XVIII.

Ziua de trei februarie fu atât de blândă şi pătrunsă de un suflu atât de primăvăratic, încât sângele înfierbântat îţi atâta setea de aventură.

Din această pricină, Tony Croom expedie de dimineaţă o telegramă, iar la prânz plecă din Bablock Hythe în vechea, dar nou cumpărata lui maşină sport cu două locuri. Automobilul nu era întocmai „idealul” lui dar, dacă-i dădea pinteni, putea lua cincizeci pe oră. Traversă podul cel mai apropiat, o porni prin Abingdon, trecu de Benson spre Henley. Aici se opri să înfulece un sandviş şi să ia benzină, şi apoi din nou pe pod ca să arunce o privire la râul însorit, nud şi mătăsos pe sub pădurile despuiate. De aici mai departe îşi cronometră drumul calculând să ajungă la Garajele Melton la două fix.

Clare nu era încă gata, tocmai se întorsese de la slujbă. Tony se aşeză în odaia de la parter, mobilată acum cu trei scaune, o măsuţă de formă ciudată, cumpărată ieftin datorită scăderii preţurilor antichităţilor, şi o carafă de culoarea ametistului, şi ea abia cumpărată, şi conţinând gin. Aşteptă mai bine de o jumătate de oră până când Clare, îmbrăcată într-un taior şi o pălărie de tweed de culoare roşcată, şi cu o haină de blană de viţel pe braţ, coborî scăriţa spiralată.

— Bună, dragul meu! Scuză-mă că te-am făcut să aştepţi. Unde mergem?

— Mi-am zis că poate te-ar interesa să arunci şi tu o privire la Bablock Hythe. Pe urmă ne-am putea reîntoarce prin Oxford, am lua ceaiul acolo, am hoinări puţin printre colegii şi am fi înapoi înainte de unsprezece. Te tentează?

— Admirabil. Şi tu unde o să dormi?

— Eu? Ei, o întind din nou acasă. La unu sunt îndărăt.

— Bietul Tony! O zi cam grea.

— Ei! Sub două sute cincizeci de mile. N-o să ai nevoie de haină de blană, din nefericire maşina nu-i decapotabilă.

Porniră prin ieşirea de vest a Garajelor şi fură cât pe-aci să doboare un motociclist, apoi se îndreptară spre Hyde Park.

— Conduci bine, Tony.

— Da, e-o vechitură destul de comodă, dar am mereu senzaţia că dintr-o clipă în alta ar putea sări în aer. Stapylton a tratat-o infect. Şi nu-mi plac maşinile de culoare deschisă.

Clare se rezemă de spetează; zâmbetul care-i flutura pe buze era semn că se simţea bine.

Îşi vorbiră puţin, era prima plimbare mai lungă cu maşina pe care o făceau împreună. Amândoi aveau tinereasca pasiune a vitezei, şi tânărul Croom accelera maşinuţa la maximum, atât cât îi permitea traficul. În mai puţin de două ore ajunseră la ultimul pod.

— Ăsta-i hanul unde am tras, îi arătă Croom. Vrei un ceai?

— N-ar fi prudent, dragul meu. După ce vizităm boxele şi padocurile, mergem să luăm ceaiul într-un loc unde nu eşti cunoscut.

— Trebuie să-ţi arăt râul.

Panglica albă a râului licărea vag poleită de asfinţit, printre plopi şi sălcii. Coborâră din maşină ca să privească. Pe aluni izbucniseră mugurii.

Clare rupse o rămurică.

— Falsă primăvară. Mai avem mult de trecut până să vină primăvara adevărată.

O briză rece se furişă de-a lungul râului; de pe plaiurile din spatele lor se înălţau aburi de ceaţă.

— Aici e numai un pod plutitor, Tony?

— Da, şi de partea cealaltă poţi ajunge în Oxford pe o scurtătură de vreo cinci mile. Am parcurs-o de vreo două ori: foarte frumoasă.

— Când pomii or să înmugurească şi câmpul o să dea în floare, o să fie plăcut. Hai să mergem. Arată-mi numai padocurile şi o pornim spre Oxford.

Se urcară din nou în maşină.

— Boxele nu vrei să le vezi?

Clare clătină din cap.

— Aştept până or să vină iepele. E o mică deosebire între a mă duce să văd boxele şi a veni să văd iepele. Sunt într-adevăr din Nejd?

— Aşa afirmă Muskham. Eu o să cred numai când o să văd îngrijitorii care or să le aducă.

— Ce culoare au?

— Două murge şi una castanie.

Cele trei padocuri coborau în pantă lină spre râu şi erau străjuite de o dumbravă întinsă.

— Scurgere perfectă şi toată ziua soare. Boxele sunt de partea cealaltă, în dumbravă. Mai sunt destule de făcut; instalăm şi un radiator.

— Foarte liniştit locul.

— Absolut nici o maşină pe şoseaua asta; din când în când, câte o motocicletă, uite chiar acum trece una.

O motocicletă se îndrepta spre ei tuşind, da se opri, se întoarse şi, tot tuşind, o porni înapoi.

— Jigodii zgomotoase! murmură tânărul Croom. Oricum, până să ajungă aici, iepele vor fi trecut prin botezul civilizaţiei.

— Ce schimbare pentru ele, sărmanele!

— Fiecare dintre ele e câte ceva de aur: Nisip de Aur, Hurie de Aur, Crupă de Aur, aşa le cheamă.

— Nu ştiam că Jack Muskham e poet.

— Cred că poezia lui se opreşte la cai.

— Într-adevăr minunată liniştea asta, Tony!

— E trecut de cinci. Oamenii au oprit lucrul la vilişoara mea. O transformă.

— Câte încăperi va avea?

— Patru: dormitor, salonaş, bucătărie, baie. Dar se poate clădi şi în continuare.

Tony o privi cu concentrare. Clare îşi ţinea însă faţa întoarsă.

— Bine, schimbă el brusc vorba. La bord! Să ajungem la Oxford înainte de a se lăsa întunericul.

Oxfordul, arătând mohorât, ca orice oraş scăldat între lumina de zi şi cea de seară, părea să spună: „Osândit la vile, automobile şi modernism, nimeni nu-mi mai poate fi de nici un ajutor!”

Celor doi tineri înfometaţi şi legaţi afectiv de Cambridge, oraşul le oferi prea puţine atracţii până când se văzură aşezaţi în faţa unor sandvişuri cu pastă de sardele, a unor ouă fierte, pâine prăjită, brioşe, biscuiţi, gem şi un ceainic mare, plin. Cu fiecare înghiţitură, romantismul Oxfordului devenea tot mai vizibil. Hanul bătrânesc, unde numai ei doi mâncau, focul rubiniu, draperiile roşii, trase, singurătatea atât de intimă, toate concurau la a-i pregăti să găsească Oxfordul „încântător”, când aveau să plece din el. Un motociclist într-o salopetă de piele aruncă o privire din uşă şi plecă mai departe. Trei studenţi se ciorovăiră în prag, rezervară o masă pentru cină şi plecară mai departe. Erau delicios de singuri. Din când în când, o chelneriţă le mai aducea pâine prăjită sau se foia pe la altă masă. Abia la şapte şi jumătate se îndurară să se ridice.

— Haide să mergem în recunoaştere prin oraş, propuse Clare. Timp avem berechet.

Lumea oxfordiană era la cină şi străzile aproape că se goliseră. Hoinăriră la întâmplare, alegând străduţele cele mai strâmte, şi curând ajunseră la colegii şi la zidurile lungi şi vechi. Aici, tot ce era modern luase sfârşit. Trecutul îi prinse în mreje. Donjoane tainice, clădiri bătrâneşti de piatră, înecate în clarobscur; pasaje întortocheate, tăiate pe sub bolţi abia întrezărite; brusc, ca din întâmplare, li se înfăţişă un careu spaţios, învăluit într-o obscuritate vag irizată, ticăind de orologii; senzaţia că se aflau într-un oraş întunecat, şi vechi, şi pustiu, colcăind totuşi în taină de viaţa şi de lumina modernismului, aproape că le luă graiul; şi, cum nici o clipă nu avuseseră habar încotro merg, se pomeniră pe dată că s-au rătăcit.

Tânărul Croom îi luă braţul şi-şi potrivi pasul după al ei. Niciunul dintre ei nu era romantic, dar pe amândoi îi copleşise simţământul că se rătăciseră în păienjenişul istoriei.

— Mi-ar fi plăcut să fi studiat aici sau la Cambridge, spuse Clare.

— La Cambridge nu încerci niciodată senzaţia asta de ascunziş uitat. Pe întuneric, Oxfordul e mult mai medieval. Aici colegiile se înşiră în linie dreaptă. Şi întorc spatele la tot ce se petrece în oraş; atmosfera de vechi e mult mai pregnantă.

— Cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc în trecut. Buiestraşi şi pieptare de piele. Tony, tu ai fi arătat divin într-un pieptar de piele şi cu o tichie din alea cu pană lungă, verde.

— Mie mi se pare destul de bun şi prezentul alături de tine. Ştii că azi a fost răstimpul cel mai lung pe care l-am petrecut împreună cu tine, fără nici o întrerupere?

— Lasă sentimentalismele. Suntem aici ca să admirăm Oxfordul. Pe unde o luăm acum?

— Mi-e totuna, se auzi glasul lui venind ca din depărtări.

— Te-am jignit? Uite colegiul ăsta imens! Hai să intrăm!

— Or fi plecat cu toţii. E trecut de opt; mai bine să colindăm străzile.

Hoinăriră prin Cornmarket, apoi pe strada principală, priviră la statuile de pe partea dreaptă, apoi întrară într-un scuar întunecat, cu o clădire circulară în mijloc, o biserică în capătul cel mai îndepărtat şi colegii de o parte şi de alta.

— Aici trebuie să fie însăşi inima oraşului, spuse Clare. Oxford are, fără îndoială, părţile sale imuabile. Orice s-ar construi pe la margini, nu văd cum s-ar putea altera ceea ce-i aici.

Cu o repeziciune misterioasă, oraşul se reînsufleţise; mişuna de tineri cu pelerine scurte pe braţ, ori fâlfâindu-le pe umeri, ori înnodate în jurul gâtului. Croom întrebă pe unul dintre aceştia unde se aflau.

— Asta e biblioteca Radcliffe, aici colegiul Brasenose, şi acolo High.

Şi hotelul Mitre?

— În dreapta dumneavoastră.

— Mulţumesc.

— Pentru puţin., Îşi înclină spre Clare capul descoperit şi plescăi din limbă.

— Ce-i, Tony?

— Hai să intrăm să luăm nişte coctailuri.

Un motociclist, care stă în picioare lângă motocicletă, cu capul bine vârât în caschetă şi îmbrăcat tot într-o salopetă de piele, îi urmări atent din priviri când îi văzu intrând în hotel.

După ce luară coctailuri cu pişcoturi, ieşiră simţind, după cum se exprima Croom, că:

— E frumos şi e devreme. Ne întoarcem peste podul Magdalena, prin Benson, Dorchester şi Henley.

— Opreşte pe pod, Tony. Vreau să-mi văd tizul.

Luminile de pe pod aruncau scântei în apele de cerneală ale râului Cherwell, silueta colegiului Magdalena se decupa masivă în întuneric şi, în depărtare, spre pajiştile colegiului Christchurch, sclipeau câteva lumini. De când ieşiseră din centru, fâşii înguste de străduţe slab luminate se strecurau printre clădiri cu frontoane şi portaluri cenuşii. Iar râul asupra cărora se aplecau nemişcaţi părea să se învolbureze misterios.

— I se spune „Char”, nu-i aşa?

— La vară o să am o luntre, Clare. Partea de sus a râului e mai bună decât aici.

— Ai să mă înveţi să merg cu luntrea?

— Sigur că da!

— E aproape zece. Ei, a fost foarte plăcut, Tony.

Tânărul îi aruncă o privire lungă, piezişă, şi porni motorul. Se părea că alături de ea era mereu nevoit să o ia din loc. Oare niciodată n-o să ajungă la o oprire lungă şi deplină?

— Ţi-e somn, Clare?

— Nu chiar. Coctailul a fost foarte tare. Dacă tu eşti obosit pot să conduc eu.

— Obosit? Doamne fereşte! Mă gândeam numai că fiecare milă pe care o parcurg mă îndepărtează tot mai mult de tine.

Pe întuneric, un drum pare întotdeauna mai lung şi cu totul altul decât pe lumina zilei. Ies la iveală o sută de amănunte uitate: garduri vii, căpiţe, copaci, case, cotituri. Până şi satele apar deosebite. La Dorchester se opriră ca să se asigure că sunt pe drumul bun; un motociclist îi depăşi şi Croom îi strigă:

— Pe unde-o luăm spre Henley?

— Drept înainte.

Intrară într-alt sat.

— Ăsta trebuie să fie Nettlebed, spuse tânărul Croom. De aici nu mai e nici un alt sat până la Henley, ceea ce înseamnă că mai avem treizeci şi cinci de mile. Sosim la douăsprezece noaptea acasă.

— Săracul de tine, şi pe urmă trebuie să faci tot drumul ăsta înapoi.

— O să conduc ca un şofer de meserie. E un bun narcotic.

Clare îi atinse mâneca paltonului; după care urmă o nouă tăcere.

Ajunseră la liziera unei păduri, când Croom încetini subit.

— M-au lăsat farurile.

Un motociclist alunecă pe lângă ei, strigându-i:

— Vi s-au stins farurile, domnule!

Tânărul Croom opri motorul.

— Asta pune capac la toate. Probabil că s-a descărcat bateria.

Clare izbucni în râs. Tony coborî şi se învârti de jur împrejur, examinând maşina.

— Îmi amintesc de pădurea asta. De aici până în Henley sunt cinci mile bune. Va trebui să mergem încet ca melcul şi să ne încredem în noroc.

— Vrei să cobor şi să merg eu pe jos, în faţă?

— Nu, e un întuneric de smoală. S-ar putea să dau peste tine.

După vreo sută de iarzi, opri din nou.

— Am luat-o pe de lături. N-am condus în viaţa mea pe o beznă ca asta.

Clare râse iar.

— O aventură, dragul meu.

— Şi n-am nici o lanternă. Din câte mi-aduc aminte, pădurea asta se întinde pe vreo milă sau două.

— Hai să mai încercăm.

O maşină vâjâi pe lângă şi şoferul răcni nişte cuvinte de ocară.

— Tony, urmăreşte farurile lui!

Dar până să pornească motorul, maşina se afundase sau cotise şi dispăruse. Continuară să înainteze târâş.

— Fir-ar să fie! exclamă tânărul Croom. Iar am luat-o pe lângă şosea.

— Atunci scoate maşina complet de pe şosea şi să ne gândim ce-i de făcut. Sigur că până la Henley nu mai e nici un alt sat?

— Nici urmă. Şi apoi o baterie nu poate fi încărcată oriunde; dar am impresia că s-a deconectat un fir.

— Vrei să lăsăm maşina şi s-o pornim pe jos? Aici în pădure o putem pune la adăpost.

— Şi după aceea? Dimineaţa tot trebuie să vin s-o iau. Îţi spun eu ce facem; te însoţesc pe jos până la hotel, împrumut de acolo o lanternă şi mă întorc la maşină. Înarmat cu o lanternă pot s-o conduc, sau să rămân aici până-n zori, şi apoi să vin să te iau.

— Asta înseamnă să faci zece mile pe jos. De ce să nu rămânem amândoi lângă maşină şi să admirăm răsăritul soarelui? E visul vieţii mele să petrec o noapte într-o maşină.

În sufletul lui Croom se dădu o luptă. O noapte întreagă, singur cu ea!

— Nu fi demodat, Tony. E cel mai cuminte lucru pe care-l putem face şi e şi nostim. Dacă ar da o maşină peste noi, sau dacă am fi înhăţaţi că mergem fără faruri, n-ar fi deloc plăcut.

— Niciodată nu-i lună când ai nevoie de ea, bombăni Croom. Şi într-adevăr eşti decisă?

Clare îi atinse braţul.

— Trage-o mai încolo, între copaci. Foarte încet. Atenţie! Stop!

Simţiră o uşoară hurducare. Clare spuse:

— E proptită cu botul într-un copac şi cu spatele spre şosea. Cobor ca să-mi dau seama dacă putem fi văzuţi.

Tânărul Croom o aşteptă, aranjându-i pernele şi pledul maşinii. Îşi spunea: „Probabil că nu mă iubeşte, altfel n-ar lua lucrurile atât de uşor!” Tremura tot la gândul acestei lungi nopţi întunecoase pe care avea s-o petreacă alături de ea, dar ştia în acelaşi timp că avea să fie o noapte de supliciu. Îi auzi vocea:

— E-n regulă. Cred că nimeni nu poate zări maşina Coboară şi tu şi uită-te. Eu intru înăuntru.

Tony trebui să-şi dibuie drumul cu piciorul. Ştiu că ajunsese la şosea numai după duritatea drumului. Întunericul se mai subţiase, dar nu se ivise nici o stea. Maşina era complet invizibilă. Aşteptă o clipă, apoi se întoarse dibuind iarăşi drumul de înapoiere. Maşina era atât de pierdută printre copaci, încât trebui să fluiere şi să aştepte fluieratul ei de răspuns că s-o poată descoperi. Ce beznă! Se urcă în maşină.

— Ferestrele deschise sau închise?

— Să le lăsăm numai pe jumătate. M-am instalat foarte comod, Tony.

— Slavă Domnului măcar pentru atâta. Te supără pipa mea?

— Bineînţeles că nu. Dă-mi o ţigară. E aproape perfect, Tony.

— Aproape, răspunse el cu o voce moale.

— Mi-ar plăcea să văd mutra mătuşii Em, dac-ar şti. Ţi-e cald?

— Prin haina de piele nu pătrunde nimic. Ţie nu ţi-e rece?

— E grozav! Urmă o tăcere, apoi Clare reluă: Tony, iartă-mă, te rog. Dar am făgăduit.

— E în regulă, răspunse tânărul Croom.

— Îţi văd doar vârful nasului în lumina pipei.

El, în schimb, îi putea vedea în lumina focului ţigării dinţii, buzele surâzătoare, faţa până la ochi, pierzându-se apoi în întuneric.

— Scoate-ţi pălăria, Clare. Şi oricând doreşti, umărul meu îţi stă la dispoziţie.

— Să nu mă laşi să sforăi.

— Tu să sforăi!

— Din când în când orice om sforăie. Aşa e.

Stătură puţin de vorbă. Dar lui Tony totul îi părea ireal, în afară de faptul că se afla lângă ea, în întuneric. Din timp în timp se auzea trecând câte o maşină; celelalte zgomote ale nopţii amuţiseră; chiar şi pentru bufniţe era prea întuneric. Pipa i se stinse şi o puse deoparte. O ştia alături de el, atât de aproape, încât îi simţea braţul lipit de braţul lui. Îşi ţinu răsuflarea. Să fi aţipit? Oh! El era condamnat la o noapte de nesomn, cu parfumul ei subtil care-i atâta simţurile, cu căldura braţului ei scurgându-se în braţul lui. Chiar dacă nu-i era dat mai mult de atâta, tot ar fi fost o mare pierdere să fi adormit, auzi vocea ei, somnoroasă:

— Dacă într-adevăr nu te supără, am să-mi las capul pe umărul tău, Tony.

Îşi cuibări capul în fularul lui; şi parfumul ei proaspăt, care-ţi aducea în amintire o pădurice de pini însorită, îi umplu nările. Să fi fost adevărat că ea se găsea acolo, lipită de umărul lui, şi că va mai-sta aşa încă şase sau şapte ore? îl străbătu un fior. Dar cât de calmă şi de realistă era! Nu puteai desluşi în ea nici un semn de pasiune sau de tulburare; parcă se afla în prezenţa unui frate. Tony Croom îşi dădu seama, cu forţa unei revelaţii, că noaptea aceasta însemna un examen pe care trebuia să-l treacă; altminteri, ea o să dea îndărăt şi o s-o rupă cu el. Adormise. Da. Plescăitul acesta uşor şi ritmic al buzelor, ca pigulitul celui mai firav dintre puişori, un zgomot delicat, vag comic, şi cât de drag! nu putea fi simulat. Orice, se va mai întâmplă cu el de acum înainte, petrecuse o noapte cu Clare! Rămase nemişcat ca un şoricel, dacă şoriceii sunt nemişcaţi. Pe măsură ce somnul ei se adâncea, capul i se lăsa tot mai greu şi mai încrezător pe umăr. Şi, în timp ce stătea şi-i asculta somnul, sentimentul pe care i-l purta se adâncea la rândul său, se prefăcea aproape în pasiunea de a o ocroti şi de a o sluji. Şi noaptea, rece, neagră, încremenită, pentru că acum nu mai treceau maşini, îi ţinea tovărăşie; stătea de veghe, asemenea unei făpturi uriaşe, întunecate, învăluitoare, care abia respira. Noaptea nu doarme niciodată. Îşi dădu seama de acest lucru pentru prima dată în viaţa lui. Noaptea e la fel de trează ca şi ziua. Sumbră şi retrasă, îşi are simţirea ei, nu grăieşte, nu clinteşte, ci doar veghează şi respiră. Cu stele şi cu lună, sau cu luminile stinse şi obloanele ferecate, ca noaptea de azi, e întotdeauna o parteneră prezentă.

Îşi simţi braţul înţepenit şi, ca şi cum amorţeala lui i-ar fi răzbătut până în conştiinţă, Clare îşi retrase capul, dar nu se deşteptă. Tony reuşi să-şi maseze omoplatul la timp, căci în aceeaşi clipă capul ei îi căzu din nou pe umăr. Răsucindu-şi faţa până când îi atinse părul cu buzele, Tony auzi din nou pigulitul slab şi ritmic, domol ca al unui puişor. Apoi încetă şi se prefăcu în respiraţia mai profundă a somnului adânc. Încetul cu încetul, îl cuprinse şi pe el toropeală. Adormi.