XXIII.

Dinny şedea în mica sală de aşteptare sumar mobilată şi răsfoia The Times. Tânărul Croom stătea cu faţa la fereastră.

— Dinny, rosti el întorcându-se spre ea, ce-aş putea face ca să-i uşurez situaţia? Într-un fel, totul e din vina mea, deşi am încercat să mă stăpânesc cât am putut.

Dinny îi privi faţa răvăşită.

— Nu văd ce-ai putea face, decât să susţii tot timpul adevărul adevărat.

— Ai încredere în avocatul ăsta?

— Am. Îmi place că prizează tabac.

— Eu nu cred în apărare. De ce să fie Clare sfâşiată de întrebări în boxa martorilor? Şi ce importanţă are dacă or să mă declare pe mine falit?

— Trebuie să împiedicăm acest lucru.

— Crezi că aş lăsa…

— Tony, nu discutăm acest lucru acum. Destule necazuri pentru azi. Ce loc infect! La dentist e mai plăcută sala de aşteptare – afişe pe pereţi, numere vechi din Bystander77, şi apoi poţi veni cu câinele.

— De fumat e voie?

— Sigur.

— Am ţigări ieftine – mahorcă.

Dinny luă o ţigară, şi timp de un minut fumară în tăcere.

— Ce poveste oribilă! exclamă Tony. Individul ăla va trebui să vină aici, nu? Nu cred că s-a sinchisit vreodată câtuşi de puţin de Clare.

— Ba da, a ţinut la ea. „Souvent homme-varie, foile est qui s'y fie!”78

— Mă rog, urmă tânărul Croom posac. Va trebui să mă împiedicaţi să dau ochi cu dânsul.

Se întoarse la fereastră şi rămase privind în stradă. Dinny se gândea la acea scenă când doi bărbaţi nu putuseră fi împiedicaţi să dea ochi unul cu celălalt, acea scenă care se sfârşise cu o jalnică încăierare şi care avusese urmări atât de dezastruoase pentru ea.

După puţin, Clare se întoarse. Pe obrajii ei palizi apăruseră pete de roşeaţă.

— Rândul tău, Tony.

Tânărul Croom veni de la fereastră, o privi cu intensitate în ochi şi intră în biroul avocatului. Lui Dinny îi fu milă de el.

— Uf! făcu Clare. Hai să ieşim de aici!

Afară, pe trotuar, îi spuse:

— Dinny, mai bine am fi fost amanţi de-adevăratelea, în locul acestei situaţii artificiale în care nu crede nimeni.

— Noi credem.

— O, tu şi tata. Dar şoarecele ăsta morocănos nu crede o iotă şi nimeni altul n-o să creadă. Şi totuşi, n-o să mă dau bătută. N-o să-l părăsesc pe Tony şi n-o să-i dau lui Jerry nimic din ceea ce voi obţine să nu-i dau.

— Hai să luăm un ceai. Cred că există pe undeva ceai şi pe aici, prin City.

Curând pe o arteră aglomerată, zăriră un restaurant A. B. C.

— Şi deci nu ţi-a plăcut Roger „cel mai tânăr”? o întrebă Dinny pe deasupra măsuţei rotunde.

— O ca om da… foarte manierat, într-adevăr. Bănuiesc însă că avocaţii pur şi simplu nu pot să creadă. Dar, Dinny, pe mine nimic n-o să mă clintească din hotărârea de a nu intra în amănuntele vieţii mele matrimoniale. Nu vreau şi cu asta basta.

— Eu înţeleg punctul lui de vedere. Porneşti la o bătălie pe jumătate pierdută

— N-o să îngădui avocaţilor să facă uz de viaţa mea particulară. Noi îi angajăm, aşa că sunt obligaţi să execute ceea ce dorim noi de la ei. Apropo, de aici mă duc direct în Temple, şi poate că şi la Parlament.

— Scuză-mă că revin la subiect; dar ce ai de gând să faci cu Tony Croom până când lucrurile vor ajunge la o soluţionare?

— Ceea ce am făcut şi până acum, cu excepţia nopţii petrecute în maşină. Deşi nu prea văd care-i diferenţa, din punctul ăsta de vedere, între zi şi noapte, fie în maşină, fie în alt loc.

— Presupun că asta-i natura umană în ansamblul ei.

Dinny se lăsă pe speteaza scaunului. Ce puzderie de tinere şi de tineri smulgându-şi în goană plăcerea unui ceai cu chifle sau a unei ceşti de cacao cu cornuri; vorbărie şi tăcere, şi un miros stătut, măsuţe şi chelneri fantomatici. Asta să fi fost natura umană în ansamblul ei? Nu se spunea oare că ar trebui transformată? Că trecutul îmbâcsit trebuie şters cu buretele? Şi totuşi, acest local A. B. C. era întocmai ca A. B. C.-ul în care obişnuia să se ducă cu mama ei înainte de război, şi care i se păruse formidabil pentru că pâinea era făcută cu bicarbonat. Sau tribunalul de divorţuri, în care nu călcase niciodată până acum, se schimbase cu ceva?

— Ai terminat, fetiţo? întrebă Clare.

— Da. Te însoţesc până în Temple.

Când se opriră în aleea centrală ca să-şi ia la revedere, o voce puternică şi plăcută rosti un: „Ce noroc!” şi o mână îi strânse o clipă braţul.

— Dacă vă duceţi direct la Parlament, i se adresă Clare, atunci dau o fugă să-mi strâng lucrurile şi vă ajung din urmă acolo.

— Plină de tact, aprecie Dornford. Hai să ne rezemăm un pic de portalul ăsta. Dinny, când nu te văd atâta amar de vreme mă simt pierdut. Iacov a slujit paisprezece ani ca s-o dobândească pe Raşela, dar astăzi nu ne mai putem lăuda cu longevitatea, aşa încât fiecare lună în care slujesc eu echivalează cu un an de-al lui Iacov.

— Dar până la urmă Raşela şi Iacov au plecat împreună.

— Ştiu. Deci nu-mi rămâne decât să aştept şi să sper. Sunt nevoit să aştept.

Sprijinindu-se de portalul galben, Dinny înălţă ochii spre el. Îi văzu muşchii feţei zvâcnind. Cuprinsă de regrete, îi spuse:

— Poate că într-o zi am să mă trezesc din nou la viaţă. Acum nu pot să mai rămân. La revedere şi îţi mulţumesc…

Acest brusc plonjon în ea însăşi fu departe de a o consola pe parcursul drumului de întoarcere, în autobuz. Amintirea zvâcnetului feţei lui o neliniştea şi o făcea să se simtă stingherită. Nu voia să-l facă nefericit, un om atât de drăguţ, plin de bunăvoinţă faţă de Clare, o voce plăcută, o figură atrăgătoare, şi mult mai apropiat de ea că sferă de preocupări decât fusese vreodată Wilfrid. Numai că unde era acea dorinţă sălbatică şi dulce, care transfigura toate valorile şi concentra întreg universul într-o unică făptură, cel după care tânjea, perechea ei mult visată? Stătea foarte liniştită în autobuz privind peste capul femeii din faţa ei, care, cu degetele crispate pe sacoşa din poală, purta pe faţă expresia, sportivului gata să încerce un nou teren sau o nouă pădurice. În Regent Street se aprinseră luminile unei seri atât de reci, în care numai că nu ningea. Aici fusese pe vremuri linia curbă a acoperişurilor joase, şi Cvadrantul frumos, de un galben verzui. Îşi amintea de discuţia în contradictoriu pe care o avusese cu Milicent Pole, pe imperială autobuzului, cu privire la vechiul Regent Street. Schimbări, schimbări, totul se schimba. Şi pe după pleoapele brusc închise i se ivi chipul lui Wilfrid, cu buzele întredeschise, aşa Cum îl văzuse ultima oară când trecuse pe lângă ea în Green Park. Cineva o călcă pe picior. Deschise ochii şi spuse:

— Scuzaţi-mă, vă rog.

— Nu face nimic, vă asigur.

Politicos! Pe an ce trece, oamenii deveneau tot mai politicoşi.

Autobuzul se opri. Dinny se grăbi să coboare. O luă în jos pe Conduit Street, trecând pe lângă croitorul tatălui ei. Bietul de el! Nu se mai ducea acum la croitor. Hainele se scumpiseră atât de mult, şi apoi nu-i prea plăcea să-şi facă haine noi. Ieşi în Bond Street.

Circulaţia se întrerupsese, întreaga stradă părea un convoi nesfârşit de maşini încremenite. Şi o Anglie ruinată! Traversă în Burton Street Şi văzu în faţa ei o siluetă familiară, înaintând încet, cu capul în pământ. Îl ajunse din urmă.

— Stack!

Omul înălţă capul; pe obraji i se prelingeau lacrimi. Clipi din ochii negri şi bulbucaţi şi-şi trecu o mână peste faţă.

— Dumneavoastră, domnişoară? Chiar la dumneavoastră veneam.

Şi-i întinse o telegramă.

Ridicând-o în lumina scăzută, Dinny citi:

Henry Stack, 50a Cork Street, Londra.

Cu regret anunţăm că onorabilul Wilfrid Desert a decedat prin înecare acum câteva săptămâni în cursul unei expediţii în nordul ţării. Cadavrul găsit şi înmormântat. Raportul sosit de curând. Nici o posibilitate de dubiu. Condoleanţe. Consulatul Britanic Bangkok.

Împietrită, rămase locului fără să vadă nimic. Degetele lui Stack se înălţară şi-i luară telegrama din mină.

— Da, murmură Dinny. Mulţumesc. Arată-i-o domnului Mont, Stack. Nu te lăsa doborât!

— O, domnişoară!

Dinny îşi coborî degetele pe mâneca lui, o smuci uşor şi plecă în grabă.

Nu te lăsa doborât! Începuse lapoviţa. Îşi ridică faţa ca să simtă atingerea înţepătoare a fulgilor mărunţi. Pentru ea nu era mai mort decât fusese până atunci. Şi totuşi… mort! Acolo, departe… atât de departe. Zăcând în pământul de pe malul râului în care-şi găsise moartea, în tăcerea pădurilor, acolo unde nimeni nu avea să-i vadă vreodată mormântul. Toate amintirile legate de el reînviară cu o intensitate care părea să-i stoarcă vlaga din mădulare, aşa încât aproape că se prăbuşi în zloata străzii. Rămase o clipă ţinându-se cu mâna înmănuşată de grilajul unei case. Un poştaş care ducea corespondenţa de seara se opri şi se uită la dânsa. Poate că undeva, în străfundurile sufletului ei, pâlpâise un licăr de speranţă că într-o zi, cândva, avea să se reîntoarcă; sau poate că era de vină numai frigul umed care-o răzbea până la oase; dar se simţea îngheţată şi amorţită.

În cele din urmă ajunse în Mont Street şi intră în casă Brusc, o cuprinse groaza de a nu se trăda că i se întâmplase ceva menit să stârnească mila, sau interesul faţă de ea, sau orice alt fel de simţământ, şi se refugie iute în odaia ei. Ce însemna moartea lui Wilfrid pentru oricare altul în afară de ea? Şi mândria i se deşteptă atât de aprig, încât îşi simţi şi inima rece ca piatra.

O baie fierbinte o învioră puţin. Se îmbrăcă pentru cină şi coborî.

Era o seară de tăceri, care sunt mult mai uşor suportabile decât ţâşnirile de conversaţie spontană. Dinny se simţea bolnavă. Când se duse la culcare, mătuşa ei o urmă în cameră.

— Dinny, arăţi ca o nălucă.

— Am răcit, mătuşico.

— Avocaţii! Poftim rezultatul. Ţi-am adus o tizană.

— Ah! Am dorit întotdeauna să ştiu ce gust are o tizană.

— Atunci bea!

Dinny bău şi-şi trase răsuflarea.

— Teribil de tare.

— Da. Unchiul tău ţi-a preparat-o. A telefonat Michael. Luându-i paharul, mătuşa ei se aplecă şi o sărută pe obraz. Asta-i tot, adăugă. Acum culcă-te şi dormi, că altfel te-mbolnăveşti.

Dinny zâmbi:

— N-am să mă îmbolnăvesc, mătuşă Em.

Urmându-şi hotărârea luată, a doua zi dimineaţă coborî la micul dejun.

Se părea că oracolul se exprimase pe calea unei scrisori dactilografiate, semnate „Kingson, Cuthcott şi Forsyte”. Le recomanda să recurgă la apărare şi-i sfătuia în acest sens pe Lady Corven şi pe domnul Croom. După ce avea să ia măsurile de rigoare, oracolul avea să le dea în continuare de veste.

Senzaţia aceea de răceală în stomac pe care ţi-o dă primirea unei scrisori avocăţeşti fu resimţită până şi de Dinny, al cărei stomac era îngheţat bocnă.

Se întoarse împreună cu tatăl ei, la Condaford, luând trenul de dimineaţă, după ce îi repetă mătuşii ei formula: „N-am să mă îmbolnăvesc”.