XXVIII.

Dacă arta-i nesfârşită, legea-i şi mai nesfârşită. Cuvintele „Corven versus Corven şi Croom” nu răsplătiră curiozitatea nici unui ochi care ar fi cercetat lista proceselor publicată în ziarul „The Times”. Numărul mare al divorţurilor fără apărare îi concentra atenţia domnului judecător Corell. La invitaţia lui Dornford, Dinny şi Clare veniră la intrarea tribunalului şi rămaseră acolo cinci minute, ca nişte membri ai unei echipe de cricket care s-ar duce să-şi inspecteze terenul înainte de începerea unei partide. Judecătorul era aşezat pe un scaun atât de jos, încât abia i se zărea faţa; dar Dinny observă că în boxa martorilor Clare va avea deasupra capului un soi de baldachin, menit parcă s-o apere de ploaie.

— Clare, dacă te ţii mai în spate, o sfătui Dornford când ieşiră, nici n-o să ţi se vadă faţa. Dar trebuie să-ţi acordezi vocea astfel ca să ajungă întotdeauna la urechile judecătorului. Dacă n-aude bine se oţărăşte.

A doua zi, Dinny primi un bilet, care fusese adus de cineva în South Square.

Clubul Burton 13 IV/32

Dragă Dinny, Aş fi foarte bucuros dacă te-aş putea vedea pentru câteva minute. La orice oră şi în orice loc doreşti tu. Inutil să-ţi spun că e o chestiune care o priveşte pe Clare.

Al tău sincer, Gerald Corven.

Michael nu era acasă, dar Dinny se consultă cu Fleur.

— În locul tău m-aş duce să-l văd, Dinny. S-ar putea să fie pocăinţa muribundului. Cheamă-l aici, când eşti sigură că Clare nu-i acasă.

— Nu pot risca să-i fac să se întâlnească. Mai curând mă întâlnesc cu el undeva într-un loc deschis.

— Mă rog, la Achille90 sau la Rima.

— La statuia lui Rima. De acolo se pot face câţiva paşi.

Îi dădu întâlnire pentru a doua zi la ora trei şi continuă să se întrebe ce-o fi vrând de la ea. Ziua următoare fu o oază de soare în acel aprilie ursuz. Când sosi la statuia lui Râmă, îl văzu numaidecât, rezemat de gărduleţ şi stând cu spatele la acea operă de artă. Fuma o ţigară, vârâta într-un ţigaret din spumă de mare frumos colorat, şi arăta atât de neschimbat faţă de ultima oară când îl văzuse, încât, fără nici un fel de raţiune aparentă, încercă un şoc.

Corven nu-i dădu mâna.

— Frumos din partea ta c-ai venit, Dinny. Vrei să ne plimbăm şi să discutăm pe drum?

Porniră spre lacul Serpentine.

— În legătură cu procesul, începu Corven. Ştii bine că eu nu aş dori să-i dau curs.

Dinny îi aruncă o privire piezişă.

— Şi atunci de ce-o faci? Acuzaţiile pe care le aduci sunt neadevărate.

— Ba eu sunt informat că ar fi adevărate.

— Premisele da, însă concluziile nu.

— Dacă retrag totul, Clare se va întoarce la mine, în condiţiile pe care le va preconiza ea?

— Pot s-o întreb, dar nu cred c-o va face. Eu, în locul ei, n-aş face-o.

— Ce familie implacabilă!

Dinny nu răspunse nimic.

— E îndrăgostită de acest tânăr Croom?

— Nu pot să discut despre sentimentele lor, presupunând că acestea există.

— Dinny, n-am putea vorbi deschis? Nu-i nimeni care să ne audă, în afară de raţele astea.

— Faptul că ceri despăgubiri nu a contribuit la îndulcirea sentimentelor noastre faţă de tine.

— Ah! Asta-i! Sunt gata să retrag orice pretenţie, chiar cu riscul ca ea să-şi facă de cap, dacă se întoarce la mine.

— Cu alte cuvinte, replică Dinny privind fix în faţa ei, întreg procesul pe care l-ai ticluit, cred că ăsta-i cuvântul, nu-i decât o încercare de şantaj.

Corven o privi printre pleoapele îngustate.

— Ingenioasă idee! Mie nu mi-a dat prin cap. Nu, adevărul este că cunoscând-o pe Clare mai bine decât avocaţii mei şi agenţii de urmărire, nu sunt convins că dovezile înseamnă ceea ce par să însemne.

— Mulţumesc.

— Da, dar ţi-am mai spus, sau oricum lui Clare i-am spus, că nu pot şi nu vreau să merg înainte cu această situaţie echivocă, problema căsniciei noastre trebuie să se rezolve fie într-un fel, fie în celălalt. Dacă se întoarce la mine, retractez tot. Dacă nu, procesul va trebui să aibă loc. Nu-i decât o chestiune raţională, şi nici şantaj.

— Şi presupunând că lui Clare i se va da câştig de cauză, o s-o urmăreşti mai departe?

— Nu.

— Ai fi putut oricând s-o eliberezi şi pe ea şi să te eliberezi şi tu, dac-ai fi vrut.

— La un preţ pe care nu doream să-l plătesc. Şi-apoi, asta ar fi semănat teribil a conivenţă, un alt cuvânt detestabil, Dinny.

Un timp rămase tăcută.

— Bine, am înţeles ce doreşti şi am s-o întreb pe Clare. Acum, trebuie să-ţi spun la revedere. Nu văd ce rost ar avea să prelungim discuţia.

Corven se opri locului privind-o şi Dinny fu mişcată de expresia feţei lui. Prin masca lui dură şi arămie răzbeau suferinţa şi nedumerirea.

— Îmi pare rău că situaţia e aşa cum e, îi spuse mânată de un impuls.

— Propria noastră fire e un infern, Dinny, de care nu ne putem elibera niciodată. Mă rog, la revedere şi-ţi doresc noroc.

Dinny îi întinse mâna. El i-o strânse, apoi se răsuci pe călcâie şi plecă.

Rămase locului, petrecând câteva clipe de nefericire lângă un mesteacăn pitic ale cărui frunzuliţe de-abia mijite păreau să tremure în lumina soarelui. Ciudat! Să-i fie milă de el, de Clare, de tânărul Croom şi să nu poată face nimic pentru ei!

Se întoarse în South Square cât de repede putu.

Fleur o întâmpină cu un „Ei”?

— Îmi pare rău, dar nu pot să-i comunic decât lui Clare cel ce-am discutat cu el.

— Presupun că s-a oferit să renunţe la proces dacă nevastă-sa va accepta să se întoarcă la dânsul. Şi dacă-i deşteaptă, o să se întoarcă.

Dinny îşi încleştă buzele, hotărâtă să nu vorbească.

Aşteptă până veni vremea de mers la culcare şi intră în dormitorul lui Clare. Sora ei se şi vârâse în pat; Dinny i se aşeză la picioare şi începu pe dată:

— Jerry mi-a cerut să-l întâlnesc. Ne-am văzut în Hyde Park. Mi-a comunicat că renunţă la întregul proces dacă tu accepţi să te întorci la el, în condiţiile pe care le vei pune tu.

Clare îşi înălţă genunchii şi-i cuprinse cu mâinile.

— O! Şi tu ce i-ai răspuns?

— Că o să-ţi comunic ţie.

— Ai înţeles de ce vrea să facă asta?

— În parte, cred, pentru că te doreşte cu adevărat, şi în parte pentru că nu prea crede în dovezile împotriva ta.

— Ah! făcu Clare sec. Nici eu nu cred. Dar nu mă întorc la el.

— I-am spus şi eu că nu cred că o să te întorci. Mi-a răspuns că suntem „implacabili”.

Clare râse uşor înveselită.

— Nu, Dinny. Am trecut prin toate ororile acestui proces. Mă simt oţelită şi nu-mi pasă dacă pierdem sau câştigam. De fapt, cred c-aş prefera să pierdem.

Prin cuvertură, Dinny o apucă de picior. Şovăia dacă să-i vorbească sau nu lui Clare despre sentimentele pe care i le stârnise expresia feţei lui Corven.

Clare izbucni în chip ciudat:

— Întotdeauna mă amuză când oamenii cred că ştiu cum ar trebui să se poarte soţii şi soţiile unii faţă de ceilalţi. Tocmai îmi povestea Fleur despre tatăl ei şi prima lui soţie; părerea ei e că dânsa a făcut mult zgomot pentru nimic. Tot ce pot eu să spun e că a-ţi închipui că eşti în măsură să judeci cazul altuia, înseamnă o infatuare prostească. Niciodată nu te poţi sprijini pe nici un fel de dovadă şi, adăugă Clare, nu vei putea avea dovezi până când nu se vor instala aparate de filmat în dormitoarele conjugale. Dinny, îi poţi da de ştire că nu-i nimic de făcut.

Dinny se ridică în picioare.

— Aşa o să fac. Of, de-ar trece odată totul!

— Da, spuse şi Clare, răvăşindu-şi părul. Numai dacă… Dar nu ştiu dacă odată trecut procesul o să ne aflăm mult mai departe. Dumnezeu să binecuvânteze Curţile cu juri!

Această amară invocare ţâşni zilnic de pe buzele lui Dinny în timpul următoarelor două săptămâni, pe măsură ce în procesele în care nu se introdusese cerere de apărare, procese dintre care ar fi putut face parte şi cazul surorii ei, se desfăşurau în linişte şi se împuţinau văzând cu ochii. Biletul pe care i-l trimisese lui Corven îl înştiinţa pur şi simplu că răspunsul surorii ei fusese: „Nu”. Din partea lui nu primi nici un răspuns.

La invitaţia lui Dornford, se duse împreună cu Clare să-i viziteze casa nouă din Campden Hill. Gândul că Dornford luase această casă cu intenţia de a-i pregăti ei un cămin, dacă ar fi consimţit să-l împartă cu el, o făcu să rămână tot timpul mută, cu excepţia aprecierii că totul era foarte frumos şi a recomandării de a instala în grădină un adăpost pentru păsări. Era o casă spaţioasă, retrasă, bine aerisită, iar grădina se înclina în pantă spre sud. Mâhnita de propria-i insipiditate, Dinny fu bucuroasă când sosi momentul să plece; dar expresia dezamăgită şi nedumerită de pe faţa lui, când îi spuse „la revedere”, o îndureră. Pe drumul de înapoiere, în autobuz, Clare începu:

— Cu cât îl cunosc mai bine pe Dornford, Dinny, cu atât mai mult mi se întăreşte convingerea că te-ai simţi bine alături de el. E foarte delicat; niciodată nu te trage de limbă. Zău aşa, e un fel de înger.

— Sunt convinsă că aşa e.

Şi prin mintea lui Dinny, aflată în autobuzul săltăreţ, trecură iar şi iar, patru versuri:

Malu-i povârnit şi râul apele pornit-a să-şi frământe, Pe malul celălalt fi-vor păşuni îmbelşugate?

Şi vitele ce-adastă aici, oare într-acolo să se-avânte?

Sau să rătăcească-n veci pe imaşuri sterpe şi uscate?

Dar pe faţa ei se zugrăvise acea expresie interiorizată pe care Clare nu s-ar fi încumetat să o tulbure şi să o scruteze.

Aşteptarea unui anumit eveniment, chiar dacă acesta îi priveşte în primul rând pe alţii, nu e un lucru prea plăcut. Pentru Dinny avea avantajul de a-i abate gândurile de la propria-i existenţă şi de a i le concentra asupra problemelor altora. Pentru prima oară în experienţa ei, numele familiei era confruntat cu o publicitate într-adevăr înjositoare, iar dânsa constituia principalul recipient al reacţiilor clanului ei. Se simţea recunoscătoare că Hubert nu se afla în Anglia. Ar fi fost teribil de iritat şi de deprimat. Publicitatea pe care o stârnise cazul lui, cu patru ani în urmă, fusese mult mai primejdioasă în ce priveşte rezultatele dezastruoase la care putea duce, dar mult mai puţin ruşinoasă. Căci oricât ai repeta că în ziua de azi divorţul nu mai are nici un fel de importanţă, totuşi aduce după sine un tradiţional stigmat, mai ales într-o ţară care-i mult mai puţin modernă decât îşi imaginează a fi! Oricum, familia Charwell din Condaford îşi avea mândria şi prejudecăţile ei şi mai presus de orice, detesta publicitatea.

De pildă, când Dinny se duse să ia masa de prânz în St. Augustine's-in-the-Meads, fu întâmpinată de o atmosferă foarte curioasă. Avea impresia că unchiul şi mătuşa ei s-ar fi înţeles între dânşii: „Bănuim că toate astea trebuie să se întâmple dar noi nu avem pretenţia nici că le înţelegem, nici că le aprobăm”. Fără să arboreze un fals aer de condamnare categorică, şi fără nimic bisericesc sau intrigant în atitudinea lor, o făceau totuşi pe Dinny să înţeleagă că sora ei ar fi trebuit să evite să se pună într-o asemenea situaţie.

Plecând împreună cu Hilary la gara Euston pentru a conduce un grup de tineri ce emigrau în Canada, Dinny se simţi stânjenită, pentru că nutrea o afecţiune reală şi mult respect pentru unchiul acesta atât de istovit de muncă şi atât de neclerical. Dintre toţi membrii familiei ei atât de subjugate de simţul datoriei, Hilary întruchipa principiul „a trudi fără a crâcni”, şi oricât s-ar fi îndoit dacă nu cumva cei pentru care trudea nu erau mult mai fericiţi decât el însuşi, Dinny simţea instinctiv că unchiul ei trăia o viaţă reală într-o lume în care prea puţine lucruri erau „reale”. Când se găsi singur cu dânsa, Hilary îşi exprimă mai clar sentimentele.

— Ce nu-mi place mie în povestea asta cu Clare este felul în care o s-o eticheteze în ochii lumii, drept o femeiuşcă trândava care n-are altceva mai bun de făcut decât să intre în încurcături matrimoniale. Nu zău, aş fi preferat să ştiu că s-a îndrăgostit cu pasiune de cineva şi că şi-a luat lumea-n cap.

— Nu te amărî, unchiule, şi oferă-i timp. S-ar putea să vină şi aşa ceva.

Hilary zâmbi.

— Mă rog! Mă rog! Dar înţelegi ce vreau să spun. Opinia publică e ceva meschin, rece, papagalicesc; şi-i place întotdeauna să vadă partea cea mai rea din orice-ar fi. Acolo unde-i vorba de dragostea adevărată, sunt gata să accept orice; dar nu-mi place să mă amestec în chestiunile sexuale. E penibil.

— Cred că eşti nedrept cu Clare, îi spuse Dinny cu un oftat; a rupt-o cu Jerry din motive foarte serioase; şi dumneata, unchiule, ar trebui să ştii că femeile tinere şi frumoase nu pot să rămână fără susţinători.

— Ei ei făcu Hilary şiret, îmi dau eu seama că tu ai multe argumente. Uite c-am ajuns. Dac-ai şti ce bătaie de cap am avut până să-i conving pe tinerii ăştia să plece, şi până să conving autorităţile să-i preia, ai înţelege de ce mi-ar plăcea mai curând să fiu o ciupercă răsărită peste noapte şi consumată proaspătă la micul dejun.

Intrară în gară şi se îndreptară spre trenul de Liverpool. Un mic grup de şapte tineri, cu şepci de postav, aplecaţi pe jumătate peste ferestrele unui vagon de clasa a treia, se străduiau să-şi menţină bună dispoziţie, într-o manieră foarte englezească, făcând remarci hazoase fiecare la adresa celuilalt şi exclamând din când în când: „Suntem amărâţi? Nooo!”, îl salutară pe Hilary cu cuvintele:

— Elo, Padre… ora H! Escaladăm zidul cetăţii! Aveţi un chiştoc, Sir?

Hilary oferi „chiştocul”. Şi Dinny, care stătea puţin mai la o parte, admiră felul în care preotul deveni pe dată parte integrantă din grup.

— Ce bine dacă veneaţi şi dumneavoastră cu noi, Sir.

— Şi mie mi-ar fi plăcut, Jack!

Să părăsim bătrâna Anglie pentru totdeauna!

Buna bătrână Anglie!

— Da, Tommy?

Lui Dinny îi scăpară ultimele remarci, uşor stingherită de interesul vizibil pe care-l stârnea prezenţa ei.

— Dinny!

Se apropie de vagon.

— Dă mâna cu aceşti tineri. Nepoata mea.

În mijlocul unei ciudate tăceri, Dinny strânse cele şapte mâini ale celor şapte tineri care-şi descoperiseră capetele şi rosti de şapte ori: „Vă doresc noroc!”

Urmă o năvala în interiorul vagonului, o izbucnire de strigăte ţâşnite din guri grosolane, un chiot zgomotos, şi trenul se puse în mişcare. Dinny rămase lângă Hilary, cu un nod în gât, fluturându-şi mâna către şepcile şi feţele aplecate pe fereastră.

— La noapte or să aibă rău de mare, murmură Hilary ceea ce-i foarte bine. Nimic mai potrivit ca să te împiedice să te gândeşti la viitor sau la trecut.

După ce-l părăsi pe Hilary, Dinny se duse la Adrian şi rămase cam descumpănită când dădu acolo peste unchiul ei Lionel. La apariţia ei, îşi curmară brusc discuţia. Apoi judecătorul i se adresă:

— Dinny, poate că tu ne-ai putea informa: există vreo şansă de mediere între cei doi, înainte de declanşarea acestei neplăcute poveşti?

— Niciuna, unchiule.

— O! Atunci, cunoscând procesele aşa cum le cunosc eu, i-aş sugera lui Clare să nu apară şi să lase ca procesul să se desfăşoare fără apărare. Dacă nu există nici o şansă de a-şi relua viaţa în comun, ce rost are să prelungeşti o situaţie fără ieşire?

— La fel gândesc şi eu, unchiule Lionel; dar, de bună seamă, ştii că acuzaţiile sunt neadevărate.

Judecătorul făcu o strâmbătură.

— Îţi vorbesc ca un bărbat, Dinny. Pentru Clare publicitatea va avea un efect lamentabil, indiferent dacă pierde sau câştiga; în timp ce dacă ea şi tânărul acela renunţă la apărare, o să se facă foarte puţină publicitate. Adrian îmi spune că Clare ar refuza orice sprijin material din partea lui Corven, aşadar acest element nu intră în discuţie. Atunci care-i clenciul, Dinny? Tu desigur îl cunoşti.

— Foarte vag şi strict confidenţial.

— Mare păcat! exclamă judecătorul. Dacă ar şti tot ce ştiu eu, oamenii nu s-ar lansa niciodată în asemenea lupte.

— Dar există acea cerere de despăgubiri.

— Da, mi-a povestit Adrian, cam medievală povestea asta.

— Răzbunarea-i o chestiune medievală, unchiule Lionel?

— Nu în întregime, ripostă judecătorul cu un zâmbet uscat; dar nu mi-aş fi imaginat că un om în situaţia lui Corven îşi poate îngădui asemenea lux. Să-ţi pui nevastă pe talerul balanţei! Foarte neplăcut!

Adrian cuprinse cu braţul umerii lui Dinny.

— Nimeni nu resimte acest lucru mai mult decât Dinny.

— Presupun, murmură judecătorul, că, cel puţin, Corven va depune banii pe numele lui Clare.

— Clare nu i-ar accepta. Dar de ce nu s-ar putea să câştige procesul? Eu gândeam că legea există ca să împartă dreptate, unchiule Lionel.

— Nu-mi plac juraţii, răspunse judecătorul repezit.

Dinny îl privi cu oarecare curiozitate, surprinzător de sincer, Lionel adăugă:

— Spune-i lui Clare să vorbească tare şi să dea răspunsuri scurte. Şi să nu încerce să facă pe deşteapta. Râsetele în tribunal trebuie să fie stârnite numai de judecător.

Spunând acestea, zâmbi din nou sec, îi strânse mâna şi plecă.

— Unchiul Lionel e un bun judecător?

— Se spune că-i imparţial şi politicos. Nu l-am văzut niciodată la tribunal, dar din cât îl cunosc în calitate de frate, cred că-i conştiincios şi integru; puţin sarcastic uneori. Dar în cazul de faţă are perfectă dreptate, Dinny.

— Am fost tot timpul de aceeaşi părere. Dar e vorba de tata şi de cererea aceea de despăgubiri.

— Bănuiesc că Jerry regretă cererea de despăgubiri. Se vede că avocaţii lui sunt nişte cârpaci. Pescuiesc o poziţie!

— Asta pescuiesc toţi avocaţii.

Adrian râse.

— Iată ceaiul! Haide să ne înecăm necazurile şi să mergem să vedem un film. E unul nemţesc despre care se spune că e realmente generos. Pe ecran, generozitate reală, Dinny, ia gândeşte-te!