferinţă; în tiparul scurtului răstimp dintre chinul vieţii şi descompunerea morţii se modela adevăratul caracter. „Bună ca pâinea caldă!” Aceste cuvinte ar fi trebuit săpate pe lespedea umilă care avea s-o acopere. Unde se afla acum, sau dacă măcar se afla pe undeva, nu avea importanţa îşi împlinise misiunea. Betty!

Stătea încă nemişcată, privind, când intră infirmiera.