XXIX.

Se terminase cu fâşâitul hârtiilor şi târşiitul scaunelor care marchează trecerea de la o dramă umană la alta, şi Roger „cel mai tânăr spuse:

— Acum ne afundăm în fântână tribunalului.

Dinny se aşeză împreună cu sora şi cu tatăl ei, având drept bastioane, între dânşii şi Jerry Corven, pe Roger „cel mai tânăr” şi pe rivalul acestuia în ale legii.

— Ăsta-i locul unde, în ce priveşte adevărul, sau se ia aminte sau se minte, şopti Dinny.

Fără a putea să vadă „corpul” de auditoriu răsărind îndărătul ei, ştiu din instinct şi din auz că locurile se ocupau. Infailibilul simţ al publicului mirosise o luptă, dacă nu un titlu nobiliar. Şi judecătorul părea să fi mirosit ceva, pentru că-şi cufundase faţa într-o amplă basma cu buline. Dinny privi în sus. Tribunalul părea impresionant de înalt şi vag gotic. Deasupra scaunului judecătoresc erau trase nişte draperii roşii, surprinzător de înalte, părând a nu putea fi atinse de mâna omului. Ochii îi căzură pe juraţii care se adunau în boxa lor, pe două rânduri. Primul jurat o fascină pe dată cu faţa şi capul lui în formă de ou, cu creştetu-i pleşuv, obrajii rumeni, ochii de culoare deschisă şi cu o expresie atât de subtil combinată între cea a unui peşte cod şi a unei oi, încât nu mai amintea nici de una, nici de cealaltă. Faţa lui îi evoca mai curând pe unul dintre cei doi domni din South Molton Street, şi Dinny simţi aproape cu siguranţă că era bijutier. La capătul primului rând şedeau trei femei, dintre care niciuna, cu certitudine, n-ar fi putut petrece o noapte într-o maşină. Prima era corpolentă şi avea faţa grăsună şi simpatică a unei menajere de lux. A doua, subţire, smeadă şi sfrijită, putea să fi fost scriitoare. Mutra de pasăre a celei de-a treia era camuflată sub o răceală vizibilă. Ceilalţi opt membri masculini ai juriului îi obosiră ochii, atât erau de diverşi şi de dificil de plasat. O voce rosti:

— Corven versus Corven şi Croom, la reclamaţia soţului, şi Dinny strânse convulsiv braţul Clarei.

— Dacă înălţimea-voastră permite…

Cu coada ochiului, zări ieşind de sub perucă un chip frumos cu favoriţi scurţi şi tenul de culoarea vinului.

Faţa judecătorului, închisă şi îndepărtată, ca cea a unui preot sau că a unei broaşte ţestoase, se aplecă înainte. Privirea lui, cunoscătoare şi impersonală, păru s-o cuprindă şi pe ea, şi Dinny se simţi subit foarte mică. La fel de prompt, judecătorul îşi trase capul îndărăt.

Vocea răsunătoare şi tărăgănată dindărătul ei începu să enunţe numele şi rangurile „împricinaţilor”, locul unde se căsătoriseră şi unde coabitaseră; se opri o clipă, apoi urmă:

— Anul trecut, spre mijlocul lunii septembrie, în timp ce reclamantul se afla plecat în interes de serviciu în interiorul ţării, pirita a părăsit domiciliul, fără să lase nici un cuvânt de înştiinţare, şi s-a îmbarcat spre Anglia. Pe vapor se afla şi complicele. Apărarea susţine, cred, că cei doi nu se cunoscuseră până atunci. Aş dori să sugerez că se cunoscuseră sau că, în orice caz, avuseseră nenumărate prilejuri să se cunoască.

Dinny o văzu pe sora ei înălţând dispreţuitor din umeri.

— Oricum ar fi, continuă vocea tărăgănată, nu există nici o îndoială că pe puntea vaporului au fost tot timpul nedespărţiţi şi voi dovedi că spre sfârşitul călătoriei complicele a fost văzut ieşind din cabina piritei.

Vocea se depănă mai departe, până ajunse la cuvintele:

— Nu mă voi ocupa, onoraţi membri ai juriului, cu expunerea detaliilor culese de urmăritori în ce priveşte acţiunile piritei şi ale complicelui ei; acestea vă vor fi înfăţişate de către martori experţi şi onorabili. Sir Gerald Corven.

Când Dinny îşi înălţă privirile, Jerry se şi află în boxa martorilor, cu faţa-i cioplită parcă dintr-un lemn şi mai dur decât şi-ar fi închipuit ea.

Fu conştientă de resentimentele zugrăvite pe chipul tatălui ei, de faptul că judecătorul luă condeiul în mina şi că Clare îşi încleştă mâinile în poală; că Roger „cel mai tânăr” îşi miji ochii, că primul jurat căscă uşor gura; că cea de-a treia jurată îşi înăbuşi un strănut; fu conştientă de cafeniul care invadase întreaga încăpere, se răspândea din el culoarea cafenie, menită parcă să întunece tot ce era roz, bleu, argintiu, auriu sau chiar verde în viaţa omenească.

Vocea tărăgănată începu interogatoriul, apoi îşi încetă întrebările; deţinătorul personal, al vocii păru să-şi fi strâns aripile negre; şi o altă voce, îndărătul ei, întrebă:

— Aţi socotit de datoria dumneavoastră, sir, să instituiţi această procedură?

— Da.

— Nu v-a împins nici un fel de animozitate?

— Niciuna.

— Dar acea cerere de despăgubiri, nu e foarte uzuală, nu-i aşa, astăzi, între oameni de onoare?

— Voi depune banii pe numele soţiei mele.

— V-a oferit soţia dumneavoastră vreun indiciu că ar dori să o sprijiniţi materialiceşte?

— Nu.

— V-ar surprinde să aflaţi că nu va accepta o centimă de la dumneavoastră, fie că vine prin intermediul complicelui său altfel?

Dinny văzu zâmbetul pisicesc încolţind pe sub mustaţa scurtă.

— Nimic nu m-ar putea surprinde.

— Nu v-a surprins nici faptul că v-a părăsit?

Dinny întoarse capul şi-l privi pe cel ce punea întrebările. Va să zică ăsta era Instone, despre care Dornford spusese că era „foarte handicapat”! îi făcu impresia că avea una din feţele acelea dominate de nas, pe care nimic nu le poate handicapa.

— Ba da, acest lucru m-a surprins.

— Şi de ce mă rog…? Poate că aţi putea traduce această mişcare în cuvinte, sir.

— Obişnuiesc soţiile să-şi părăsească soţii fără să indice vreun motiv?

— Numai în cazul în care motivul e prea evident că să mai fie nevoie de a fi declarat. A fost acesta cazul?

— Nu.

— Şi atunci care credeţi dumneavoastră că ar fi fost motivul? Sunteţi cel mai în drept să aveţi o părere formată.

— Nu cred.

— Atunci cine ar putea fi?

— Soţia mea.

— Totuşi unele bănuieli trebuie să existe. Aveţi ceva împotrivă să ni le expuneţi?

— Da.

— Sir, vă reamintesc că vă aflaţi sub jurământ. Aţi tratat-o sau nu prost pe soţia dumneavoastră, într-un anume fel?

— Recunosc un incident pe care îl regret şi pentru care mi-am cerut scuze.

— În ce a constat acest incident?

Dinny încordată între tatăl şi sora ei, simţind în întreaga-i făptură vibraţia mândriei lor şi mândriei ei, auzi vocea răsunătoare şi tărăgănată rostind în spatele ei:

— Înălţimea-voastră, îmi permit să vă atrag atenţia că onoratul meu coleg nu are dreptul să pună această întrebare.

— Înălţimea-voastră…

— Domnule Instone, trebuie să te opresc.

— Mă supun cererii înălţimii-voastre… Sunteţi un om impulsiv; sir?

— Nu.

— Deci acţiunile dumneavoastră sunt oarecum deliberate, în orice împrejurare?

— Aşa sper.

— Chiar când aceste acţiuni nu sunt, ca să spun aşa, binevoitoare?

— Da.

— Înţeleg; şi sunt sigur că şi juriul înţelege. Acum, sir, daţi-mi voie să ating o altă chestiune. Sugeraţi că soţia dumneavoastră şi domnul Croom s-ar fi cunoscut în Ceylon?

— Habar n-am dacă s-au cunoscut acolo sau nu.

— Aveţi vreun indiciu că s-ar fi cunoscut?

— Nu.

— Am fost informaţi de către colegul meu că va aduce dovezi pentru a demonstra că s-au cunoscut…

Vocea tărăgănată îl întrerupse:

— Că au avut toate prilejurile de a se cunoaşte.

— S-o luăm altfel. Dumneavoastră, sir, aţi fost informat că au avut vreun astfel de prilej?

— Nu.

— Aţi auzit vreodată în Ceylon de domnul Croom?

— Nu.

— Când aţi luat cunoştinţă pentru prima oară de existenţa acestui domn?

— L-am văzut la Londra, anul trecut, în luna noiembrie, ieşind dintr-un imobil în care locuia soţia mea. Am întrebat-o pe ea cine este.

— A făcut vreo încercare să vă ascundă numele?

— Niciuna.

— A fost singura dată când l-aţi văzut pe acest domn?

— Da.

— Ce v-a determinat să faceţi din el instrumentul divorţului de soţia dumneavoastră?

— Obiectez împotriva acestui fel de a pune problema.

— Foarte bine. Ce v-a atras atenţia asupra acestui domn ca fiind un eventual complice la adulter?

— Cele ce-am auzit vorbindu-se pe vaporul cu care m-am întors în luna noiembrie din Port Said în Ceylon. Era acelaşi vapor cu care soţia mea şi complicele ei veniseră la Londra.

— Şi ce anume aţi auzit?

— Că au fost tot timpul împreună.

— Ceea ce nu-i neobişnuit pe puntea unui vapor, nu-i aşa?

— În principiu, nu.

— Chiar şi în ce priveşte propria dumneavoastră experienţă?

— Poate că da.

— Şi ce altceva aţi mai auzit, care să vă stârnească bănuielile în asemenea mod?

— O stewardesă mi-a spus că l-a văzut ieşind din salonaşul soţiei mele.

— La ce oră din zi sau din noapte s-a întâmplat aceasta?

— Puţin înainte de cină.

— Presupun că aţi călătorit mult pe mare în cadrul îndatoririlor dumneavoastră de serviciu?

— Foarte mult.

— Şi n-aţi observat că pasagerii intră frecvent unii în salonaşele altora?

— Ba da, destul de frecvent.

— Şi acest fapt v-a trezit de fiecare dată bănuieli?

— Nu.

— Pot să merg mai departe cu supoziţiile afirmând că niciodată până acum acest fapt nu v-a trezit bănuieli?

— Nu puteţi.

— Sunteţi un om bănuitor din fire?

— Nu cred.

— Şi nici ceea ce se numeşte gelos?

— Aş spune că nu.

— Soţia dumneavoastră este mult mai tânără decât dumneavoastră?

— Cu şaptesprezece ani.

— Totuşi nu sunteţi prea vârstnic ca să nu vă daţi seama de faptul că tinerii şi tinerele din ziua de azi se comportă foarte puţin ceremonios unii faţă de alţii şi într-un mod care exclude conştiinţa de sex.

— Dacă doriţi să cunoaşteţi vârsta mea, am patruzeci şi unu de ani.

— Deci formaţie postbelică.

— Am făcut războiul.

— Atunci ştiţi foarte bine că multe dintre lucrurile care ar fi părut îndoielnice înainte de război şi-au pierdut azi acest caracter.

— Ştiu că azi toate sunt foarte libere şi lesnicioase.

— Mulţumesc. Înainte ca soţia dumneavoastră să vă fi părăsit, v-a oferit vreodată prilejul de a o bănui?

Dinny ridică privirile.

— Niciodată.

— Şi atunci numai acest indiciu mărunt, faptul că tânărul a ieşit din cabina ei, a fost suficient ca să vă determine să o puneţi sub urmărire?

— Acesta, şi faptul că erau nedespărţiţi pe vapor, precum şi faptul că l-am văzut ieşind din locuinţa ei la Londra.

— Când aţi fost la Londra, i-aţi spus soţiei dumneavoastră alternativa: sau se întoarce sau va avea de suportat consecinţele?

— Nu cred că am folosit aceste cuvinte.

— Dar ce cuvinte aţi folosit?

— I-am spus, cred, că din nefericire e soţia mea şi că deci nu poate fi o perpetuă văduvă de paie.

— Nu-i o expresie prea elegantă, nu-i aşa?

— Poate că nu.

— De fapt eraţi foarte doritor să vă agăţaţi de oricine sau de orice ca să vă recăpătaţi libertatea?

— Nu, doream ca ea să se întoarcă la mine.

— În ciuda bănuielilor dumneavoastră?

— Când am fost la Londra, încă nu aveam bănuieli.

— Eu presupun că aţi tratat-o prost şi că aţi dorit să vă eliberaţi dintr-o alianţă care vă rănea mândria.

Vocea tărăgănată întrerupse:

— Înălţimea-voastră, obiectez.

— Înălţimea-voastră, întrucât reclamantul a recunoscut…

— Da, domnule Instone, dar majoritatea soţilor au făcut în viaţa lor ceva pentru care au fost bucuroşi să-şi ceară scuze.

— Cum crede de cuviinţă înălţimea-voastră. În orice caz, aţi luat măsura ca soţia dumneavoastră să fie pusă sub urmărire. Când anume s-a întâmplat aceasta?

— Când m-am întors în Ceylon.

— Imediat?

— Aproape.

— Lucru care nu dovedeşte că eraţi prea doritor să se întoarcă la dumneavoastră?

— Punctul meu de vedere s-a schimbat total în urma celor auzite pe vapor.

— Pe vapor! Nu prea-i elegant, nu-i aşa, să dai ascultare bârfelor în legătură cu propria-ţi soţie?

— Nu, dar întrucât refuzase să se întoarcă, trebuia să iau o hotărâre.

— În două luni de la data părăsirii domiciliului?

— Mai mult de două luni.

— Mă rog, dar mai puţin de trei. Eu sugerez că dumneavoastră, practic, aţi forţat-o să vă părăsească; şi apoi v-aţi agăţat de primul prilej care vi s-a oferit pentru a vă asigura că nu se va reîntoarce.

— Nu.

— Asta afirmaţi dumneavoastră. Foarte bine! Aceşti agenţi de urmărire pe care i-aţi angajat, i-aţi văzut înainte de a vă reîntoarce din Anglia în Ceylon?

— Nu.

— Aţi putea jura?

— Da.

— Şi cum de i-aţi ales tocmai pe ei?

— Am încredinţat această sarcină avocaţilor mei.

— A, deci înainte de a pleca aţi fost pe la avocaţii dumneavoastră?

— Da.

— Deşi nu aveaţi încă nici o bănuială?

— E firesc, pentru un om care pleacă la asemenea depărtare, să-şi vadă avocaţii înainte de a se îmbarca.

— I-aţi vizitat în legătură cu soţia dumneavoastră?

— Şi cu alte probleme.

— Şi ce le-aţi spus în legătură cu soţia dumneavoastră?

Dinny îşi înălţă iar privirile. Încolţise în ea dezgustul de a vedea un om hărţuit, fie el şi un adversar.

— Cred că nu le-am spus decât că soţia mea rămâne în Anglia, la familia ei.

— Doar atât?

— Le-am mai spus, probabil, că situaţia e dificilă!

— Doar atât?

— Îmi amintesc că le-am mai spus: „Nu ştiu ce curs or să ia lucrurile”.

— Aţi putea jura că nu le-aţi spus: „E posibil să vă cer s-o puneţi sub urmărire”?

— Aş putea jura.

— Aţi putea jura că nu le-aţi spus nimic care să le dea impresia că vă gândiţi la un divorţ?

— Nu pot spune ce impresie le-au făcut lor cuvintele mele.

— Sir vă rog să nu vă jucaţi cu cuvintele. Cuvântul „divorţ” a fost menţionat?

— Nu-mi aduc aminte.

— Nu vă aduceţi aminte? Le-aţi dat sau nu a înţelege că s-ar putea să le cereţi să ia măsuri?

— Nu ştiu. Le-am spus că situaţia e dificilă.

— Asta aţi mai afirmat-o. Nu e un răspuns la întrebarea mea.

Dinny îl văzu pe judecător aplecându-se înainte.

— Domnule Instone, reclamantul a afirmat că nu ştie ce impresie au făcut cuvintele sale asupra avocaţilor. Ce doriţi să insinuaţi?

— Înălţimea-voastră, esenţa cazului în speţă, şi mă bucur că-mi oferiţi prilejul de a o enunţa succint, este că reclamantul, din momentul când a avut acel comportament, de orice natură ar fi fost el, care a determinat-o pe soţia lui să-l părăsească, a luat hotărârea să divorţeze şi a fost gata să se agaţe de orice ar fi putut servi acestui divorţ.

— Mă rog, îl puteţi cita pe avocatul său.

— Înălţimea-voastră!

Aceste simple cuvinte au fost ca o ridicare din umeri tradusă în vorbe.

— Bine, continuaţi!

Cu un suspin de uşurare, Dinny sesiză intonaţia finalului în glasul lui Instone „cel handicapat”.

— Doriţi să sugeraţi juriului că deşi aţi intentat acest proces în urma primei şi singurei bârfeli care v-a ajuns la urechi, şi cu toate că aţi adăugat o cerere de despăgubiri împotriva unui om cu care n-aţi schimbat un cuvânt în viaţa dumneavoastră, deci că în pofida tuturor acestora, sunteţi un soţ indulgent şi judicios, a cărui unică dorinţă este că soţia să se întoarcă la el?

Ochii lui Dinny se înălţară pentru ultima oară spre faţa de sus, din boxă, mai ascunsă decât oricând îndărătul propriei măşti.

— Nu doresc să sugerez juriului nimic.

— Foarte bine.

Desluşi foşnetul unei robe de mătase, în spatele ei.

— Înălţimea-voastră, intonă vocea tărăgănată şi răsunătoare, din moment ce colegul meu a făcut atâta caz de acest lucru, l-aş cita pe avocatul reclamantului.

Roger „cel mai tânăr” se aplecă spre ei şi şopti:

— Dornford doreşte să luaţi cu toţii masa cu el…

Dinny efectiv nu putu să pună nimic în gură, simţindu-şi stomacul strâns de un soi de greaţă. Deşi în timpul procesului lui Hubert, sau la ancheta asupra morţii lui Ferse, fusese mai alarmată şi mai deprimată, totuşi nu încercase asemenea senzaţie. Era prima ei experienţă în ceea ce priveşte virulenţa inerentă conducerii unei acţiuni juridice între doi particulari. Continua încercare de a insinua că oponentul e meschin, răuvoitor şi nesincer, care zăcea îndărătul fiecărei întrebări puse în cursul interogatoriului, îi sensibilizase nervii.

Pe drumul de înapoiere la tribunal, Dornford îi spuse:

— Ştiu ce simţi. Dar adu-ţi aminte, nu-i decât un soi de joc; ambele părţi joacă după aceleaşi reguli, iar judecătorul e un arbitru pus să tempereze exagerările. Nu reuşesc să-mi închipui cum s-ar putea desfăşura altfel.

— Te face să simţi că nu există nimic curat pe lume.

— Şi mă îndoiesc că ar exista.

— Rânjetul pisicii de Cheshire91 în sfârşit s-a stins, murmură Dinny.

— La tribunal n-are efect, Dinny. Ar trebui să-l graveze deasupra uşii.

Datorită fie acestei scurte discuţii, fie faptului că se mai obişnuise, Dinny se simţi mai bine în timpul şedinţei de după-amiază, consacrată examinării şi interogatoriilor stewardesei de pe vapor şi agenţilor de urmărire. La ora patru se închise cazul reclamantului, şi Roger „cel mai tânăr” îi făcu lui Dinny cu ochiul, ca şi cum i-ar fi spus: „Acum tribunalul se ridică şi eu voi putea să-mi iau priza de tabac”.