XVI.

De la plecarea soţului ei, Clare se întâlnise în mod constant cu tânărul Croom, dar păstrând întotdeauna între ei distanţa pe care i-o impusese. Iubirea îl făcuse pe tânăr nesociabil, şi cum Clare îşi dădea seama că era imprudent să se arate ostentativ în compania lui, se feri să-l prezinte prietenilor ei; se întâlneau în locurile unde puteau să mănânce ieftin, sau să vadă câte un film sau pur şi simplu să se plimbe. Nu-l mai invitase la ea, şi nici el nu-i ceruse să vină. Comportarea lui era într-adevăr exemplară, cu excepţia momentelor când cădea într-o muţenie încordată şi dureroasă, sau când o privea atât de fix, încât pe Clare o mâncau palmele de dorinţa de a-l zgâlţâi. Se părea că vizitase de câteva ori crescătoria de cai a lui Jack Muskham şi petrecuse ore întregi studiind tratate care dezbăteau problema dacă strălucirea rasei „Eclipse” se datora amestecului de sânge „Lister Turc” sau „Darley Arab” şi dacă e preferabil să prăseşti „Blacklock” şi „St. Simon” cu „Speculum”, sau „Speculum” cu „St. Simon”.

Când Clare se întoarse de la Condaford, după Anul Nou, nu mai ştia de cinci zile nimic despre Tony şi, prin urmare, dimensiunile acestuia crescuseră în gândurile ei.

Îi lăsă un bilet la „Coffee House”:

Dragă Tony, pe unde eşti? M-am întors. Îţi doresc un an nou foarte fericit.

A ta mereu, Clare.

Timp de trei zile nu sosi nici un răspuns, şi Clare fu la început îmbufnată, apoi îngrijorată şi, în cele din urmă, puţin speriată. În sfârşit veni o scrisoare concepută la un han din Bablock Hythe:

Clare iubită, Am fost atât de mulţumit când ţi-am primit biletul, pentru că luasem hotărârea să nu-ţi scriu până nu-mi dai tu mai întâi un semn de viaţă. Urăsc gândul de a te plictisi cu persoana mea şi uneori nu ştiu dacă nu cumva aşa stau lucrurile. Eu sunt bine, atât cât poate fi cineva care nu are cum să te vadă; supraveghez instalarea boxelor pentru iepele arăbeşti. Or să fie grozave (de boxe vorbesc). Mai dificilă va fi perioada de aclimatizare; se presupune că aici clima e mai blândă, şi păşunile arată prima-întâi. Destul de drăguţă partea asta de univers, mai ales râul. Slavă Domnului că hanul e ieftin şi că eu pot trăi la infinit pe jumări cu şuncă. Jack Muskham a fost destul de „salon” ca să-mi plătească salariul de la întâi ianuarie, aşa încât mă gândesc să-mi investesc cele şaizeci şi ceva de lire, câte mi-au mai rămas, în vechea maşinuţă a lui Stapylton. El tocmai s-a întors din India. Din momentul în care mă instalez aici, maşina devine o necesitate vitală pentru mine, dacă vreau să te mai văd, lucru fără de care viaţa nu merită să fie trăită. Sper că te-ai distrat bine la Condaford. Ştii că nu te-am mai văzut de şaisprezece zile şi că sunt lihnit? Sâmbăta după-masă vin la Londra. Unde te pot întâlni?

Al tău devotat, Tony.

Clare citi scrisoarea stând întinsă pe canapeaua din odaia ei; când o deschise se încruntă, când o lăsă din mina zâmbi.

„Bietul Tony!” Luă un formular de telegramă, scrise:

Vino la ceai la mine. C. şi o expedie în drum spre Temple.

Importanţa întâlnirii dintre doi tineri depinde de importanţa pe care fiecare dintre ei o acordă faptului de a nu se putea întâlni. Tony Croom se apropie de Melton purtând-o numai şi numai pe Clare în gând, ceea ce-l făcu să nu observe un bărbat scund, cu ochelari cu ramă de baga, ghete negre şi o cravată de culoarea vinului roşu, părând a fi secretarul unei asociaţii cărturăreşti. Discret şi neobservat, individul îl însoţise tot drumul de la Bablock Hythe la gara Paddington, de la Paddington la „Coffee House”, de la „Coffee House” până la colţul Garajelor Melton; îl pândise în timp ce intra în locuinţa cu numărul 2, îşi făcu o însemnare într-un carneţel, şi acum, de după paravanul ziarului de seară, îl aştepta să iasă. Cu o impresionantă conştiinciozitate, se ferea să citească vreo ştire şi-şi ţinea ochii proeminenţi aţintiţi pe uşa verde ca pana de păun, pregătit, în orice moment, să se plieze ca o umbrelă şi să se scurgă în canalul străzii; şi în timp ce aştepta (aşteptarea constituind profesiunea lui normală) se gândea, ca tot omul, la costul vieţii, la o ceaşcă de ceai pe care tare i-ar mai fi plăcut s-o bea, la fetiţa lui şi la colecţia ei de timbre poştale şi la faptul dacă i se vor mări sau nu impozitele. Imaginaţia lui mai întârzie de asemeni asupra rotunjimilor unei tinere de la tutungeria de unde-şi procura mahorca.

Omul se numea Chayne, şi scotea o pâine din extraordinara-i memorie pentru feţele omeneşti, din inepuizabila-i răbdare, din însemnările grijulii făcute într-un carneţel, din calitatea de a se eclipsa şi din fericită-i asemănare cu un secretar de asociaţie cărturărească. Într-adevăr, era angajat de Agenţia Polteed, care la rându-i îşi scotea existenţa din faptul că ştia mai mult decât era sănătos despre cei pe care-i urmărea. Chayne îşi primise instrucţiunile chiar în ziua în care Clare se reîntorsese la Londra, se şi află de cinci zile „pe pistă”, fără ca altcineva în afară de el şi de patronul lui să fie în cunoştinţă de cauză. Cum din cărţile pe care le citea aflase că a iscodi vieţile altora era preocuparea principală a oamenilor de pe această insulă, niciodată nu-i trăsnise prin cap să privească cu dispreţ o meserie pe care o îndeplinea conştiincios de şaptesprezece ani. Era mândru de realizările lui şi avea despre sine părerea că e un „copoi” capabil. Deşi îl supărau tot mai mult nişte tulburări în regiunea toracică, datorate faptului că adeseori era nevoit să stea în curent, nici nu şi-ar fi putut imagina un alt mijloc de a-şi câştiga existenţa. Aflase adresa lui Croom stând pur şi simplu în spatele Clarei în timp ce aceasta îi expedia telegrama; dar cum nu izbutise să citească textul mesajului, plecase pe dată la Bablock Hythe, şi de atunci nu mai întâmpinase nici o greutate. Îşi schimbă din când în când postul de observaţie de la capătul străzii şi, de îndată ce se lăsă întunericul, pătrunse pe aleea Garajelor. La cinci şi jumătate, uşa de culoarea penei de păun se deschise şi cei doi tineri ieşiră. Mergeau, şi domnul Chayne mergea după ei. Iuţiră pasul şi domnul Chayne, care dobândise simţul ritmului, îşi potrivi pasul exact după ei. Curând îşi dădu seama că se îndreptau spre locul până unde o mai urmărise de două ori până acum pe Lady Corven, şi anume în Temple. Şi constatarea îl linişti, din cauza ceştii de ceai după care tânjea. Strecurându-se pe după spinările oamenilor destul de masivi ca să-i servească de paravan, îi urmări pe cei doi care o luară pe aleea Middle Temple şi se despărţiră la uşa imobilului Harcourt. Asigurându-se că Lady Corven intrase, iar tânărul rămase afară plimbându-se încet între intrare şi chei, domnul Chayne îşi consultă ceasornicul, se replie în Ştrand, o zbughi într-o ceainărie A. B. C., rostind cu sufletul la gură: „O ceaşcă de ceai şi un corn, domnişoară, vă rog”. În timp ce aştepta să fie servit făcu o însemnare mai lungă în carnet. Apoi, suflând în ceai ca să se răcească, îl sorbi din farfurioară, înfulecă jumătate de corn şi, ascunzând cealaltă jumătate în palmă, plăti şi reintră în Ştrand. Abia-şi isprăvise cornul că şi ajunse la intrarea aleii. Tânărul continua să se plimbe încet, în sus şi-n jos. Domnul Chayne îl aşteptă să se întoarcă cu spatele şi, luându-şi înfăţişarea unui funcţionar întârziat, o porni grăbit pe lângă imobilul Harcourt, în centrul ansamblului Temple. Acolo se proţăpi pe un prag şi începu să studieze plăcuţele cu nume, până când Clare îşi făcu din nou apariţia. Însoţită de tânărul Croom, o porni spre Ştrand, iar domnul Chayne o porni la rândul lui într-acolo. Când, la scurt timp după aceea, tinerii cumpărară două bilete de cinema, domnul Chayne cumpără şi el unul şi se aşeză în rândul din spatele lor. Obişnuit să „fileze” oameni care se fereau, fiind mereu la pândă, candoarea sinceră de care dădeau dovadă cei doi îi stârnea o milă uşor amuzată, dacă nu chiar dispreţuitoare. Îi păreau „doi copilaşi rătăciţi în pădure”. Nu-şi putu da seama dacă picioarele li se atingeau, aşa încât se strădui să le observe poziţia mâinilor. Ceea ce văzu îl satisfăcu, şi se aşeză la rândul lui, pe un scaun neocupat, lingă coridor. Sigur de ei pentru două ore, se instală comod, îşi aprinse o ţigară, se bucură de căldură şi începu să urmărească filmul. Era un film din acelea de aventuri şi călătorii în Africa, unde cei doi eroi se află în diferite primejdii înregistrate de aparatul de filmat al cuiva care, cu siguranţă, trebuie să se fi aflat într-o primejdie mult mai mare. Domnul Chayne ascultă glasurile pline de bărbăţie care-şi spuneau unul celuilalt, cu accent american: „Atenţie! Ne ajunge din urmă!” plin de un interes care nu-l făcu însă nici un moment să uite că şi cei doi tineri ai lui le ascultau. Când se aprinseră luminile, le putu vedea profilurile. „Cu toţii am fost cândva tineri” îşi spuse el, şi imaginaţia îi stărui şi mai intens asupra femeiuştii de la tutungerie. Cei doi tineri păreau atât de prinşi, încât domnul Chayne profită de ocazie ca să iasă şi el afară câteva clipe. S-ar putea că multă vreme de aici încolo să nu i se mai ofere asemenea prilej. După părerea sa, unul din cusururile principale ale romanelor poliţiste – pentru că dumnealui nici în timpul liber nu-şi depăşea sfera de preocupări – era că autorii îi făceau pe detectivi prea eroici, fără să-şi ofere nici o zi liberă, sau, cu alte cuvinte, fără să scape nici o clipă pradă din ochi. Or, în viaţa adevărată lucrurile nu stau astfel.

Se întoarse înainte de stingerea luminilor şi ocupă un scaun la celălalt capăt al rândului, chiar în spatele tinerei perechi. Urmă acum, în rolul principal, una dintre vedetele lui preferate şi, convins că actriţa va fi pusă în cele mai diverse situaţii care îi vor da prilejul s-o admire în fel şi chip, îşi strecură în gură o caramea de mentă şi se lăsă, cu un oftat, pe speteaza scaunului. De multă vreme nu mai petrecuse un ceas atât de plăcut! În sezonul acesta, munca lui nu prea-i dădea răgazuri de huzur, şi uneori era „o slujbă care te face să dârdâi de frig, te asigur”.

După zece minute, în timpul cărora o vedetă abia apucase să-şi îmbrace toaleta de seară, perechea de tineri se ridică.

„Nu pot să-i mai suport vocea!” o auzi pe Lady Corven, iar tânărul îi răspunse: „Oribilă!”

Jignit şi surprins, domnul Chayne îi aşteptă să treacă dincolo de draperii, după care îi urmă cu un nou oftat. Ajunşi în Ştrand, rămaseră o clipă locului şovăind, apoi porniră din nou, dar numai până la un restaurant de peste drum. Aici, după ce-şi cumpără un ziar la uşă, îi văzu urcând scările. Să fie sus vreun separeu? Urcă şi el, precaut. Nu, era numai o galerie. Acolo, la a patra masă, mascaţi de stâlpi, se aflau cei doi tineri.

Domnul Chayne coborî la toaletă, îşi scoase ochelarii cu ramă de baga, schimbându-i cu un pince-nez, iar în locul cravatei de culoarea vinului roşu îşi înnodă un fel de lavalieră pleoştită, negru cu alb. Era un truc care-i fusese adeseori de mare folos. Întâi îţi pui o cravată de-o culoare ţipătoare, pe urmă o schimbi cu una de culoare ştearsă şi de altă formă. O cravată ţipătoare are însuşirea de a abate atenţia privitorului de la faţa ta. Devii „omul cu cravată aceea îngrozitoare”; pe urmă, când nu mai porţi cravata, devii cu totul altcineva. Se aşeză la o masă care-i oferea o bună vizibilitate şi-şi comandă un grătar combinat şi o halbă de bere. După toate probabilităţile, tinerii aveau să petreacă vreo două ceasuri la masă, aşa încât domnul Chayne arboră un aer literar, scoase o punguţă cu tutun şi-şi răsuci o ţigară, cerând chelnerului să i-o aprindă. Fundamentându-şi, în acest chip, pretenţia că ar avea o viaţă proprie, începu să citească ziarul, ca un gentleman care se simte în largul lui, şi examină apoi picturile de pe pereţi. Tablouri calde şi radioase: peisaje vaste, cu ceruri albastre, mări, palmieri şi vile, sugerând plăcerea într-un chip care avea un puternic efect asupra domnului Chayne. Până acum nu călătorise mai departe de Boulogne şi, din cât îşi dădea el seama, nici de-acum înainte n-avea s-o facă. Cinci sute de lire sterline în buzunar, o doamnă alături, o vilişoară însorită, mese de joc la îndemână, toate acestea alcătuiau, în mod firesc, ideea lui despre Paradis; dar, vai, îi erau deopotrivă de inaccesibile. Nu făcea el mare caz de treaba asta, însă când se afla faţă-n faţă cu ispite ca acelea atârnate pe pereţi, oricât n-ar fi vrut, tot jinduia după ele. De multe ori gândise cât era de ironică soarta: oamenii pe care el îi fila până-i aducea în pragul tribunalului de divorţ plecau atât de des în acest Paradis şi rămâneau acolo până când povestea lor era dată uitării şi se puteau deci recăsători şi reveni pe pământ. Locuind în Finchley, unde soarele răzbea o dată la două săptămâni, şi trăind dintr-un venit care dacă ajungea pe an la cinci sute de lire, vina poeziei era foarte atrofiată în domnul Chayne; şi era o consolare să dea frâu liber imaginaţiei măcar în ceea ce privea vieţile celor pe care-i filă. De pildă, perechea asta tânără de aici, frumuşei amândoi, or să pornească împreună într-un taxi şi el, bietul, va trebui, fără îndoială, să pândească ore întregi până când tânărul se va îndura să plece de la ea. Chelnerul îi puse în faţă friptură şi, cu gândul la ce-l aşteaptă, domnul Chayne îi mai adăugă puţin piper roşu. Veghea din seara asta, poate că încă una sau două aveau să-i fie de ajuns; în ansamblu, o afacere uşoară. Savurând cu încetineală fiecare îmbucătură, ca să se sature bine, şi suflând spuma de la buza paharului de bere cu abilitatea unui cunoscător, îi urmări cum se aplecau unul spre celălalt pe deasupra mesei, ca să discute. Nu putea vedea ce mâncau. Dacă ar fi putut urmări ce comandaseră, ar fi avut o indicaţie asupra stării lor de spirit. Hrana şi iubirea! După friptură, o să-şi comande şi el nişte brânză şi cafea, pe care o să le treacă la „alte cheltuieli”.

Mâncase totul până la ultima firimitură, extrăsese din ziar tot ce putuse, până la ultima informaţie, îşi istovise imaginaţia în jurul picturilor de pe pereţi, făcuse speculaţii asupra clienţilor răzleţi, îşi plătise notă şi fumase trei ţigări până când în sfârşit catadicsi şi prada lui să se ridice de la masă. Domnul Chayne se şi afla înfăşurat în palton şi aşezat în faţa uşii de la intrare, înainte ca tinerii să fi coborât măcar scările. După ce observă că se găseau trei taxiuri prin apropiere, îşi concentră atenţia pe afişele unui teatru; numai când îl văzu pe portar făcând semn unuia din taxiuri, se îndreptă spre centrul pieţei şi se urcă în taxiul următor.

— Aşteaptă până porneşte maşina din faţă şi urmăreşte-o, dar nu prea îndeaproape când s-o opri, îi ceru şoferului.

Se instală pe canapea, îşi consultă ceasornicul şi făcu o însemnare în carnet. Cum i se întâmplase odată să urmărească o altă maşină, ceea ce îi provocase neplăceri, îşi ţinea acum ochii aţintiţi pe numărul taxiului, pe care şi-l notase în carnet. La această oră, când lumea nu ieşise încă de la teatre, circulaţia nu era prea intensă şi urmărirea se desfăşura extrem de simplu. Taxiul filat opri la colţul Garajelor. Domnul Chayne se ridică, ciocăni în geamul despărţitor şi apoi căzu iar pe canapea. Îi văzu pe fereastră pe cei doi coborând din maşină şi apoi pe tânăr plătind. O porniră pe jos pe aleea Garajelor. Domnul Chayne plăti la rândul său şi-i urmări până la colţ. Ajunseseră la uşa de culoarea penei de păun şi stăteau acolo, discutând. Apoi Lady Gorven vâri cheia în broască şi deschise uşa; tânărul, după ce furişă câte o privire în dreapta şi în stânga, o urmă. Domnul Chayne încercă o senzaţie la fel de „combinată” ca şi friptură pe care o mâncase. Bineînţeles, era exact lucrul pe care-l sperase şi la care se aşteptase. În acelaşi timp însă, însemna să rătăcească prin frig Dumnezeu ştie câte ceasuri. Îşi ridică gulerul paltonului şi se uită în jur să găsească o uşă mai adăpostită. Ce păcat că nu era posibil să aştepte, hai să zicem, o jumătate de oră, şi apoi s-o întindă. Dar în ziua de azi tribunalul cerea dovezi foarte concludente. Rămase locului câteva minute sub un felinar, îşi reciti însemnările din carnet şi adăugă o notă finală; apoi se îndreptă spre pragul uşii pe care şi-o alesese şi se postă acolo. Peste vreo jumătate de oră, maşinile aveau să se întoarcă de la teatru şi el va trebui să-şi găsească alt loc de observaţie, ca să nu atragă atenţia. La ferestrele de sus ardea lumina, dar, desigur, aşa ceva nu putea constitui o dovadă în sine. Păcat! Va să zică doisprezece şilingi biletul de tren la întoarcere, zece şilingi şi şase pence noaptea petrecută aici, maşina şapte şilingi şi şase pence, cinematograful trei şilingi şi şase pence, cina şase şilingi, ceaiul n-o să-l mai treacă la socoteală, în total treizeci şi nouă şi şase pence, sumă rotundă, şase lire. Domnul Chayne clătină din cap, îşi vârî o caramea de mentă în gură şi-şi mută greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. Începu să-l înţepe bătătura aia a lui. Îşi propuse să se gândească la lucruri plăcute: la localitatea balneară Broadstairs, la părul negru al fetiţei lui, la pateuri cu stridii, la vedetă preferată având pe ea doar un portjartier, la băutura lui de noapte, o ceaşcă de whisky fierbinte cu lămâie. Dar toate astea nu-l ajutau cine ştie ce: pentru că trebuia să aştepte şi să tot aştepte, şi picioarele îl dureau, şi nici măcar n-avea încredere că o să adune dovezi valoroase. Zău aşa, tribunalul se învăţase să se aştepte că părţile să fie „surprinse în flagrant delict” şi socotea îndoielnică orice altă dovadă. Îşi scoase din nou ceasornicul. Aştepta de mai bine de o jumătate de oră. Poftim, sosea prima maşină. Trebuia să se îndepărteze de garaje. Se retrase în colţul cel mai îndepărtat. Şi înainte de a fi avut măcar timpul să se întoarcă cu spatele, ieşi din casă tânărul, cu mâinile adânc vârâte în buzunare, cu umerii gârboviţi, şi zorind cât îl ţineau picioarele. Scoţând un suspin de uşurare, domnul Chayne însemnă în carnetul său: „Dl. C. a părăsit casa la orele 11,40 p.m.”; apoi se îndreptă spre autobuzul de Finchley.