XXV.

A doua zi, Dinny făcu sforţarea necesară pentru a se duce în South Square. Cu excepţia vizitei pe care o făcuse împreună cu Clare la întoarcerea acesteia din Ceylon, Dinny nu mai fusese pe acolo din ziua plecării lui Wilfrid în Siam.

— E sus în birou, domnişoară.

— Mulţumesc, Coaker, o să urc.

Michael n-o auzi când intră, şi Dinny rămase o clipă locului, privind pereţii acoperiţi cu caricaturi. I se păruse întotdeauna curios faptul că Michael, înclinat să supraestimeze virtuţile omeneşti, se înconjurase de strădaniile celor care trăiau din exagerarea cusururilor omeneşti.

— Te deranjez, Michael?

— Dinny! Arăţi superb! Ne-ai făcut să tragem o spaimă, fetiţo! Aşază-te. Tocmai studiam cartofii, cifrele sunt derutante.

Discutară un timp şi apoi, conştiinţa cauzei care o adusese acolo punând stăpânire pe amândoi, rămaseră tăcuţi.

— Michael, trebuie să-mi dai sau să-mi spui ceva.

Michael se îndreptă spre un sertar şi scoase un pacheţel. Dinny îl despachetă în poală. Conţinea o scrisoare, o mică fotografie, o insignă.

— E fotografia lui de pe paşaport şi panglica decoraţiei „Distinguished Service Order”. În scrisoare e ceva pentru tine; de fapt, întreaga scrisoare e pentru tine. Toate sunt pentru tine. Scuză-mă, trebuie s-o văd pe Fleur înainte să plece.

Dinny rămase nemişcată, privind fotografia. Îngălbenită de umezeală şi de căldură, avea acea realitate tranşantă ce caracteriza fotografiile de paşaport. „Wilfrid Desert” era scris de-a curmezişul, şi ochii lui o priveau direct, din cartonaş, o întoarse cu faţa-n jos, în poală, şi netezi panglica decoraţiei, pătată şi strivită. Apoi, luându-şi inima în dinţi, deschise scrisoarea. Căzu din ea o foaie păturită, pe care o puse deoparte. Scrisoarea îi era adresată lui Michael.

Ziua de Anul Nou.

Iubite M. M.

Urări ţie şi lui Fleur şi la mulţi ani! Mă aflu undeva departe, într-un ţinut foarte sălbatic din nordul acestei ţări, urmărind un obiectiv pe care s-ar putea să-l ating sau nu: aşezarea unui trib, cert presiamez şi nemongol. Adrian Charwell ar fi foarte interesat. Am vrut de multe ori să-ţi trimit veşti despre mine, dar de câte ori mă apucam de scris, renunţam, în parte din pricină că pentru cel ce nu cunoaşte acest colţ de lume orice descriere este inutilă, şi în parte pentru că-mi vine greu să cred că ar putea interesa pe cineva. Îţi scriu acum cerându-ţi să-i spui lui Dinny că în sfârşit mi-am regăsit liniştea sufletească. Nu ştiu dacă datorită forţei şi detaşării mediului de aici, sau dacă am dobândit ceva din crezul oriental că lumea celorlalţi oameni e lipsită de orice importanţă; de când te naşti şi până când mori eşti singur, cu excepţia acelui tovarăş bătrân şi cumsecade, Universul, al cărui microcosm te descoperi a fi. Liniştea mea e de o esenţă ciudată, şi adeseori mă întreb cum de-am putut fi atât de sfâşiat şi de torturat. Cred că Dinny se va bucura să afle acest lucru; aşa cum m-aş bucura şi eu să aflu că şi ea şi-a regăsit pacea.

Am scris câte ceva şi, dacă mă voi întoarce din această expediţie, o să încerc să fac o relatare. Peste trei zile ajungem la fluviu, îl traversăm şi pe urmăm drumul de-a lungul unui afluent apusean, spre Himalaya.

Au pătruns până aici câteva ecouri slabe despre criza prin care aţi trecut voi. Sărmană bătrâna Anglie! Nu cred că o s-o mai revăd vreodată; dar e un uliu bătrân care nu-mi închipui că se dă bătut; ba dimpotrivă, acum c-a năpârlit, mă aştept să zboare şi mai bine.

La revedere, bătrâne, vă îmbrăţişez pe amândoi; şi pe Dinny în mod special.

Wilfrid.

Pacea! Şi ea? Reîmpachetă panglica, fotografia şi scrisoarea şi le vârî în geantă. Fără zgomot, deschise uşa, coborî scările şi ieşi în soarele de afară.

Singură pe malul fluviului, despături foaia de hârtie pe care o găsise în scrisoare, şi sub un platan încă golaş, citi următoarele versuri:

NU TE FRĂMÂNTA!

Soarele-ale cărui raze fac pământul să rodească, Roada să dea putregaiuri, putregaiul să-nflorească, Nu-i decât o flăcăruie, doar o clipă arzătoare, Prin a bolţii grea tristeţe, palidă străfulgerare.

Pe harta cerului noptatic ţintuită, Micuţa stea de nerecunoscut E doar un punct, o dâră bănuită, Prin norii denşi ai stelelor, pierdut.

Fără tăgadă! Steaua asta e simbolul Întregii mele trăiri şi decăderi.

Cu mine efemeră-şi joacă rolul Urcând şi prăbuşindu-se-n tăceri.

Fireşte, asta nu-mi aduce alinare Căci ultimul atom ce mă compune La fel ca-ntregu-mi trup, cu disperare L-al veşniciei glas e gata să răsune.

Cu soarele, deopotrivă, atomul şi cu mine răsărim Viaţa măruntă, moartea, ne ducem la-mplinire.

Pe Domnul, însă, cu întrebări de-l zgândărim Răspunde:

— Nu te frământa, căci nu-ţi pot da vreo lămurire!

Nu te frământa! Cheiul era aproape pustiu. Dinny merse mai departe, traversând arterele principale de trafic, până ajunse a grădinile Kensington. Acolo, în bazinul rotund, pluteau o sumedenie de vaporaşe, a căror capricioasă înaintare era urmărită de o sumedenie de copii… Un băieţaş cu păr auriu, amintind de Kit Mont, îşi ghida vaporaşul cu un băţ, încercând să-l facă să traverseze bazinul. Cita fericită inconştienţă! Care să fi fost secretul fericirii? Să te dizolvi în momentul prezent, să uiţi de tine, ca un copil. Puştiul strigă deodată:

— Uite-l! înaintează!

Pânzele se umflară, bărcuţa porni să plutească. Băieţaşul rămase o clipă cu mâinile în şolduri şi înălţându-şi iute privirile spre ea, exclamă:

— Ha! Trebuie să fug!

Dinny îl urmări cum din când în când se oprea brusc, ca să calculeze acostarea vaporaşului.

Aşa alergi şi prin viaţă, urmărind cum fiecare acţiune mai cutezătoare eşuează la ţărm, unde, până la urmă, rămâne liniştită. Ca păsările care-şi lansează cântul, scurmă după viermişori, îşi înfoaie penajul, zboară fără nici o pricină aparentă, doar de bucurie, se împerechează, îşi clădesc cuib şi-şi hrănesc puişorii, şi când toate s-au isprăvit, rămâne din ele doar un ghemotoc de pene, din care se alege putregaiul şi pulberea.

Cu paşi rari, făcu înconjurul bazinului, îl văzu din nou pe băieţaş, ghidându-şi vaporaşului cu băţul şi-l întrebă:

— Ce fel de vapor e ăsta?

— Un cuter. Am avut o goeletă, dar câinele i-a mâncat velele.

— Da, îl aprobă Dinny, câinilor le plac velele, sunt foarte mustoase.

— Foarte cum?

— Aşa ca sparanghelul.

— Eu nu mănânc sparanghel, e prea scump.

— Dar de gustat ai gustat?

— Da. Vedeţi, iar l-a luat vântul.

Vaporul o porni din nou, şi băieţaşul cu păr auriu o porni şi el.

Îi veniră în mine cuvintele lui Adrian: „Mă gândeam mai curând la copii.”

Intră în ceea ce pe vremuri s-ar fi numit o poeniţă. Pământul era presărat cu flori de şofran galbene, liliachii, albe, şi cu narcise; fiecare rămurică de copac pulsa de nerăbdare şi-şi oferea mugurii căldurii soarelui; mierlele se desfăşurau în plin concert. Şi în timp ce mergea, Dinny îşi depănă gândurile: Linişte! Nu există linişte. Există viaţă, şi există moarte.”

Cei care o întâlneau îşi spuneau: „Drăguţă fată!”, „Nostime pălărioarele astea!', „Unde s-o fi ducând, mă întreb, aşa cu capu-n nori?„ sau numai „Tiii!„ Traversă drumul şi ajunse la Hudson Memorial82. Se presupune că acesta e un azil al păsărilor, dar în afară de o vrabie sau două, şi de un porumbel dolofan nu se mai vedea niciuna! şi doar trei oameni priveau monumentul Dinny, care-l studiase împreună cu Wilfrid, îi aruncă o privire în treacăt şi plecă mai departe. „Bietul Hudson! Bietul Rima!”83 spusese Wilfrid.

Coborî spre lacul Serpentine şi o porni de-a lungul malului; apa scânteia în soare, şi iarbă, era elastică şi uscată. Ziarele începuseră să vorbească de secetă. Curenţii canalului dinspre nord, sud şi vest se întâlneau într-un continuu muget surd. Acolo unde zăcea el va fi linişte; păsări ciudate şi alte mici vietăţi vor fi singurii vizitatori, şi frunze cu contur bizar îi vor pica peste mormânt. Îi veniră în minte scenele idilice dintr-un film despre căminul lui Briand84 din Normandia, pe care-l văzuse la Argeles. „Ce păcat că trebuie să ne despărţim de toate astea!” exclamase.

Un avion bâzâi deasupra capului, îndreptându-se spre nord: o nălucă îndepărtată, argintie, mică, zgomotoasă. El urâse avioanele încă din timpul războiului: „Elemente care tulbură tot ce-ar putea să însemne Dumnezeu!”85 „Bravă lume nouă!”86 Dumnezeu nu mai sălăşluieşte în cerul lui!

Ocoli spre nord, ca să evite locul unde obişnuia să se întâlnească cu el. Tabernacolul neacoperit al oratorilor87, de lângă Arcul de Marmură, era gol. Ieşi din Hyde Park şi se îndreptă spre Garajele Melton. Depăşise criza. Cu un zâmbet curios pe buze, coti pe aleea Garajelor şi se opri la uşa surorii ei.