XXII.

Când tânărul Croom se pierdu în lapoviţa şi frigul acelei zile nesuferite, lăsă în urmă-i o accentuată, tristeţe. Clare se retrase în camera ei zicând că o doare capul şi că se duce să se întindă pe pat. Ceilalţi trei rămaseră în faţa ceştilor de ceai, adresându-se doar câinilor, ceea ce era un semn sigur de depresiune psihică.

În cele din urmă, Dinny se ridică:

— Ei, dragii mei, posomoreala nu ne ajută la nimic. Haideţi să privim partea luminoasă a lucrurilor. S-ar fi putut să fie într-adevăr pătaţi şi nu imaculaţi ca doi crini.

Generalul răspunse mai mult pentru sine:

— Trebuie să se apere. Individul acela nu poate fi lăsat să-şi facă mendrele.

— Tăticule, dar dacă am reuşi s-o eliberăm pe Clare de el, deşi conştiinţa ei e perfect curată, ar fi nostim şi ironic şi s-ar isca mult mai puţin tărăboi.

— Să accepte o asemenea acuzaţie?

— Chiar dacă o să câştige procesul, vorbe tot se vor isca.

Nimeni nu poate petrece o noapte cu un tânăr într-o maşină fără să aibă de plătit după aceea. Nu-i aşa, mamă?

Lady Charwell zâmbi dusă pe gânduri.

— Eu sunt de acord cu tatăl tău, Dinny. Mi se pare revoltător să se ceară divorţul împotriva fiicei mele, când n-a făcut nimic altceva decât o mică nesăbuinţă. Şi apoi ar însemna să înşelăm tribunalul, nu-i aşa?

— Nu prea cred că tribunalul s-ar sinchisi, scumpo. Oricum…

Şi Dinny îşi curmă vorba, uitându-se la feţele lor amărâte şi dându-şi seama că pentru ei căsătoria şi divorţul aveau o importanţă misterioasă, pe care ea n-o putea sesiza, şi că orice-ar spune ar fi zadarnic.

— Pe tânăr îl găsesc cuviincios şi la locul lui, urmă generalul. Va trebui să vină aici şi să discute cu avocaţii odată cu noi.

— Tăticule, cred c-ar fi mai bine să plec mâine seară cu Clare şi să-i cer unchiului Lawrence să-ţi aranjeze o întâlnire cu avocaţii pentru luni după-masă. O să vă telefonez din Mount Street, în cursul dimineţii, şi dumitale, şi lui Tony Croom.

Generalul încuviinţă din cap şi se ridică.

— Ce zi infernală! exclamă lăsându-şi o mână pe umărul soţiei lui. Nu te lăsa copleşită, Liz. Ce-ar putea să facă altceva decât să spună adevărul? O să mă duc acum în birou să mai arunc o privire asupra mizeriei ăleia de document. Dinny, mai târziu, poţi veni şi tu…

În momentele critice, Dinny se simţea în Mount Street mai acasă decât la Condaford. Sir Lawrence avea o minte mult mai flexibilă decât cea a tatălui ei; iar incoerenţa mătuşii Em era mai reconfortantă şi mai consolatoare decât simpatia tăcută şi plină de înţelegere a mamei ei. Condaford era un loc perfect pentru momentele de după sau de dinainte de o criză, dar pentru izbucniri sau pentru acţiuni vitale era mult prea liniştit. În raport cu celelalte reşedinţe de ţară, era într-adevăr demodat, şi locuit de unică familie care se afla în district de mai bine de trei sau patru generaţii. Condaford Grange era aproape o instituţie. Oamenii vorbeau despre „Condaford Grange” şi despre „Cherrellii de la Condaford” ca despre nişte curiozităţi. Activităţile specifice week-end-ului şi, în general, existenţa de plăceri, caracteristică „marilor reşedinţe” le erau străine celor de la Condaford. Numeroasele familii din reşedinţele mai mici din jur transformaseră viaţa la ţară într-un soi de cult, organizând partide de tenis şi de bridge, distracţii campestre şi vizite reciproce; ici, colo câte o participare, ca suporteri, la jocurile de golf din vecinătate, o întrunire, puţină vânătoare şi aşa mai departe. Dar familia Charwell, deşi cu rădăcini mult mai adânci, se făcea mai puţin văzută decât toţi ceilalţi. Dacă ar fi pierit, li s-ar fi simţit în chip ciudat lipsa, dar, cu excepţia sătenilor, nimeni nu-i considera reali.

În ciuda existenţei ei atât de active la Condaford, Dinny avea adeseori senzaţia aceea pe care o încerci când umbli în ceasurile încremenite din cumpăna nopţii; nervozitatea pe care ţi-o provoacă însăşi liniştea; şi când trecea prin supărări ca acelea legate de Hubert, în urmă cu trei ani, sau ca propria ei criză, în urmă cu doi ani, sau ca aceea de acum a surorii sale, simţea pe dată nevoia să se afle în plinul curent al vieţii.

După ce-o lăsă pe Clare la Garaje, luă un taxi şi sosi în Mount Street înainte de cină.

Îi găsi acolo pe Michael şi Fleur, iar conversaţia pendula între literatură şi politică. Michael era de părere că ziarele se grăbeau să bată ţara pe umăr, încurajator, şi că guvernul s-ar putea culca pe o ureche. Sir Lawrence se bucura că, totuşi, cei din guvern erau încă treji.

Lady Mont întrebă pe neaşteptate:

— Copilaşul, Dinny?

— Perfect, mătuşă Em, mulţumesc. A început să umble.

— Am numărat ramurile arborelui genealogic şi el e al douăzeci şi patrulea Cherrell din Condaford; înainte, ceilalţi au fost francezi… Jean o să mai aibă şi alţi copii?

— Pun rămăşag că da, interveni Fleur; în viaţa mea n-am văzut femeie mai aptă pentru aşa ceva.

— Dar n-o să le mai rămână nimic.

— Oh, nici o grijă, le aranjează viitorul.

— Ce cuvânt ciudat, comentă Lady Mont.

— Dinny, ce face Clare?

— Foarte bine.

— A survenit vreo schimbare?

Şi ochii lui Fleur părură să-i sfredelească creierul.

— Da, dar…

Vocea lui Michael sparse tăcerea.

— Tată. Dornford are o ideea frumoasă; zice că…

Ideea frumoasă a lui Dornford îi scăpă lui Dinny care se întreba dacă să-i povestească totul lui Fleur sau nu. Nu cunoştea pe nimeni care să fi avut o minte mai ageră, sau o judecată mai cinic sănătoasă în chestiunile de societate. Mai mult, ştia să păstreze un secret. Dar era vorba de secretul lui Clare, aşa că se hotărî să-i vorbească mai întâi lui Sir Lawrence.

Ceea ce făcu târziu, în aceeaşi seară. În faţa noutăţilor, unchiul ei reacţionă cu sprâncenele.

— Toată noaptea într-o maşină, Dinny? Poveste cam spinoasă. Mâine dimineaţă la zece mă duc la biroul de avocaţi. Acuma lucrează acolo Roger Forsyte „cel mai tânăr”, vărul lui Fleur; pun eu mâna pe el, după toate probabilităţile o să fie mai credul decât membrii mai vârstnici. Şi-o să mergem cu toţii împreună ca să ne dovedim încrederea în cele afirmate de Clare.

— N-am fost niciodată în City.

— E un loc ciudat, clădit pe extremele lumii: romanţa şi cursul bancar. Pregăteşte-te pentru un uşor şoc.

— Unchiule, socoteşti că e bine să se apere?

Ochii vioi ai lui Sir Lawrence se opriră pe chipul ei.

— Mă întrebi ca să ştii dacă vor fi crezuţi, ei bine, nu. Dar cel puţin vom face că părerile să fie împărţite.

— Dar dumneata îi crezi, nu-i aşa?

— Dinny, în chestiunea asta mă bazez pe tine. Pe tine n-ar îndrăzni Clare să te ducă.

Gândindu-se la faţa surorii ei şi la cea a lui Tony Croom, Dinny se simţi din nou însufleţită în vechile-i sentimente.

— Spun amândoi adevărul, se vede pe feţele lor. Ar fi nedemn să nu-i credem.

— Asemenea lipsă de demnitate nu cunoaşte limită în această lume nedemnă. Arăţi obosită, draga mea; ai face mai bine să te culci.

În dormitorul în care petrecuse atâtea nopţi pe vremea propriei crize, Dinny trecu din nou prin acel coşmar trăit aproape cu ochii deschişi: senzaţia de a se afla foarte aproape de Wilfrid şi de a nu-l putea atinge. Iar refrenul: „Încă un râu doar un singur râu mai ai de trecut” i se învârtejea prin creierul obosit…

A doua zi la ora patru, în fundătura calmă şi gălbejită care e Old Jewry, birourile Kingson, Cuthcott şi Forsyte suferiră o invazie tribală.

— Domnule Forsyte, ce s-a întâmplat cu bătrânul Gradman? Mai e pe-aici? îl auzi Dinny pe unchiul ei.

Roger Forsyte „cel mai tânăr”, care împlinise patruzeci şi doi de ani, răspunse cu o voce care părea să-i contrazică bărbia:

— Cred că mai trăieşte încă în Pinner, sau în Highgate, sau pe unde o mai fi locuind.

— M-ar bucura să ştiu că-i aşa, murmură Sir Lawrence. Bătrânul For… vreau să spun vărul dumitale ţinea grozav la el. O piesă autentic victoriană.

Roger „cel mai tânăr” zâmbi.

— Nu doriţi să luaţi loc?

Dinny, care nu mai fusese niciodată în biroul unui avocat, îşi plimbă privirea peşte şirurile de tomuri juridice, rânduite pe rafturile din zid, peste vrafurile de hârtii, obloanele gălbui, căminul negru şi respingător cu firavu-i foc de cărbuni care părea să nu încălzească nimic, peste harta unei proprietăţi zăcând despăturită după uşă, peste coşul de răchită de pe masă, tocurile şi ceară de sigilat, şi peste Roger „cel mai tânăr”, şi se gândi la un ierbar de alge marine, pe care i-l alcătuise guvernanta ei. Îl văzu pe tatăl ei ridicându-se şi înmânându-i avocatului o hârtie.

— Am venit în legătură cu aceasta.

Roger „cel mai tânăr” se uită la antetul hârtiei şi apoi, peste, marginea ei, la Clare.

„Cum de ştie despre care dintre noi două e vorba?” se întrebă Dinny.

— Afirmaţiile sunt neadevărate, declară generalul., Roger „cel mai tânăr” îşi mângâie bărbia şi începu să citească.

Dinny, privindu-l dintr-o parte, putu observa că pe faţă i se ivise o expresie colţoasă, ca de pasăre.

Dându-şi seama că Dinny îl poate vedea, avocatul lăsă jos hârtia şi spuse:

— Par foarte grăbiţi. Reclamantul a semnat declaraţia în Egipt. Înţeleg. Probabil că i s-a trimis acolo ca să se economisească timpul. Domnule Croom?

— Da?

— Doriţi să vă reprezentăm şi pe dumneavoastră?

— Da.

— Atunci rămâneţi cu mine, şi dumneavoastră Lady Corven. Poate că mai târziu, Sir Conway o să vă chem şi pe dumneavoastră.

— Aveţi ceva împotrivă dacă rămâne şi sora mea? întrebă Clare.

Dinny întâlni ochii avocatului.

— Nu, n-am nimic împotrivă.

Dinny se îndoi că era sincer.

Generalul şi Sir Lawrence ieşiră din birou, după care urmă un răstimp de tăcere. Roger „cel mai tânăr” stătea cu spatele rezemat de cămin şi deodată, cu totul pe neaşteptate, luă o priză de tabac. Dinny constată că era lung şi slab şi avea maxilarul proeminent. Părul îi era uşor nisipiu şi o nuanţă nisipie apărea pe sub rumeneala obrajilor scobiţi.

— Lady Corven, tatăl dumneavoastră afirmă că aceste… hm… declaraţii sunt neadevărate.

— Faptele sunt reale, concluziile sunt false. Între mine şi domnul Croom nu s-a întâmplat nimic altceva cu excepţia a trei sărutări pe obraz.

— Înţeleg. Şi ce-a fost în noaptea aceea în maşină?

— Nimic, răspunse Clare. Nici măcar una dintre cele trei sărutări.

— Nimic, repetă şi tânărul Croom, absolut nimic.

Roger „cel mai tânăr” îşi umezi buzele.

— Dacă nu vă supăraţi, aş dori să înţeleg ce sentimente vă leagă… dacă acestea există într-adevăr.

— Tot ce v-am declarat este absolut conform cu adevărul, răspunse Clare cu o voce limpede, şi coincide cu cele ce-am mărturisit şi familiei. Din această cauză am cerut ca sora mea să fie de faţă. Tony?

Buzele lui Roger „cel mai tânăr” zvâcniră. Lui Dinny i se păru că nu lua lucrurile aşa cum ar fi trebuit să le ia un avocat; într-adevăr, ceva din îmbrăcămintea lui te frapa, să fi fost vesta… sau cravata? Ca şi priza aceea de tabac… de parcă înăbuşise în el o vână de artist. Continuă:

— Da, domnule Croom?

Tânărul Croom roşise puternic şi se uită aproape furios la Clare.

— Eu sunt îndrăgostit de ea.

— Aşa! replică Roger „cel mai tânăr” deschizând din nou capacul tabacherei. Şi dumneavoastră, Lady Corven, îl priviţi ca pe un prieten?

Clare încuviinţă din cap, iar faţa ei exprima o uşoară surpriză.

Dinny simţi un subit val de gratitudine faţă de investigatorul care-şi ducea la nas o batistă cu picăţele.

— Noaptea în maşină a fost un accident, adăugă Clare în grabă; în pădure era întuneric beznă, farurile ni se defectaseră şi n-am vrut să riscăm să fim văzuţi împreună la o oră atât de târzie.

— Întocmai! Scuzaţi-mă că vă întreb, dar sunteţi amândoi pregătiţi să juraţi în faţa tribunalului că nu s-a întâmplat nimic între dumneavoastră nici în noaptea aceea, şi nici altă dată, cu excepţia… a trei sărutări, aţi spus?

— Pe obraz, preciză Clare; una în aer liber, când eu mă găseam într-o maşină şi el nu, iar celelalte două… când au fost celelalte două, Tony?

Tânărul Croom rosti printre dinţii încleştaţi:

— La tine acasă, după ce nu te văzusem de mai bine de două săptămâni.

— Şi niciunul dintre dumneavoastră nu şi-a dat seama că eraţi… hm… urmăriţi?

— Ştiam că soţul meu ameninţase c-o va face, dar niciunul dintre noi nu a observat nimic.

— Lady Corven, în legătură cu faptul că v-aţi părăsit soţul: îmi puteţi comunica vreunul dintre motive?

Clare scutură din cap.

— Nu-mi pot petrece viaţa alături de el nici aici, nici în altă, parte. Nu mă mai întorc la el.

— Nepotrivire de caracter, sau ceva mai rău?

— Cred că ceva mai rău.

— Dar nu-i puteţi aduce o acuzaţie precisă. Vă daţi seama de importanţa acestui lucru?

— Da. Dar nu vreau să discut despre aceasta, nici chiar între patru ochi.

Tânărul Croom nu se mai putu reţine:

— Bineînţeles că s-a purtat ca o brută cu ea.

— L-aţi cunoscut, domnule Croom?

— Nu l-am văzut în viaţa mea.

— Atunci…

— Presupune acest lucru pentru că l-am părăsit pe Jerry subit. De ştiut, nu ştie nimic.

Dinny văzu ochii lui Roger „cel mai tânăr” poposind asupră-i. Păreau să spună: „Dar dumneata ştii”; şi Dinny gândi la fel: „Nu-i deloc prost.”

Avocatul se îndepărtase de sobă, cu un mers uşor şchiopătat; aşezându-se din nou, luă hârtia în mina şi, mijindu-şi ochii, spuse:

— Genul acesta de dovezi nu satisface tribunalul; nici măcar nu sunt sigur că pot fi considerate dovezi. Cu toate acestea, perspectivele nu-s prea roze. Dacă aţi putea expune un motiv plauzibil care v-a determinat să vă părăsiţi soţul, şi dacă am putea face uitată noaptea aceea în maşină… Se uită, cu privirea lui de pasăre, întâi la Clare, apoi la tânărul Croom, apoi urmă: Totuşi nu puteţi accepta în contumacie asemenea despăgubiri şi cheltuieli din moment ce… hm… nu sunteţi cu nimic vinovaţi.

Dinny îşi coborî pleoapele gândind: „Încrederea lui nu-i prea vizibilă”.

Roger „cel mai tânăr” ridică un coupe-papier.

— Poate că am putea obţine reducerea despăgubirilor la o sumă comparativ abordabilă, dacă aţi introduce o cerere de apărare şi apoi nu v-aţi prezenta. Domnule Croom, îmi îngăduiţi să vă întreb care e situaţia dumneavoastră financiară?

— N-am un ban, dar nu asta contează.

— Ce anume ar putea însemna „apărarea”? întrebă Clare.

— Ar trebui să apăreţi amândoi în boxă şi să dezminţiţi acuzările. Veţi fi supuşi unui interogatoriu şi, la rândul nostru, vom supune unui interogatoriu pe reclamant şi pe agenţii urmăritori. Ca să fiu sincer, atâta timp cât nu veţi putea furniza un motiv serios care v-a făcut să vă părăsiţi soţul, judecătorul va fi, cu certitudine, împotriva dumneavoastră. Şi, adăugă el cu o intonaţie ceva mai umană, o noapte e o noapte, mai ales la un tribunal de divorţ, chiar dacă-i vorba de o noapte petrecută într-o maşină; totuşi, repet, nu-i genul de dovadă acceptată de tribunal.

— Unchiul meu e de părere că, oricum, o parte din juriu s-ar putea să le dea crezare şi că, în orice caz, despăgubirile vor fi reduse, se amestecă Dinny.

Roger „cel mai tânăr” încuviinţă din cap.

— Îl vom consulta şi pe domnul Kingson. Aş dori să-i mai văd pe tatăl dumneavoastră şi pe Sir Lawrence.

Dinny deschise uşa şi-i lăsă pe Clare şi pe Croom să iasă. Aruncând o privire peste umăr, văzu faţa lui Roger „cel mai tânăr”. Arăta ca şi cum cineva i-ar fi cerut să renunţe la a mai crede în realitate. Avocatul îi prinse privirea, făcu o mică mişcare caraghioasă de sumeţire a capului şi-şi scoase tabachera. Dinny închise uşa şi veni drept spre el.

— Greşiţi dacă nu le acordaţi încredere. Ceea ce afirmă e adevărul gol-goluţ.

— Domnişoară Cherrell, din ce cauză şi-a părăsit soţul?

— Din moment ce ea refuză să vă spună, nu pot s-o fac eu. Dar sunt convinsă că din motive întemeiate.

Avocatul o cântări o clipă cu privirea-i ascuţită.

— Într-un fel, rosti el pe neaşteptate, aş fi preferat să fiţi dumneavoastră în focul ei.

Şi, prizând o doză de tabac, se răsuci spre general şi spre Sir Lawrence.

— Ei bine? întrebă generalul.

Brusc, Roger „cel mai tânăr” păru şi mai nisipiu. Dacă ar exista un motiv serios pentru care şi-a părăsit soţul…

— Există.

— Tată!

— Se pare că nu doreşte să-l pună în discuţie…

— La fel aş proceda şi eu, afirmă Dinny cu calm.

— Totuşi, aceasta ar putea schimba total faţa lucrurilor, murmură Roger „cel mai tânăr”.

— Pentru tânărul Croom chestiunea e foarte serioasă, domnule Forsyte, interveni Sir Lawrence.

— E serioasă fie că se apără, fie că nu, Sir Lawrence. Ar fi mai bine să discut cu fiecare dintre ei separat. Pe urmă o să-l consult pe domnul Kingson şi mâine o să vă comunic părerea mea. Vă convine, domnule general?

— Când mă gândesc la individul ăsta, Corven, mă simt revoltat, exclamă generalul.

— Desigur, replică Roger „cel mai tânăr”, şi Dinny gândi că niciodată nu auzise un răspuns mai îndoielnic.