XXIV.
Şi totuşi Dinny s-a îmbolnăvit şi, timp de o lună, în odaia monahală de la Condaford, a dorit adeseori să moară şi să se termine odată cu ea. Şi ar fi putut, într-adevăr, să termine cu multă uşurinţă dacă credinţa ei într-o viaţă viitoare s-ar fi întărit în loc să devină din ce în ce mai anemică, pe măsură ce puterile îi părăseau trupul. Gândul de a-l reîntâlni pe Wilfrid într-o viaţă lipsită de suferinţele şi de raţionamentele acestei lumi exercita o atracţia fatală asupră-i. Nu-i venea greu să lunece în somnul neantului, dar nici n-o ispitea prea tare; şi, când fluxul sănătăţii îi inundă iarăşi trupul, gândul îi apăru din ce în ce mai puţin firesc. Solicitudinea celor din jur avea asupră-i o subtilă şi penetrantă influenţă tămăduitoare.
Satul cerea un buletin medical zilnic, iar maică-sa scria sau telefona în fiecare zi la câte o duzină de oameni. Clare venise acasă în fiecare week-end, aducându-i flori de la Dornford. Mătuşa Em îi trimisese de două ori pe săptămâna produsele lui Boswell şi Johnson; Fleur o bombardase cu produse din Piccadilly. Adrian venise de trei ori, fără să-şi fi anunţat vizita. Iar Hilary, din momentul în care se produsese cotitură, începuse să-i trimită bileţele amuzante.
La treisprezece martie, primăvara îi făcu prima vizită în cameră, cu un vânticel dinspre sud-vest, o mică vază cu primele flori, un mănunchi de mâţişori pufoşi şi o rămurică de măceş. Dinny se întrema acum văzând cu ochii, şi trei zile mai târziu părăsi camera. Simţea o poftă avidă de tot ce însemna natură, aşa cum nu mai încercase de multă vreme. Şofranul tufele de narcise, mugurii umflaţi, lumina soarelui, pe aripile porumbeilor, conturul şi coloritul norilor, mireasma vintului toate o umpleau de o emoţie aproape dureroasă. Totuşi nu avea chef să vadă pe nimeni. În această ciudată stare de apatie, acceptă o invitaţie din partea lui Adrian de a-l însoţi într-o scurtă vacanţă în străinătate.
Lucrurile demne de memorat în acest răgaz de două săptămâni petrecute la Argeles, în Pirinei, au fost plimbările pe care le-au făcut, florile pe care le-au cules, câinii pirineeni de stâna, alunii înfloriţi pe care i-au văzut, discuţiile pe care le-au purtat. Toată ziua colindau, luându-şi prânzul rece cu ei, iar prilejurile de discuţie erau nelimitate. Pe munte, Adrian devenea volubil. Niciodată nu se putuse desprinde de zilele lui de glorie, când practicase alpinismul. Dinny îl bănuia însă că încearcă s-o trezească din letargia ei.
— Înainte de război, când m-am căţărat cu Hilary pe Micul Păcătos din Dolomiţi, îi spuse el într-o zi, m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Nouăsprezece ani de-atunci, fir-ar să fie! Tu când te-ai simţit cel mai aproape de Dumnezeu, Dinny?
Nu-i răspunse.
— Ia spune-mi, dragă, tu câţi ani ai, douăzeci şi şapte?
— Aproape douăzeci şi opt.
— Te afli încă în prag. Bănuiesc că nu te-ar ajuta dacă am discuta lucrurile deschis.
— Ar trebui să ştii, unchiule, că familia noastră nu obişnuieşte niciodată să-şi deschidă inima.
— Asta-i drept. Cu cât suntem mai îndureraţi, cu atât devenim mai muţi. Dar, Dinny, omul n-are voie să se închisteze în durere.
Dinny răspunse neaşteptat:
— Înţeleg perfect femeile care intră la mănăstire sau se dedică operelor caritabile. Pe vremuri, gândeam că aşa ceva denotă o lipsă de simţ al umorului.
— Poate să denote lipsă de curaj, sau poate prea mult curaj, de o specie fanatică.
— Sau arcuri plesnite.
Adrian o privi.
— Arcurile tale nu sunt plesnite, Dinny, numai foarte îndoite, dar nu plesnite.
— Să sperăm, unchiule; dar ar fi fost timpul să se îndrepte.
— Ai început să arăţi bine.
— Da, mănânc atâta cât s-o satisfacă şi pe mătuşa Em. Tocmai ăsta-i necazul: interesul faţă de propria-ţi persoană.
— De acord. Mă întreb dacă…
— Nu-s de fier, unchiule. Inima mi-e cusută pe dinăuntru.
Adrian zâmbi.
— Mă gândeam mai curând la copii.
— Dar copiii nu se fac pe cale sintetică. Mă simt foarte bine aşa cum sunt şi mă consider norocoasă. Ţi-am spus că bătrâna Betty a murit?
— Ce inimă de aur! Îmi dădea pe vremuri ţinte.
— Era un om adevărat. Citim prea multe cărţi, unchiule.
— Fără îndoială. Să mergem mai mult şi să citim mai puţin! Hai să ne luăm prânzul!
Pe drumul de întoarcere în Anglia, poposiră două nopţi la Paris, într-un hotel mic, aşezat deasupra unui restaurant lângă gară Saint-Lazare. Aveau foc de lemne în camere şi paturi confortabile.
— Numai francezii ştiu cum trebuie să fie un pat, comentă Adrian.
Bucătăria era menită să-i satisfacă pe turişti sau pe cei ce călătoresc prin locuri unde se poate aprecia o mâncare bună. Chelnerii, care purtau şorţuri, arătau, după cum se exprimase Adrian, „ca nişte călugări ce îndeplinesc un pic de muncă”, turnând vinul, sau amestecând cu reverenţă salata. El şi Dinny erau singurii străini atât din hotel, cât şi din restaurant şi erau aproape singurii străini din Paris.
— Minunat oraş, Dinny. Cu excepţia faptului că sunt maşini în loc de fiacres79 şi a turnului Eiffel80, nu văd nici o altă schimbare substanţială din '88, când bunicul tău era ambasador la Copenhaga şi m-a adus pentru prima dată aici. În aer pluteşte acelaşi iz de cafea şi acelaşi fum al focurilor de lemne; oamenii au aceleaşi spinări late, şi aceiaşi nasturi roşii la mantale; afară sunt aceleaşi măsuţe, în faţa aceloraşi cafenele; aceleaşi „affiches”; aceleaşi nostime tejghele de stradă, la care se vând cărţi, aceeaşi miraculoasă violenţă în conducerea vehiculelor, acelaşi pătrunzător cenuşiu franţuzesc, răspândit până şi pe cer; şi aceeaşi expresie morocănoasă, care nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie de tot ceea ce nu înseamnă Paris. Parisul dă tonul modei, şi totuşi este cel mai conservator oraş din lume. Se spune că cercurile literare avangardiste de aici consideră că lumea a fost creată cel mai devreme în 1914, aruncă la gunoi tot ce s-a scris înainte de război, dispreţuiesc tot ce dăinuie, sunt alcătuite în cea mai mare parte din evrei, polonezi şi irlandezi şi totuşi au ales drept lăcaş acest oraş imuabil. La fel şi cu pictorii şi muzicienii, sau toţi ceilalţi extremişti. Aici se adună şi pălăvrăgesc şi se istovesc în experimente. Iar bunul şi bătrânul Paris râde şi-i dă înainte, la fel de preocupat de realitate, de arome şi de trecut cum a fost de când lumea. Parisul produce anarhie la fel cum berea produce spumă.
Dinny îi strânse braţul.
— A fost un efort încununat de roade, unchiule. Trebuie să-ţi mărturisesc că mă simt mai vie aici decât m-am simţit de secole încoace.
— Ah! Parisul îţi răsfaţă simţurile. Hai să intrăm aici, e prea rece ca să stăm afară. Ce vrei să iei, ceai sau… absint?
— Absint.
— N-o să-ţi placă.
— Foarte bine, atunci ceai cu lămâie.
Aşteptându-şi ceaiul în talmeş-balmeşul din „Cafe de la Paix”, Dinny urmări faţa îngustă, bărboasă a unchiului ei şi gândi că arăta foarte la largul lui, însufleţit de o ciudată şi plină de interes mulţumire, care-l făcea să se identifice cu viaţa din jur.
Să participi cu interes la viaţă şi să nu faci din tine însuţi buricul pământului. Privi de jur împrejur. Vecinii ei nu erau nici remarcabili, nici ostentativi, dar îţi dădeau impresia unor oameni care fac ceea ce le place, şi care nu se află doar în drum spre altundeva.
— Trăiesc din plin momentul prezent, nu-i aşa? spuse deodată Adrian.
— Da, tocmai asta gândeam şi eu.
— Francezii fac o artă din a trăi. Noi, în schimb, avem speranţe în ce priveşte viitorul şi regrete în ce priveşte trecutul. Pentru englezi „prezentul” există în prea mică măsură.
— De ce sunt ei atât de diferiţi?
— Mai puţin sânge nordic şi mai mult vin şi ulei în vine; capetele lor sunt mai rotunde decât ale noastre, trupurile mai îndesate, ochii, în cea mai mare parte, cafenii.
— Oricum, acestea sunt trăsături care nu pot fi alterate.
— Francezii sunt esenţialmente oamenii căii de mijloc. Au ridicat echilibrul la cel mai înalt punct. Au realizat balanţa dintre simţuri şi intelect.
— Dar se îngraşă, unchiule.
— Da dar în mod egal; când stau în picioare, nici o parte a trupului nu-ţi sare în ochi. Bineînţeles, eu unul prefer să fiu englez; dar dacă n-aş fi, aş alege să fiu francez.
— Nu-i cumva legat de dorinţa de a fi altceva decât eşti?
— Ah! Ai observat, Dinny, că atunci când noi spunem: „Fii bun”, ei spun Soyez sage?! 81 E un lucru foarte grăitor. I-am auzit pe unii francezi punând răceala noastră pe seama tradiţiei puritane Dar asta înseamnă să confunzi efectul cu cauza, să iei simptomele drept rădăcini. „Admit că noi simţim un îndemn către pământul făgăduinţei, dar puritanismul nostru e o parte a acestui îndemn, ca şi dorul nostru de ducă, sau ca şi colonialismul nostru; ori ca protestantismul. Sângele scandinav, marea şi climatul. Niciunul dintre aceste elemente nu ne ajută în arta de a trăi. Priveşte puţin industrialismul nostru, fetele noastre bătrâne, maniile, umanistarismele, poezia noastră! În fiecare direcţie, sărim în ochi. Nu ştiu dacă avem una sau două înalte instituţii nivelatoare, şcolile publice, cricketul sub variatele lui forme, ca popor însă, plesnim de extremism. Britanicul de mijloc constituie o excepţie, şi sub oroarea lui de a se face remarcat se ascunde de fapt mândria pentru acest lucru. Unde, pe întreg întinsul globului, ai să întâlneşti alcătuiri osoase mai diverse decât în Anglia, şi fiecare dintre ele caracteristică? Facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne nivelăm, dar, pentru Dumnezeul meu, tot sărim în ochi!
— Eşti însufleţit, unchiule.
— Bine, când ai să ajungi acasă, priveşte în jurul tău.
— Aşa o să fac, îl asigură Dinny.
A doua zi traversară cu bine canalul, şi Adrian o depuse în Mount Street.
Când îl sărută de rămas bun, Dinny îl strânse de degetul mic.
— Unchiule, mi-ai făcut enorm de mult bine.
În răstimpul celor şase săptămâni de boală şi de călătorie, abia dacă se gândise la necazurile Clarei, dar acum ceru pe dată să i se dea ultimele noutăţi. Se introdusese o cerere de apărare; procesul avea să se judece, probabil, peste câteva săptămâni.
— N-am văzut-o nici pe Clare, nici pe tânărul Croom, spuse Sir Lawrence, dar am înţeles de la Dornford că se comportă exact ca înainte. Roger „cel mai tânăr” continuă să pedaleze pe necesitatea de a o face să vorbească despre viaţa ei de acolo. Se pare că avocaţii văd în tribunale nişte cabinete de spovedanie, în care urmează să mărturiseşti păcatele oponentului tău.
— Şi ce altceva sunt?
— Judecând după ziare, asta sunt.
— Ei bine, Clare nu poate şi n-o s-o facă. Comit cu toţii o mare greşeală dacă încearcă s-o forţeze. De la Jerry s-a mai aflat ceva?
— Probabil că a şi plecat, dacă vrea să ajungă aici la timp.
— Presupunând că pierdem cauza, ce se poate face pentru Tony Croom?
— Pune-te în locul lui, Dinny. Orice s-ar întâmpla, el va încasa o săpuneală zdravănă de la judecător. Nu se va găsi în dispoziţia în care accepţi favoruri. Dacă nu poate plăti, efectiv nu ştiu ce-i vor face; în orice caz ceva neplăcut. Şi mai e şi problema atitudinii lui Jack Muskham, e un tip ciudat.
— Da, răspunse Dinny ţinându-şi răsuflarea.
Sir Lawrence scăpă monoclul din ochi.
— Mătuşa-ta a dat ideea ca tânărul Croom să plece să caute aur, să se întoarcă bogat, şi să se însoare cu Clare.
— Dar Clare?
— Ea nu-l iubeşte.
Dinny clătină din cap.
— S-ar putea să-l iubească dacă-l va vedea ruinat.
— Hm! Şi tu cum te simţi, draga mea? Ţi-ai revenit complet?
— O, da.
— Michael ar dori să te vadă într-una din zilele astea.
— O să trec mâine pe la el.
Şi aceasta, însemnând foarte mult, a fost tot ce s-a spus în legătură cu vestea care-i pricinuise boala.
