XVII.

Deşi Dinny nu avea cunoştinţe de expert în materie de pictură, totuşi vizitase împreună cu Wilfrid tot ce era permanent expus în muzeele şi galeriile din Londra. De asemenea, admirase cu mare plăcere Expoziţia de pictură italiană, deschisă în 1930. A fost aşadar firesc să accepte invitaţia unchiului Adrian de a-l însoţi la Expoziţia de pictură franceză, din 1932. În ziua de 22 ianuarie, la ora unu, după un dejun frugal luat în Piccadilly, intrară pe uşa turnantă a expoziţiei şi se opriră în faţa Primitivilor52. O sumedenie de vizitatori se luau la întrecere în încercarea de a evita aglomeraţia, aşa încât înaintarea era foarte înceată, şi trecu o oră până să ajungă la tablourile lui Watteau53.

— Gilles54, constată Adrian, lăsându-şi greutatea pe un picior; Dinny, am impresia că-i lucrul cel mai bun din tot ce-am văzut până acum. E ciudat, când un pictor de gen din şcoala decorativă pune mâna pe un subiect sau pe un tip care-l pasionează, realizează o operă răscolitoare. Uite-te la faţa pierrot-ului, ce expresie îngândurată, fatală, interiorizată! Încarnarea cabotinului public care are însă o viaţă a lui, intimă.

Dinny rămase tăcută.

— Ei, tinerico?

— Mă întreb dacă artă este într-adevăr atât de conştientă. Nu crezi că pictorul a vrut doar să redea costumul ăsta alb şi că tot restul îi aparţine modelului? Expresia chipului e într-adevăr minunată, dar poate că asta era expresia lui. Unii oameni o au.

Adrian îi aruncă o privire cu coada ochiului. Da! Unii oameni o au. Picteaz-o pe Dinny când nu se controlează, când nu-şi stăpâneşte propriul chip său nu-i preocupată să facă mină bună, sau cum vrei să-i mai spui, n-ai realiza o faţă răscolitoare prin tot ceea ce se ascunde îndărătul ei? Arta nu te poate satisface. Când îţi redă spiritul, când îţi concentrează esenţa, îţi apare ireală; şi când îţi oferă suprafaţa vulgară, curentă, contradictorie, pare lipsită de valoare. Atitudini, expresii fugare, efecte de lumină, toate cu scopul de a reda „real”, şi totuşi fără să reveleze nimic. Spuse brusc:

— Cărţile mari şi portretele mari sunt atât de rare, pentru că artiştii nu pun în lumină esenţialul, sau dacă o fac, depăşesc măsura.

— Nu văd cum se aplică la acest tablou, unchiule. Asta nu e un portret, e un moment dramatic într-un costum alb.

— Poate că da. Oricum, dacă aş izbuti să te pictez pe tine, Dinny, aşa cum eşti cu adevărat, oamenii te-ar găsi nereală.

— Ce fericire!

— Cei mai mulţi dintre oameni nu te pot concepe nici măcar în închipuire.

— Iartă-mi impertinenţa, unchiule, dar dumneata poţi?

Adrian îşi scărpină bărbuţa.

— Îmi place să cred că da.

— O, ia te uită! Doamna de Pompadour! a lui Boucher55.

După două minute petrecute în faţa expansiunii acestuia, Adrian continuă:

— Mă rog, pentru un om care prefera nudul, se pricepea destul de bine să picteze ceea ce acoperă trupul femeiesc, nu?

— Madame de Maintenon şi Madame de Pompadour… Întotdeauna le încurc.

— Maintenon a fost o femeie cu pretenţii de savantlâc şi l-a slujit pe Ludovic al XIV-lea.

— Ah, da! Unchiule, hai să mergem direct la Manet56!

— De ce?

— Nu cred că mai rezist mult.

Adrian, privind în jur, zări subit cauza. În faţa lui „Gilles” stăteau Clare şi un tânăr care-i era necunoscut. Îşi strecură braţul pe sub cel al lui Dinny şi trecură în a treia sală.

— Ţi-am remarcat discreţia, murmură el în faţa „Băiatului făcând baloane de săpun”. Tânărul acela e şarpele ascuns în iarbă, sau viermele din floare, sau…

— E un băiat foarte drăguţ.

— Cum îl cheamă?

— Tony Croom.

— A! Tânărul de pe vapor. Clare îl întâlneşte des?

— Unchiule, eu nu-i pun întrebări. A făcut un legământ ca un an de zile să rămână virtuoasă.

În faţa sprâncenelor ridicate ale lui Adrian, adăugă:

— I-a făgăduit mătuşii Em.

— Şi după un an?

— Nu ştiu nici eu, şi nu ştie nici ea. Nu-i aşa că-s bune Manet-urile astea?

Parcurseră încet sala şi ajunseră la ultimul tablou.

— Când te gândeşti că în 1910 Gauguin mi se păruse a fi culmea excentricităţii, şopti Adrian; o dovadă de cum evoluează părerile. M-am dus la expoziţia aceea a postimpresioniştilor de la British Museum, unde cercetasem pictura chineză. Cezanne, Matisse, Gauguin, Van Gogh, ultimul strigăt pe atunci, şi învechit azi. Fără îndoială, Gauguin este un colorist. Dar mie daţi-mi pictura chineză. Dinny, mi-e teamă că eu sunt structural „de şcoală veche”.

— Îmi pot da seama că tablourile astea sunt foarte bune, cea mai mare parte din ele; dar n-aş putea trăi cu ele în casă.

— Francezii au metodele lor; nici o altă ţară nu-ţi poate demonstra atât de evident tranziţiile artei. De la primitivi la Clouet57, de la Clouet la Poussin58 şi la Claude59, de la aceştia la Watteau şi şcoala să, apoi la Boucher şi Greuze60 mai departe de Ingres61 şi Delacroix62, până la Şcoala de la Barbizon63, apoi la impresionişti şi postimpresionişti; şi mereu s-a ivit câte un Chardin64, un Lepicie65, un Fragonard66, Manet, Degas67, Monet68, Cezanne69 care s-o ia pe de lături sau s-o ia înainte.

— Dar a existat vreodată o rupere de tradiţie mai violentă decât cea din zilele noastre?

— Niciodată înainte n-a existat o rupere atât de violentă în concepţia oamenilor asupra vieţii; şi nici o confuzie atât de totală în mintea artiştilor asupra finalităţii lor.

— Şi care e finalitatea lor, unchiule?

— Fie să creeze plăcerea estetică, fie să reveleze adevărul, sau poate că amândouă.

— Eu nu mă pot închipui plăcându-mi ceea ce le place lor, cât despre adevăr, ce este adevărul?

Adrian ridică în sus degetele mari.

— Dinny, sunt mort de oboseală. Hai să plecăm!

Dinny îi văzu pe Clare şi pe Croom trecând pe sub arcadă. Nu era sigură dacă fuseseră zăriţi de Clare, iar în ce-l priveşte pe tânărul Croom, acesta, evident, nu-şi privea decât partenera. Îl urmă pe Adrian, admirându-i la rândul ei, discreţia. Dar niciunul dintre ei n-ar fi admis să se simtă stingherit. În fond, în ziua de azi, ieşi în oraş cu cine-ţi place şi asta nu priveşte pe nimeni.

Urcaseră pe terasa Burlington, când Adrian fu frapat de paloarea feţei lui Dinny.

— Ce s-a întâmplat, Dinny? Arăţi ca o stafie.

— Unchiule, dacă nu te superi, aş vrea să iau o cafea.

— E o cafenea în Bond Street.

Speriat de lividitatea buzelor ei zâmbitoare, o ţinu strâns de braţ până când se aşezară la o măsuţă dintr-un colţ.

— Două cafele, foarte tari, comandă Adrian şi, cu acel tact instinctiv care le împingea pe femei şi pe copii să i se spovedească, nu făcu nici o încercare de a-i câştiga încrederea.

— Nimic nu-i mai obositor decât să priveşti tablouri ceasuri la rând. Îmi pare rău c-am îndemnat-o şi pe Em, iar pe de altă parte bănuiesc că tu nu te hrăneşti ca lumea, draga mea. Gustarea aceea pe apucate pe care am luat-o înainte de expoziţie aproape că nici nu contează.

Dar buzele lui Dinny îşi recăpătaseră culoarea.

— Eu sunt foarte rezistentă, unchiule; mâncarea însă e o bătaie de cap.

— Tu şi cu mine ar trebui să facem o mică escapadă în Franţa. S-ar putea ca bucatele lor să ne stârnească simţurile, dacă pictura lor nu ne poate stârni spiritul.

— Crezi aşa ceva?

— În comparaţie cu pictura italiană, categoric. Totul este atât de frumos gândit… Îşi confecţionează tablourile ca pe nişte ceasornice. O artă perfect conştientă de sine, şi meşteşug pe brânci. E iraţional să ceri mai mult, şi totuşi… fundamental apoetică. Apropo, Dinny, sper că sora ta va reuşi să evite tribunalul de divorţuri, care e cel mai apoetic loc din câte există.

Dinny clătină din cap.

— Aş prefera s-o văd trecută de toate astea. Ba chiar gândesc că a greşit făcând acel jurământ. Ea n-o să-şi schimbe hotărârea în legătură cu Jerry. Şi va fi ca o pasăre cu un singur picior. Şi apoi, cui îi mai pasă azi de ce face altul?

Adrian se foi în scaun, stânjenit.

— Mă deranjează gândul la indivizii”ăia scrobiţi care or să facă mingi de ping-pong din neamul meu. Dacă-ar fi nişte oameni ca Dornford, dar nu sunt. L-ai mai văzut?

— A fost la noi într-o seară, când trebuia să ţină un discurs.

Adrian observă că Dinny vorbea de el fără nici o „tresărire” după cum se spune azi. Curând după aceea se despărţiră, Dinny asigurându-l „că-şi revenise pe de-a-ntregul”.

Îi spusese că arată ca o stafie; ar fi fost mai drept să fi spus că arată de parcă ar fi văzut o stafie. Căci, ieşind de sub Arcada Burlington, întregul trecut legat de Cork Street venise în zbor spre dânsa, ca o coţofană singuratică, fâlfâindu-şi aripile drept în faţa ei, şi apoi îndepărtându-se. Şi acum, rămasă singură, făcu iar cale întoarsă şi se duse într-acolo. Cu pas hotărât se îndreptă spre uşă, urcă scările care duceau la apartamentul lui Wilfrid şi apăsă pe butonul soneriei. Rezemându-se de pervazul ferestrei de pe palier, aşteptă cu pumnii încleştaţi, gâfâind: „Ce bine era dac-aveam un manşon!” Pentru că-şi simţea mâinile îngheţate. În fotografiile vechi, femeile aveau voalete pe faţă şi-şi ţineau mâinile într-un manşon; dar „vremurile se schimbă” şi ea n-avea manşon. Era pe punctul de a se întoarce, când uşa se deschise. Stack! în papuci de casă! Ochii lui, negri şi proeminenţi ca întotdeauna, îşi coborâră privirile la papuci şi întreaga-i atitudine păru să se bâlbâie.

— Scuzaţi-mă, domnişoară, tocmai dădeam să mi-i schimb.

Dinny îi întinse mâna, iar el i-o luă cu vechiul său aer, de parc-ar fi fost gata să-i asculte spovedania.

— Am trecut pe aici şi m-am gândit că mi-ar plăcea să te mai văd.

— Ce frumos, vă mulţumesc, domnişoară. Sper că sunteţi bine; şi câinele ce mai face?

— Suntem foarte bine amândoi. Foch se simte bine la ţară.

— Ah! domnul Desert spunea întotdeauna că trebuie să fie un câine de ţară.

— Ai ceva veşti?

— Nu propriu-zis veşti, domnişoară. De la banca lui am înţeles că se află încă în Siam. Ei îi trimit corespondenţa la sucursala lor din Bangkok. Înălţimea-sa Lordul a fost nu de mult pe aici şi am înţeles de la dumnealui că domnul Desert se găseşte pe undeva în susul unui râu.

— Unui râu?

— Da, îmi scapă numele, ceva cu un Y şi cu „sand” parc-aşa. Cred că-i mare arşiţă pe-acolo. Îmi îngădui să vă spun, domnişoară, că sunteţi cam palidă, ţinând seama că locuiţi la ţară. De Crăciun am fost şi eu la Barnstaple, tare bine mi-a făcut.

Dinny îi strânse din nou mâna.

— Mă bucur că te-am revăzut, Stack.

— Poftiţi înăuntru, domnişoară. Să vedeţi că ţin casa exact cum a fost.

Dinny îl urmă până în pragul salonului.

— Exact cum a fost, Stack; de parc-ar fi fost şi el aici.

— Îmi place să gândesc aşa, domnişoară.

— Poate că şi este, urmă Dinny. Se spune că am avea cu toţii nişte dubluri astrale. Mulţumesc.

Îi atinse braţul, trecu pe lângă el, coborî scările. Faţa îi ardea, dar era liniştită; se îndepărtă cu paşi iuţi.

Un râu! Visul ei! „Încă un râu!”

Când ajunse în Bond Street, o voce strigă: „Dinny!”. Se întoarse şi o văzu pe Fleur.

— Te volatilizezi, draga mea? Nu te-am mai văzut de un secol. Vin de la Expoziţia franceză. Nu-i aşa că-i divină? Am văzut-o pe Clare acolo remorcând un tânăr. Cine-i?

— Un tovarăş de călătorie, Tony Croom.

— Urmărea în numărul viitor?

Dinny ridică din umeri şi, privindu-şi eleganta interlocutoare, gândi: „Aş dori ca Fleur să nu pună întotdeauna punctul pe i”.

— Are bani?

— Nu. A căpătat o slujbă, dar foarte fragilă, iepele arabe ale domnului Muskham.

— Ah! Trei sute pe an, cinci sute maximum. Asta nu-i bine. Ştii, dragă, face realmente o greşeală. Jerry Corven o să ajungă departe.

Djnny răspunse sec:

— În orice caz, departe de Clare.

— Vrei să spui că ruptura e definitivă?

Dinny încuviinţă. Niciodată Fleur nu-i displăcuse mai mult ca acum.

— Mă rog. Clare e altfel decât tine. Ea aparţine ordinei noi, sau dezordinei noi. Şi tocmai de asta comite o greşeală. Ar fi fost mult mai bine pentru ea dacă rămânea lângă Jerry, măcar de formă. N-o văd trăind în sărăcie.

— Clare nu se sinchiseşte de bani, răspunse Dinny cu răceală.

— Ăsta-i un nonsens! Banii înseamnă numai mijlocul de a face ceea ce doreşti să faci. Şi, fără îndoială, de aşa ceva se sinchiseşte şi Clare.

Dinny, care ştia că e adevărat, răspunse cu şi mai multă răceală:

— N-are nici un rost să încerc să-ţi explic.

— Draga mea, nu văd ce-ar fi de explicat. Probabil că a jignit-o într-un fel, ceea ce era de aşteptat. Dar până la urmă ăsta nu e un motiv. Îţi aminteşti de tabloul acela delicios al lui Renoir, bărbatul şi femeia în lojă? Fiecare dintre ei îşi trăieşte viaţa lui proprie. De ce n-ar face-o şi Clare?

— Tu ai face-o?

Fleur îşi înălţă umerii frumos croiţi.

— Dacă Michael n-ar fi o asemenea comoară… Şi-apoi… copiii.

Înălţă iarăşi din umeri.

Dinny se înmuie.

— Trişezi, Fleur. Tu nu pui în aplicare ceea ce predici.

— Draga mea, eu sunt un caz special.

— Haide să nu ne certăm. Mi-a spus Michael că noul vostru membru în Parlament îl unge pe inimă. Lucrează împreună la proiectul acela cu porci, păsări şi cartofi. A stârnit mare senzaţie şi, în sfârşit, s-au apucat o dată şi ei de o chestiune practică, luând lucrurile aşa cum trebuie.

— Da, şi noi creştem porci la Condaford. Unchiul Lawrence a amenajat ceva la Lippinghall?

— Nu. El a născocit planul, aşa încât consideră că şi-a făcut datoria. La timpul potrivit, Michael o să-l determine să facă mai mult. S-o vezi pe Em în toate astea, e o nostimadă. Cum îl găseşti pe Dornford?

Fiind a doua oară în aceeaşi zi când i se punea această întrebare, Dinny îşi privi drept în faţă verişoara prin alianţă.

— Îl găsesc un model de perfecţiune.

Simţi mâna lui Fleur strecurându-i-se sub braţ.

— Dinny dragă, aş vrea să te măriţi cu el. E drept, cu modelele de perfecţiune nu te măriţi, dar cred că dacă ţi-ai da osteneala ai putea să-l „defectezi” puţin.

Era rândul lui Dinny să înalţe din umeri şi să-ţi aţintească privirea drept înainte.