XIX.

Tânărul Croom se deşteptă înţepenit, fără să-şi poată da seama, o clipă, unde se găseşte. Un glas rosti lângă el:

— Se luminează de zi, Tony, dar încă nu văd să-mi citesc rugăciunea.

Se ridică.

— Dumnezeule! Am adormit!

— Da, sărmanul de tine. Eu m-am odihnit de minune, doar picioarele mă-nţeapă niţel. Cât e ceasul?

Tânărul Croom privi acele fosforescente ale ceasului.

— Aproape şase şi jumătate. Simt peste tot numai junghiuri şi înţepături. Vuuu!

— Hai să coborâm să ne dezmorţim un pic.

Glasul lui, venind ca de departe, chiar pentru propriile-i urechi, spuse:

— Va să zică a trecut şi noaptea.

— A fost atât de cumplită?

Tânărul îşi duse mâinile la cap şi nu răspunse. Gândul că în noaptea următoare şi în toate celelalte nopţi avea să fie din nou despărţit de ea îl durea ca un cuţit în inimă.

Clare deschise portiera.

— Vreau să-mi desmorţesc puţin picioarele. După aceea putem face câţiva paşi ca să ne încălzim un pic. Oricum, până la opt n-o să putem lua micul dejun.

Tony porni motorul ca să dezgheţe maşina. Lumina se furişa în pădure; putea desluşi trunchiul fagului lângă care îşi petrecuseră noaptea. Apoi coborî şi el şi se îndreptă spre şosea. Văzduhul era încă cenuşiu şi pâclos, iar de o parte şi alta a panglicii întunecate a şoselei, pădurea arăta tenebroasă şi plină de mister. Nici o suflare de vânt, nici un zgomot! Se simţea cum s-ar fi simţit probabil Adam, dacă s-ar fi târât până la porţile paradisului, fără să fi dobândit dreptul fie a fi izgonit. Adam! Ce creatură ciudată, binevoitoare, albă şi bărboasă! Bărbat întreg înainte de „a fi picat”; un predicator nonconformist într-un stat al naturii având un şarpe drept animal de răsfăţ, un măr drept trofeu şi o secretară ruşinoasă şi netunsă, în chip de Lady Gordiva70. Când se întoarse la maşină, simţi că-i circulă din nou sângele prin vine.

Clare, în genunchi, îşi aranjă părul cu ajutorul unui mic pieptene şi al unei oglinjoare.

— Cum te simţi, Tony?

— Destul de prost. Cred c-o s-o luăm din loc şi o să ne oferim micul dejun la Maidenhead sau la Slough.

— De ce nu acasă? Am putea sosi pe la opt. Eu prepar o cafea foarte bună.

— Perfect, exclamă Croom. O s-o ţin tot drumul cu cincizeci71 de mile pe oră.

Îşi vorbiră foarte puţin pe parcursul acestei rapide călătorii. Erau prea flămânzi amândoi.

— Tony, în timp ce pregătesc micul dejun, tu poţi să te bărbiereşti şi să faci o baie. În felul acesta economiseşti timp şi ai să te simţi mai bine pe drumul de înapoiere. Eu o să fac baie mai târziu.

— Mă gândeam c-ar fi mai bine să parchez maşina la Arcul de Marmură72, şi tu să te duci singură acasă; prea ar bate la ochi să venim împreună cu maşina la ora asta matinală; fără îndoială că şoferii au şi ieşit la lucru. Zece minute mai târziu, sosesc şi eu.

La ora opt, când ajunse şi Tony la Garaje, Clare era într-un capot albastru, măsuţa din sala de jos pregătită pentru micul dejun şi o aromă de cafea plutea prin încăpere.

— Tony, am dat drumul la apă în cadă, şi-ai să găseşti şi un aparat de ras.

— Iubito! N-o să dureze nici zece minute.

Se înapoie după douăsprezece minute şi se aşeză la masă, în faţa ei. Micul dejun era alcătuit din ouă fierte, pâine prăjită, gem de gutui de la Condaford şi cafea veritabilă. Era cea mai delicioasă masă pe care o luase vreodată, pentru că avea senzaţia că sunt căsătoriţi.

— Nu eşti obosită, iubito?

— Absolut deloc. Mă simt vioaie. Totuşi, cred că n-ar trebui să repetăm figura, prea ne jucăm cu focul.

— Mă rog, doar n-a fost deliberat.

— Nu, şi tu ai fost un înger. Totuşi nu chiar cum i-am făgăduit eu mătuşii Em. Pentru cei puri, nu toate lucrurile sunt pure.

— Nu, naiba să-i ia! Dumnezeule! Cum o să pot trăi până te văd din nou?

Clare întinse mâna peste masă şi-i strânse mâna lui Tony.

— Acum cred c-ar fi mai bine s-o ştergi. Dă-mi voie numai să mă uit afară, să mă asigur că ţărmul e liber.

După ce se asigura, Tony îi sărută mâna, se întoarse la, maşină şi la ora unsprezece se şi găsea alături de un instalator, într-una din boxele rezervate cailor la Bablock Hythe.

Clare se cufundă într-o baie fierbinte. Era o cadă cu boiler, nu destul de lungă, dar te puteai afunda în ea până la bărbie. Se simţea la fel ca în copilărie când făcea câte o şotie, fără ca guvernanta s-o descopere. Dar bietul Tony! Păcat că bărbaţii sunt atât de grăbiţi! Au tot atât de puţină răbdare să flirteze „la rece” cât şi să facă cumpărături. Dau buzna în prăvălii şi întreabă: „Aveţi cutare şi cutare? Nu?” şi o zbughesc iar afară. Habar n-au ce plăcut e să stai să încerci, vânzătoarea să-ţi netezească ici-colo costumul cu palma, să întorci capul ca să vezi în oglindă cum arăţi de la spate. Să guşti îndelung ceea ce-ţi vine bine… e de-a dreptul un chin pentru ei. Tony era un copil. Se simţea mult mai vârstnică decât el şi prin fire şi prin experienţă. Deşi frecventase multe cercuri înainte de a se fi măritat, Clare nu venise niciodată în contact prea strâns cu cei care, plantaţi în Londra şi în ei înşişi, n-aveau nici un alt crez în afară de a-i imita pe alţii, de a duce o viaţă agitată şi de a avea destui bani pentru a se „distra” de la o zi la alta. Îi întâlnise, desigur, prin saloanele reşedinţelor de la ţară, dar evadase din atmosfera lor în aerul curat al sportului. Fiind structural o făptură „de aer liber”, de tip mai curând mobil şi flexibil decât robust, Clare respecta inconştient prescripţiile sportului. Transplantată în Ceylon, îşi păstrase gusturile şi-şi petrecuse o bună parte din timp călărind sau jucând tenis. Cum citea multe romane, îşi făcea un titlu de glorie din a se ţine la pas cu tendinţa modernă şi cu tot ceea ce implică aceasta în ce priveşte dispreţul convenţionalismului; dar, aşa cum stă cufundată în cadă, simţea o părere de rău. Nu era frumos din partea ei să-l supună pe Tony la o încordare ca aceea de noaptea trecută. Cu cât îi îngăduia să se apropie mai mult de ea, interzicându-i însă contactul erotic, cu atât îl chinuia mai mult. În timp ce-şi usca trupul cu prosopul, luă câteva hotărâri sănătoase, şi numai cu mare zor reuşi să ajungă la ora zece la Temple. Dar ar fi putut tot atât de bine să se bălăcească în continuare în cada ei, pentru că Dornford era prins într-un proces important. Termină ce-avea de lucrat, lăsând privirile să-i hoinărească alene peste pajiştile din Temple de pe care se topeau resturi de ceaţă subţire, în timp ce razele soarelui, înteţindu-se până la acea luminozitate proprie iernii, îi cădeau pieziş pe obraji. Se gândi la Ceylon, unde soarele nu era niciodată răcoros şi înviorător. Jerry! Cum o mai fi „ducând-o”? – ca să folosească această oribilă expresie comună. Şi, ce măsuri o fi luând în legătură cu ea? Era foarte bine că se hotărâse să nu-l mai tortureze pe Tony, se va ţine la distanţă de el ca să-i cruţe simţirile… dar fără dânsul, totul o să fie plictis şi singurătate. Devenise o deprindere. Poate că o deprindere rea… dar deprinderile rele sunt singurele de care-i dureros să te desparţi.

„Eu sunt superficială din fire, îşi spuse Clare. Şi aşa-i şi Tony; totuşi el n-ar părăsi niciodată pe cineva la nevoie.”

Şi dintr-o dată iarba peluzelor din Temple i se păru a fi marea, şi pervazul ferestrei se păru parapetul unui vapor, iar ea şi Tony stăteau aplecaţi peste balustradă, privind peştii zburători săltând din spuma valurilor şi plutind la suprafaţa apelor verzi-albăstrii. Căldură şi culoare! Graţie aeriană! Şi se simţi năpădită de melancolie.

„Am nevoie de o partidă zdravănă de călărie, gândi Clare. Mâine plec la Condaford şi toată ziua de sâmbătă o petrec în aer liber. O fac şi pe Dinny să vină cu mine; ar trebui să călărească mai mult”.

Un slujbaş intră şi o anunţă:

— După-masă, domnul Dornford se duce de la tribunal direct la Parlament.

— Da? George, dumneata te simţi vreodată „cu moralul coborât”?

Omul, a cărui faţă lată o amuza pentru că cerea atât de vizibil nişte favoriţi care să-i tempereze rotunjimea trandafirie, îi răspunse cu vocea lui moale:

— Ce-mi lipseşte mie aici e câinele. De l-aş avea pe bătrânul meu Toby, nu m-aş simţi niciodată singur.

— Ce rasă e, George?

— Bul-terier. Dar nu-l pot aduce cu mine aici. Doamna Calder i-ar simţi lipsa; şi-apoi, dac-ar muşca vreun client…

— Ce grozav ar fi!

George şuieră printre dinţi.

— Vai de mine! în Temple nu-ţi dă mâna să faci glume.

— Mi-ar fi plăcut să am şi eu un câine, George; dar când plec de-acasă nu rămâne nimeni la mine.

— Nu prea cred că domnul Dornford mai stă multă vreme aici.

— De ce?

— Îşi caută casă. Îmi dă mie prin minte că se gândeşte să se însoare.

— O! Cu cine?

George închise un ochi.

— Vrei să spui că se gândeşte să se însoare cu sora mea?

— Îhîm!

— Da. Dar nu văd de unde ştii.

George închise celălalt ochi.

— Mi-a şoptit o păsărică, Lady Corven.

— Fără îndoială că nu-i lucrul cel mai rău. Numai că eu una nu prea cred în căsătorie.

— Noi cei care lucrăm cu legea nu vedem partea frumoasă a căsătoriei. Dar domnul Dornford ar putea face o femeie fericită, după părerea mea.

— Şi după a mea, George.

— E un om foarte liniştit, dar are un fond de energie şi e plin de tact. Colegii ţin la el; judecătorii ţin la el.

— Şi soţiile or să ţină la el.

— Desigur, e catolic.

— Ceva tot trebuie să fii.

— Doamna Calder şi cu mine, de când a murit tatăl meu, am trecut la biserica anglicană. Taică-meu a făcut parte din „gruparea religioasă Plymouth”, era foarte rigid. Dacă îndrăzneai să-ţi exprimi o părere proprie, îţi sărea în beregată. De câte ori nu ne-a ameninţat cu „focul şi sabia”. Dar asta tot spre binele meu, înţelegeţi. Un bărbat foarte cucernic. Şi nu suferea să vadă că alţii nu-s sânge curat de Zummerzet73, pe care nu l-a uitat niciodată cu toate că trăia în Peckham.

— Bine, George. Dacă totuşi domnul Dornford are nevoie de mine, eşti bun să-mi telefonezi la ora cinci? O să trec pe acasă să aştept telefonul.

Clare porni pe jos. Ziua era şi mai primăvăratică decât cea de ieri. O luă pe chei şi pe lângă parcul St. James. Malurile apei fuseseră străpunse de teci de narcise, iar pomii înmuguriseră. Căldura dulce, mângâietoare a soarelui îi dezmierda spatele. Nu putea să dureze! Desigur că va urma o recrudescenţă a iernii. Grăbi pasul pe sub Arcul Carusel74, ai cărui cai, nu prea naturali, o iritau şi o înveseleau în acelaşi timp; trecu pe lângă Monumentul Artileriei fără să arunce o privire şi intră în Hyde Park. Înfierbântată, o luă pe aleea de călărie. Cum călăria era pasiunea ei, se simţea aţâţată când îi vedea pe alţii călărind cai buni. Ciudat animal calul, atât de focos şi de însufleţit uneori, atât de posomorât şi de meditativ alteori.

Două sau trei pălării se ridicară în faţa ei. Un bărbat înalt, înfipt în şa, pe o iapă arătoasă, frâna după ce trecu de ea şi se întoarse.

— Deci nu m-am înşelat, dumneata erai. Lawrence mi-a spus că te-ai întors. Îţi aduci aminte de mine, Jack Muskhahi.

Clare, gândind: „Frumoasă ţinută în şa pentru un om înalt”, murmură: „Desigur!” şi imediat fu cu ochii-n patru.

— O cunoştinţă a dumitale se va ocupa de iepele mele arăbeşti.

— O, da, Tony Croom.

— Simpatic tânăr, dar nu ştiu dacă-i îndeajuns de priceput. Totuşi e iute ca argintul viu. Ce face sora dumitale?

— Foarte bine.

— Lady Corven, ar trebui să o aduci la curse.

— Nu cred că Dinny să se dea în vânt după cai.

— Eu aş putea s-o determin. Îmi aduc aminte… Îşi curmă vorba cu o încruntare.

În pofida atitudinii lui lenevoase, Clare găsea că are faţa unui om care ştie ce vrea, bronzată, brăzdată de cute, cu o expresie ironică în jurul buzelor. Se întrebă cum ar reacţiona acest om dacă ar afla că-şi petrecuse noaptea cu Tony într-o maşină.

— Când sosesc iepele, domnule Muskham?

— În momentul de faţă sunt în Egipt. Vor fi îmbarcate în aprilie. S-ar putea să plec acolo pentru îmbarcare; poate că-l iau şi pe tânărul Croom.

— Mi-ar plăcea să le văd; în Ceylon călăream un cal arab.

— Va trebui să ne vizitezi.

— Pe undeva pe lângă Oxford, nu?

— La vreo şase mile; un ţinut foarte frumos. O să ţin minte să te invit. La revedere.

Îşi înălţă pălăria, atinse cu călcâiul pântecul iepei şi se îndepărtă în trap.

„Cât de perfect inocentă pot să par! îşi spuse Clare. Sper că n-am exagerat. Nu mi-ar plăcea să mă pun rău cu el. Pare să fie un om care ştie exact ce vrea. Frumoase cizme are! Nu m-a întrebat de Jerry!”

Se simţea puţin nervoasă şi de la aleea de călărie o porni spre lacul Serpentine.

Pe apa aurită de soare nu plutea nici o barcă, doar câteva raţe la celălalt capăt. Oare îi păsa de ce gândeau oamenii? Miller of Dee! 75 Să fi fost oare adevărat că el nu se sinchisea de nimeni? Poate că era pur şi simplu un filosof. Clare se aşeză pe o bancă, în plin soare, şi deodată simţi că o cuprinde somnul. La urma urmei, o noapte petrecută într-o maşină nu poate echivala cu o noapte nepetrecută într-o maşină. Îşi încrucişă braţele pe piept şi închise ochii. Aproape în aceeaşi secundă adormi.

O sumedenie de oameni trecură pe aleea dintre Clare şi apa strălucitoare, şi se mirară că o persoană atât de bine îmbrăcată stă şi doarme înainte de masă. Doi băieţaşi care lansau avioane de hârtie se opriră ca împietriţi, examinându-i genele negre, obrajii albi ca laptele şi zvâcnirea uşoară a buzelor abia fardate. Întrucât aveau o guvernantă franţuzoaică, cei doi erau băieţaşi „bine crescuţi” aşa încât nu exista perspectiva să înfigă ace în ea sau să chiuie şi să hăulească pe neaşteptate. Dar s-ar fi zis că n-are mâini, picioarele îi erau încrucişate şi ghemuite sub scaun, şi era aşezată într-o poziţie în care coapsele apăreau anormal de lungi. Foarte interesant; şi după ce trecură mai departe, unul din cei doi băieţaşi întoarse întruna capul, doar-doar o mai vedea-o.

Şi astfel, un ceas întreg de primăvară înşelătoare, Clare se cufundă în somnul celui ce şi-a petrecut noaptea într-o maşină.