XXI.

A doua zi găsi la Condaford o atmosferă de aşteptare încordată. Cuvintele ei, sau tonul cu care vorbise la telefon, păreau să fi răzbit în conştiinţa familiei, aşa încât Clare îşi dădu seama că voioşia ei n-ar fi amăgit pe nimeni. Era o zi uricioasa, umedă şi rece, şi simţi că trebuie să-şi ţină curajul cu ambele mâini.

Alese drept scenă a mărturisirilor salonul, după prânz.

Scoţând documentul din poşetă, i-l întinse tatălui ei, spunându-i:

— Am primit asta, tată.

Îi auzi exclamaţia de surprindere şi le văzu pe Dinny şi pe mama ei apropiindu-se de el.

În cele din urmă, generalul i se adresă:

— Ei bine, spune-ne adevărul.

Clare îşi coborî picioarele de pe apărătoarea din faţa focului şi se întoarse spre ei.

— Nu acesta este adevărul. N-am făcut nimic.

— Cine-i omul ăsta?

— Tony Croom? L-am cunoscut pe vapor în drum spre casă. Are douăzeci şi şase de ani, a condus acolo o plantaţie de ceai şi acum îngrijeşte iepele arabe ale lui Jack Muskham la Bablock Hythe. Nu are bani. I-am cerut să vină aici azi după-masă.

— Eşti îndrăgostită de el?

— Nu. Îmi place.

— El e îndrăgostit de tine?

— Da.

— Afirmi că n-a fost nimic între voi?

— M-a sărutat pe obraz de două ori, cred, asta a fost tot.

— Atunci ce-i cu povestea că ai petrecut noaptea de 3 februarie împreună cu el?

— Am fost cu el cu maşina ca să-mi arate unde lucrează, şi pe drumul de întoarcere i s-au defectat farurile, în mijlocul unei păduri, la cinci mile de Henley, pe-un întuneric beznă. Eu i-am sugerat să rămânem acolo unde ne aflam până avea să se lumineze de ziuă. Pur şi simplu am adormit şi în zori am plecat mai departe.

O auzi pe mama ei gâfâind uşor, iar taică-su scoase un sunet curios din gâtlej.

— Şi pe vapor? Şi la tine acasă? Afirmi că n-a fost nimic deşi e îndrăgostit de tine?

— Nimic.

— E adevărul adevărat?

— Da.

— Desigur că e adevărul adevărat, interveni Dinny.

— Desigur, repetă generalul. Dar cine o să-l creadă?

— Nu ştiam că suntem urmăriţi.

— Când trebuie să sosească el aici?

— Dintr-o clipă în alta.

— De când ai primit hârtia asta l-ai mai văzut?

— Ieri seară.

— El ce spune?

— Că-i gata să facă orice doresc eu.

— Asta-i normal. Dar socoate că veţi fi crezuţi?

— Nu.

Generalul luă hârtia şi se duse la geam, ca s-o vadă parcă mai bine. Lady Charwell se aşeză, foarte albă la faţă. Dinny se apropie de Clare şi-o luă de braţ.

— Când vine, spuse brusc generalul, întorcându-şi faţa de la fereastră, vreau să vorbesc cu el între patru ochi. Vă rog, nimeni nu trebuie să stea de vorbă cu dânsul înainte să-l văd eu.

— Martorii să părăsească tribunalul, spuse Clare.

Generalul îi restitui actul. Arăta tras şi obosit la faţă.

— Tăticule, îmi pare foarte rău. Bănuiesc c-am fost nişte proşti. Virtutea nu constituie o recompensă…

— Dar prudenţa, da, ripostă generalul.

Îi atinse umărul şi se îndreptă spre uşă, urmat de Dinny.

— Mamă, ce părere ai, tata mă crede?

— Da, dar numai pentru că eşti fiica lui. De fapt, simte că n-ar trebui să te creadă.

— Şi dumneata simţi la fel, mamă?

— Eu te cred pentru că te cunosc.

Clare se aplecă asupră-i şi o sărută pe obraz.

— Drăguţ din partea dumitale, mamă, dar nu prea îmbucurător.

— Spui că-ţi place tânărul ăsta. L-ai cunoscut şi în Ceylon?

— L-am văzut prima dată pe vapor. Şi, mamă, aş putea să-ţi mai spun că nu mă găseam deloc în dispoziţia în care poţi face o pasiune. Şi nici nu ştiu când mă voi mai găsi în asemenea dispoziţie. Poate că niciodată.

— De ce?

Clare clătină din cap.

— Nu vreau să intru în amănuntele vieţii mele cu Jerry, nici măcar acum când a fost atât de ticălos încât să ceară despăgubiri băneşti. Sunt mai mâhnita din pricina acestui lucru decât din pricina mea.

— Presupun că tânărul ăsta ar fi fost gata oricând să înceapă o legătură cu tine.

— Da; dar eu n-am vrut. Şi-apoi, i-am făgăduit mătuşei Em. Am făcut un fel de legământ să mă port bine un an de zile. Şi m-am ţinut de cuvânt până în prezent. Dar mă tentează teribil să nu mă apăr şi să-mi recapăt libertatea.

Lady Charwell păstră tăcerea.

— Ei, ce spui, mamă?

— E de datoria tatălui tău să ia o hotărâre, întrucât acest lucru afectează numele tău şi al familiei.

— Ce mi-e una, ce mi-e alta? Dacă nu ne apărăm, totul o să treacă aproape neobservat. Dacă ne apărăm, o să facă senzaţie. „O noapte petrecută în maşină” şi altele de felul ăsta, presupunând c-o să ne creadă cineva. Nu-ţi imaginezi ce vor scrie ziarele, mamă? Or să se repeadă pe noi…

— Cred, răspunse Lady Charwell, vorbind rar, că până la urmă totul o să pornească de la simţământul pe care i l-a stârnit tatălui tău povestea cu cravaşa. În viaţa mea nu l-am văzut mai mânios. Cred că va hotărî că trebuie să te aperi.

— Nu voi putea niciodată să pomenesc la tribunal de cravaşă. Pe de o parte îi va veni foarte uşor să nege; iar pe de alta, am şi eu puţină mândrie, mamă.

Dinny îl urmase pe tatăl ei în birou, sau la „cazarmă”, cum i se mai spunea acelei încăperi.

— Dinny, tu îl cunoşti pe tânărul ăsta? izbucni generalul.

— Da, şi îmi place. E profund îndrăgostit de Clare.

— Ce treabă avea să se îndrăgostească de ea?

— Fii uman, dragule.

— Crezi în povestea cu maşina?

— Da. Am auzit-o făgăduind solemn mătuşii Em să se poarte foarte cuviincios timp de un an de zile.

— Ciudată promisiune.

— O greşeală, dacă vrei să ştii părerea mea.

— Cum?

— Singurul lucru important pentru Clare e să-şi redobândească libertatea.

Generalul rămase cu bărbia în piept, ca şi cum descoperise ceva ce trebuia rumegat; un uşor val de roşeaţă îi aprinsese obrajii.

— Ţi-a povestit şi ţie, întrebă el precipitat, ce mi-a povestit şi mie, şi anume că individul acela îşi măsura cravaşa pe ea?

Dinny aprobă din cap.

— Altădată aş fi putut, şi aş fi făcut-o, să-l provoc la duel pentru aşa ceva. Sunt de acord că trebuie să se elibereze… dar nu în felul ăsta.

— Aşadar o crezi?

— Nu ne-ar spune nouă asemenea minciuni.

— Foarte bine, tată. Dar cine o să-i mai creadă? Dumneata i-ai crede, dac-ai face parte dintre juraţi?

— Nu ştiu, răspunse generalul posomorât.

Dinny clătină din cap.

— Nu i-ai crede.

— Avocaţii sunt ai naibii de deştepţi. Presupun că Dornford n-ar accepta să preia asemenea caz.

— El nu-i avocat de divorţuri. Şi-apoi, e secretara lui.

— Trebuie să mă duc să stau de vorbă cu unul din Kingsoni. Lawrence crede în ei. Şi tatăl lui Fleur a făcut cândva parte din firma lor.

— Atunci… începu Dinny, când uşa fu deschisă.

— Domnul Croom, Sir.

— Dinny, tu poţi să rămâi.

Tânărul Croom intră. După ce-i aruncă o privire lui Dinny, se îndreptă spre general.

— Domnule, Clare m-a rugat să vin încoace…

Generalul dădu din cap. Fixă, prin pleoapele îngustate, pe presupusul amant al fiicei sale.

Tânărul înfruntă examenul cu oarecare ostentaţie, ochii lui susţinându-i, fără sfidare, pe cei ai generalului.

— N-o să lungesc vorba, începu brusc generalul. Se pare că ai vârât-o pe fiica mea într-o încurcătură urâtă.

— Da, domnule.

— Dacă eşti bun, povesteşte-mi versiunea dumitale.

Tânărul Croom îşi aşeză pălăria pe masă şi, îndreptându-se din umeri, începu:

— Orice v-a povestit Clare, e perfect adevărat, domnule.

Dinny observă cu uşurare că buzele tatălui său tremurară parcă într-un surâs.

— Foarte corect, domnule Croom; dar nu e ceea ce doresc eu. Clare mi-a prezentat versiunea ei; aş fi bucuros s-o aud şi pe-a dumitale.

Dinny îl văzu pe tânăr umezindu-şi buzele şi smucindu-şi ciudat capul.

— Domnule, eu sunt îndrăgostit de Clare: m-am îndrăgostit de ea din prima clipă când am văzut-o pe vapor. Am colindat împreună Londra, cinematografe, teatre, galerii de tablouri şi aşa mai departe; şi am fost la ea acasă de trei ori, ba nu, de cinci ori cu totul. În ziua de 3 februarie am condus-o cu maşina până la Bablock Hythe ca să-i arăt unde urmează să lucrez; şi la întoarcere, bănuiesc că v-a spus, mi s-au defectat farurile şi am rămas într-o pădure neagră ca smoala, la câteva mile de Henley. Ei bine… ne-am… ne-am gândit că-i preferabil să rămânem pe loc, până se va lumina de ziuă, decât să riscăm o nenorocire. În două rânduri m-am pomenit că dădusem cu maşina pe de lături, afară din şosea. Aşa că… mă rog, am aşteptat în maşină până pe la şase şi jumătate, apoi am pornit şi am ajuns la ea acasă în jurul orei opt.

Tânărul Croom se opri, îşi umezi buzele, apoi îşi îndreptă din nou spatele şi începu să vorbească precipitat:

— Domnule, fie că mă credeţi sau nu, vă jur că în maşină nu s-a întâmplat absolut nimic între noi; şi… şi în general nu s-a întâmplat niciodată nimic, cu excepţia faptului că mi-a îngăduit s-o sărut pe obraz de două sau de trei ori.

Generalul, care în tot acest timp nu-l slăbise din ochi, răspunse:

— În esenţă, şi ea ne-a spus acelaşi lucru. Altceva în plus?

— După ce-am primit hârtia, domnule, am luat maşina şi m-am dus într-un suflet la Clare, asta s-a întâmplat ieri. De bună seamă, voi face tot ce-mi va cere ea să fac.

— Nu cumva aţi ticluit povestea asta între voi?

Dinny îl văzu pe tânăr îmbăţoşându-se.

— Vă asigur că nu, domnule!

— Deci, înţeleg că dumneata eşti gata să juri că nu s-a întâmplat nimic între voi, şi eşti de acord să te aperi?

— Fără îndoială, dacă socotiţi că ar exista şansa să ne creadă cineva.

Generalul înălţă din umeri.

— Care-i situaţia dumitale financiară?

— Patru sute de lire pe an, ca salariu pentru slujba mea. Un zâmbet uşor îi răsfrânse buzele: Şi nimic altceva, domnule.

— Îl cunoşti pe soţul fiicei mele?

— Nu.

— Nu l-ai întâlnit niciodată?

— Nu, domnule.

— Pe Clare când ai întâlnit-o prima oară?

— În cea de-a doua zi a călătoriei de înapoiere în ţară.

— Cu ce te-ai ocupat acolo?

— Plantaţii de ceai; dar au contopit plantaţia mea cu altele, din motive de economie.

— Înţeleg. Şcoala unde ai făcut-o?

— Wellington, şi apoi Cambridge.

— Şi lucrezi pentru Jack Muskham?

— Da, domnule, e vorba de iepele lui arabe. Sunt aşteptate să sosească în primăvară.

— Deci te pricepi la cai?

— Da. Îmi plac la nebunie.

Dinny văzu ochii cu pleoapele înguste retrăgându-şi privirea de pe faţa tânărului şi poposind asupra ei.

— Pe fiica mea Dinny o cunoşti, cred.

— Da.

— Te las acum cu ea. Vreau să mă gândesc puţin la tot ce-am discutat.

Tânărul se înclină uşor în direcţia lui Dinny şi apoi, întorcându-se din nou spre general, spuse cu oarecare demnitate:

— Îmi pare foarte rău, domnule, de tot ce s-a întâmplat; dar n-aş putea afirma că-mi pare rău că sunt îndrăgostit de Clare. Ar însemna să mint. O iubesc din toată, inima.

Dădu să se îndrepte spre uşă, când generalul îl întrerupse:

— O clipă. Ce înţelegi prin iubire?

Fără să vrea, Dinny îşi lovi palmele una de cealaltă. Ce întrebare îngrozitoare! tânărul Croom se întoarse cu faţa spre generai. Nu i se clintise nici un muşchi.

— Domnule, răspunse cu o voce răguşită, înţeleg ce vreţi să ştiţi: dacă-i vorba numai de dorinţă sau de ceva mai mult? Ei bine, e vorba de ceva mai mult, altminteri n-aş fi putut rezista în noaptea aceea în maşină.

Se întoarse din nou spre ieşire. Dinny îi ţinu uşa deschisă şi apoi, îl urmă în hol, unde Tony, încruntat, trăgea adânc aer în piept. Îşi strecură mâna pe sub braţul lui şi-l conduse spre gura sobei. Statură unul lângă celălalt, privind flăcările, până când Dinny spuse:

— Mi-e teamă că ai trecut prin câteva momente cumplite. Dar ştii, militarilor le place să spună lucrurilor pe nume. În orice caz, eu îl cunosc pe tatăl meu, i-ai făcut ceea ce se numeşte o impresie bună.

— Mă simţeam ca un idiot ţeapăn. Unde-i Clare? Aici?

— Da.

— Pot s-o văd, domnişoară Cherrell?

— Încearcă să-mi spui Dinny. Poţi s-o vezi, dar cred c-ar fi mai bine s-o cunoşti şi pe mama mea. Hai să intrăm în salon.

Tânărul îi strivi mina.

— Mi-am dat eu seama de la început că sunteţi un înger.

Dinny făcu o strâmbătură.

— Chiar şi îngerii ţipă când îi doare.

— O, scuzaţi-mă! Uit mereu că am o mina de fier. Clare se teme de ea. Cum se simte?

Ridicând uşor din umeri şi zâmbind, Dinny îi răspunse:

— Aşa cum ne putem aştepta să se simtă.

Tony Croom îşi cuprinse capul în mâini.

— Da, şi eu mă simt la fel, numai că mult mai rău; de obicei în asemenea cazuri încerci nevoia, să te agăţi de ceva, de o speranţă, dar în cazul nostru? Credeţi că mă va iubi vreodată cu adevărat?

— Sper că da.

— Familia dumneavoastră nu gândeşte că m-am legat de ea, vreau să spun… ştiţi dumneavoastră ce vreau să spun, numai ca să mă distrez?

— De azi încolo nu vor mai putea să gândească aşa ceva. Eşti aşa cum am fost eu denumită cândva: transparent.

— Dumneavoastră transparentă? Eu nu pot să-mi dau niciodată seama de ceea ce gândiţi.

— Asta s-a întâmplat de mult. Hai să mergem!