XX.

Trecură trei săptămâni în care Clare nu-l văzu pe tânărul Croom decât de patru ori în total. Tocmai îşi împacheta valiza ca să plece la Condaford; când talanga de oiţă rătăcită o chemă să coboare scara spiralată.

La uşă se găsea un individ mărunţel, cu ochelari cu ramă de baga, care-i dădu vaga impresie că trebuie să aibă vreo legătură cu învăţământul.

— Lady Corven?

— Da.

— Scuzaţi-mă, trebuie să vă înmânez această. Scoţând din pardesiul bleumarin o hârtie oficială, lunguiaţă, i-o puse în mina.

Clare citi:

În numele înalte Curţi de Justiţie.

Secţia de atestare a divorţurilor.

Sunteţi citată pentru ziua de 26 februarie 1932 în legătură cu reclamaţia înaintată de Sir Gerald Corven.

Clare simţi cum i se moaie picioarele şi-şi ridică ochii, întâlnindu-i pe cei de după ochelarii cu rame de baga.

— O! făcu ea.

Omul mărunţel se înclină; Clare avu impresia că o compătimea, aşa încât îi trânti brusc uşa în nas. Urcă din nou scăriţa spiralată, se aşeză pe canapea şi-şi aprinse o ţigară. Apoi îşi întinse citaţia în poală. Primul ei gând fu: „Dar e monstruos, doar n-am făcut nimic!” Cel de-al doilea gând: „Presupun că trebuie să citesc toată porcăria asta!”

Nu citise mai mult de: „În urma cererii lui Gerald Corven, K. C. B.76”, când îi veni cel de-al treilea gând: „Dar este exact ce-am dorit. Acum o să-mi dobândesc libertatea!”

Câţi mai departe, cu mai mult calm, până ajunse la cuvintele:

Subsemnatul reclam de la numitul James Bernard Croom suma de două mii de lire sterline, ca despăgubiri pentru menţionatul adulter comis.

Tony! El care n-avea nici două mii de şilingii Bestia! Brută răzbunătoare! Această bruscă reducere a soluţiei la termeni băneşti nu numai că-i râcâia nervii, dar îi provocă un acces de panică. Tony nu trebuia, nu putea să se ruineze din pricina ei. Era necesar să-l vadă numaidecât! Oare or fi… de bună seamă că i-or fi înmânat şi lui o citaţie.

Termină de citit hârtia, trase un fum lung din ţigară şi se ridică.

Se duse la telefon, ceru o convorbire interurbană şi dădu numărul de la hanul unde locuia Tony.

— Pot vorbi cu domnul Croom? A plecat la Londra? Cu maşina? Când?

Acum o oră. Asta însemna că venea direct la dânsa.

Puţin mai liniştită, îşi făcu o socoteală rapidă. Nu mai avea timp să prindă trenul de Condaford; ceru o altă convorbire interurbană, chemând reşedinţa.

— Dinny? Aici e Clare. Nu cred c-am să pot veni astă seară… vin mâine dimineaţă… Nu! Mă simt foarte bine; puţin îngrijorată. La revedere.

Puţin îngrijorată! Se aşeză din nou şi reciti „porcăria” în întregime. Cunoşteau absolut totul, în afară de adevăr. Şi nici ea, nici Tony nu-şi dăduseră prin nimic seama că ar fi fost filaţi. Omul ăla cu ochelari de baga, de exemplu, părea s-o cunoască, dar ea nu-l văzuse în viaţa ei. Intră în baie şi-şi spălă faţa cu apă rece. „Miller of Dee”! Devenise un rol extrem de greu de jucat.

„Probabil că nici n-a mâncat” îşi spuse Clare.

Încropi un prânz din ce avea în casă şi aranjă masa din sala de jos, prepară cafeaua şi se aşeză să fumeze şi să aştepte. Condaford şi chipurile celor din familia ei i se perindară prin faţa ochilor; de asemenea, Chipul mătuşii Em; şi al lui Jack Muskham; dar peste toate acestea faţa soţului ei, cu zâmbetul vag, dur, pisicesc. Trebuia să accepte oare toată această expunere? în afară de despăgubiri, trebuia să-l lase să triumfe fără să-i opună nici o rezistenţă? Îi părea rău că nu acceptase sfatul tatălui ei şi al lui Sir Lawrence de a-i pune un detectiv pe urme. Acum era prea târziu… desigur că el nu se va expune nici unui risc până după încheierea procesului.

Şedea încă, frământata de gânduri, lingă radiatorul electric, când auzi zgomotul unei maşini care opri în faţa casei şi clinchetul soneriei.

Tânărul Croom arăta înfrigurat şi palid. Stătea în picioare, îndoindu-se în asemenea măsură dacă era binevenit, încât Clare îi luă ambele mâini într-ale ei.

— Tony, ce plăcere!

— O, iubita mea!

— Pari îngheţat. Ia puţin coniac.

În timp ce sorbea băutura, Clare îi spuse:

— Hai să nu discutăm despre ceea ce ar fi trebuit să facem; să vorbim numai de ceea ce va trebui să facem de-acum încolo.

Tânărul scoase un geamăt.

— Probabil că ne-au considerat teribil de ageamii. Nici n-am visat…

— Nici eu. Dar de ce să nu fi făcut ce-am făcut noi? Nu există nici o lege împotriva inocenţei.

Tony se aşeză şi-şi rezemă fruntea în mâini.

— Dumnezeu mi-e martor că este exact ceea ce-mi doresc: să te eliberez de el; dar nu trebuia să te expun unui asemenea risc. Ar fi fost cu totul altceva dacă şi tu ai fi simţit pentru mine ceea ce simt eu pentru tine.

Clare se uită în jos la el, zâmbindu-i uşor.

— Tony, nu fi copil! N-are rost să discutăm acum despre sentimentele noastre. Şi nici nu vreau să ascult stupidităţi că e vina ta şi aşa mai departe. Important este că suntem nevinovaţi. Ce facem ca să dovedim?

— Bineînţeles eu voi face tot ce vei dori tu.

— Am presimţirea că eu va trebui să fac ceea ce îmi vor cere ai mei, răspunse Clare foarte încet.

— Bine! replică Croom ridicându-se în picioare. Când mă gândesc că dacă ne apărăm şi câştigăm rămâi în continuare legată de el…

— Şi când mă gândesc că dacă nu ne apărăm şi nu câştigăm, înseamnă să te ruinezi…

— Ei! Pe naiba, nu vor izbuti decât să mă declare falit.

— Şi slujba ta?

— Nu văd… Nu ştiu de ce…

— L-am întâlnit ieri pe Jack Muskham. Îmi face impresia unui om ce n-ar accepta în slujba sa un complice la adulter care nu a făcut cunoscut reclamantului ce intenţii are. Vezi, mi-am însuşit jargonul.

— Dacă am fi fost într-adevăr amanţi, i-aş fi făcut cunoscute pe dată intenţiile mele.

— Crezi?

— Absolut.

— Chiar dacă eu ţi-aş fi cerut: „N-o face!”

— Nu mi-ai fi cerut.

— Nu ştiu sigur.

— Mă rog, oricum, nu se pune chestiunea.

— Numai că, dacă nu ne apărăm, ai să te simţi un ticălos.

— Doamne, ce încurcătură!

— Aşază-te şi haide să mâncăm. N-am decât şuncă, dar nimic nu-i mai bun ca şunca atunci când ţi-e greaţă de toate.

Se aşezară şi începură să-şi mânuiască furculiţele.

— Ai tăi încă n-au aflat, Clare?

— Eu însămi am aflat acum o oră. Ţi-au adus şi ţie acel fermecător document?

— Da.

— Mai vrei o felie?

Un minut sau două mâncară în tăcere. Apoi tânărul Croom se ridică în picioare.

— Realmente, nu mai pot mânca.

— Foarte bine. Atunci fumează.

Clare luă o ţigară de ia el şi-i spuse:

— Ascultă, mâine plec la Condaford şi cred c-ar fi bine să vii şi tu. Trebuie că ai mei să te vadă, pentru că, indiferent ce urmează să facem, trebuie să procedăm cu ochii bine deschişi. Tu ai un avocat?

— Nu.

— Nici eu. Bănuiesc că va trebui să ne luăm unul.

— O să am eu grijă. O, de-aş avea bani!

Clare se cutremură.

— Îmi cer scuze pentru un soţ capabil să ceară despăgubiri băneşti.

Tânărul Croom îi luă mâna.

— Iubito, eu mă gândeam doar la avocat.

— Îţi aminteşti când ţi-am spus pe vapor: „Adeseori întâlnirile sunt mai nesuferite când încep”?

— N-am să recunosc niciodată acest lucru.

— Mă gândeam la căsătoria mea, nu la tine.

— Clare, nu crezi c-ar fi mult mai bine să nu ne apărăm, să lăsăm lucrurile în voia soartei? În felul ăsta te vei putea elibera. Şi după aceea… dacă vei simţi nevoia de mine, voi fi foarte aproape, şi dacă n-o vei simţi, nu voi fi.

— Drăguţ din partea ta, Tony; dar trebuie să le spun alor mei. Şi apoi, oh! câte sunt!

Croom începu să străbată încăperea în sus şi-n jos.

— Ai impresia că dacă ne vom apăra ne vor da crezare? Eu unul mă îndoiesc.

— Nu vom face decât să spunem adevărul gol-goluţ.

— Oamenii nu cred niciodată adevărul gol-goluţ. Cu ce tren pleci?

— De zece şi un sfert.

— Să vin odată cu tine, sau să plec de la Bablock Hythe?

— Aşa ar fi mai bine. Între timp, eu le voi fi povestit totul.

— Or să fie foarte supăraţi?

— N-o să le placă.

— Sora ta e acolo?

— Da.

— Asta e ceva.

— Tony, ai mei nu sunt propriu-zis demodaţi, dar nu sunt moderni. Dealtfel foarte puţini oameni sunt, când e vorba de pielea lor. În orice caz, nici avocaţii, nici judecătorul, nici juraţii nu vor fi. Acum ar fi mai bine să pleci; şi promite-mi că n-ai să conduci ca un nebun.

— Pot să te sărut?

— Ar însemna încă o mostră de adevăr gol-goluţ, şi există de pe acum trei. Sărută-mi mina, asta nu contează.

Îi sărută mâna, murmură un „Dumnezeu să te binecuvânteze” şi, înhăţându-şi pălăria, ieşi.

Clare îşi întoarse scaunul spre căldura emanată de radiatorul electric şi căzu iar pe gânduri. Dogoarea uscată îi arse ochii până când simţi că parcă nu mai aveau pleoape şi nici capacitatea de a şi le umezi; treptat, dar sigur, se lăsă cuprinsă de mânie. Toate sentimentele pe care le încercase înainte de a lua hotărârea, atunci, în dimineaţa aceea în Ceylon, de a-şi curma căsnicia, îi năvăleau acum cu furie sporită. Cum a îndrăznit el s-o trateze ca pe o femeie de moravuri uşoare? – ba mai rău chiar – pentru că o femeie plătită n-ar fi răbdat. Cum a îndrăznit s-o atingă cu cravaşa? Şi cum de-a îndrăznit s-o pună sub urmărire şi să deschidă procesul? N-o să înghită ea una ca asta!

Începu metodic să se spele şi să-şi strângă lucrurile. Deschise larg uşa, ca să intre vântul. O noapte urâtă, cu trombe de vânt care se învârtejeau în sus şi-n jos, printre garaje.

„La fel ca şi în inima mea”, îşi spuse Clare. Trânti uşa şi îşi scoase oglinjoară din poşetă. Faţa ei părea atât de neajutorată, încât îi dădu un şoc. Se pudră şi-şi dădu pe buze cu puţină alifie. Apoi, respirând adânc, înălţă din umeri, îşi aprinse o ţigară şi urcă scările. O baie fierbinte!