XXX.

În taxi, în drum spre South Square, Clare rămase tăcută până când, ajunşi lângă Big Ben, spuse deodată:

— Imaginează-ţi că s-a uitat la noi, în maşină, în timp ce dormeam. Sau crezi c-a inventat toate astea, Dinny?

— Dacă le-ar fi inventat, le-ar fi făcut să sune mai convingător.

— Bineînţeles că dormeam cu capul pe umărul lui Tony. Şi de ce nu? încearcă să dormi altfel într-un sport cu două locuri!

— Mă mir că lumina lanternei lui nu v-a trezit.

— Ba cred că da; eu m-am trezit de nu ştiu câte ori, cu junghiuri. Nu; cel mai stupid lucru pe care l-am făcut, Dinny, a fost că i-am cerut lui Tony să bem ceva în seara aceea, după cinema şi după cină. Am fost teribil de ageamii să nu ne dăm seama că suntem filaţi! Era multă lume la tribunal?

— Da, şi mâine va fi şi mai multă.

— Pe Tony l-ai văzut?

— L-am zărit în treacăt.

— Mai bine ţi-aş fi urmat sfatul şi aş fi lăsat totul baltă. Dacă măcar aş fi îndrăgostită de el!

Dinny nu răspunse.

În salonul lui Fleur o găsiră pe mătuşa Em. Veni drept spre Clare, deschise gura să vorbească, îşi aduse aminte că nu se cuvine scrută faţa nepoatei sale şi exclamă brusc:

— Nu prea grozav! îmi displace expresia asta; de la cine oi fi învăţat-o? Vorbeşte-mi despre judecător, Dinny; are nasul lung?

— Nu; dar e aşezat pe un scaun foarte jos şi-şi împinge mereu gâtul în sus.

— De ce?

— Nu l-am întrebat, scumpo.

Lady Mont se întoarse spre Fleur.

— E posibil să i se servească lui Clare cina la pat? Du-te şi fă o baie bună, draga mea, şi nu te dă jos din pat până mâine dimineaţă. În felul ăsta ai să arăţi proaspătă pentru judecătorul ăla. Fleur, du-te şi tu cu ea. Vreau să stau de vorbă cu Dinny.

După ce plecară, Lady Mont se apropie de focul de lemne din cămin.

— Dinny, consolează-mă. De ce-avem noi parte de lucruri din astea în familie? Sunt atât de nepotrivite cu noi, cu excepţia străbunicului tău, care s-a născut înaintea epocii victoriene.

— Vrei să spui că era desfrânat din fire?

— Da, jucător de cărţi, şi-i plăcea să se distreze şi altele. Soţia lui a dus o viaţă de lungă suferinţă. Scoţiană. Ce ciudat!

— Presupun că de asta am fost cu toţii atât de cuminţi de atunci încoace.

— De ce anume?

— Combinaţia cu o scoţiană.

— Ba mai curând din cauza banilor. I-a tocat pe toţi.

— Şi erau mulţi?

— Da. Preţul grâului92.

— Dobândiţi pe cale necinstită?

— Tatăl lui nu l-a putut evita pe Napoleon. Pe vremea lui existaseră şase mii de acri de pământ, iar străbunicul tău n-a lăsat decât o mie o sută.

— În cea mai mare parte păduri.

— De dragul vânătorii de sitari. Procesul o să apară în ziarele de seară?

— Cu siguranţă, Jerry e o personalitate publică.

— Sper că n-o să-i descrie rochia. Juriul îţi place?

Dinny înălţă din umeri.

— Nu pot niciodată să ştiu ce gândesc cu adevărat oamenii.

— Că botul câinelui când e uscat şi de fapt nu e. Ce-i cu tânărul acela?

— E singurul de care mi-e într-adevăr milă.

— Da, aprecie Lady Mont. Fiecare comite un adulter în inima lui, dar nu într-o maşină.

— Aparenţele contează, mătuşă Em, nu adevărul.

— Probe circumstanţiale, zise Lawrence, care dovedesc că au făcut ceea ce n-au făcut. E mai sigur în felul ăsta, crede el; altfel, dacă n-au făcut, cum poţi dovedi c-au făcut? Aşa e, Dinny?

— Nu, scumpule.

— Ei, trebuie să mă întorc acasă la maică-ta. Nu mănâncă nimic, stă tot timpul şi citeşte şi e palidă. Iar Con nu cutează nici să se apropie de club. Fleur vrea să plecăm la Monte Carlo împreună cu dânşii în maşina ei, după ce se termină cu toate. Zice că o să ne simţim în elementul nostru şi că Riggs va putea să ţină mine că trebuie să conducă pe dreapta.

Dinny clătină din cap.

— Nimic nu te-ajută mai mult decât propria-ţi vizuină, mătuşico.

— Nu-mi place să mă ascund, spuse Lady Mont. Sărută-mă. Şi mărită-te repede.

După ce ieşi din cameră, cu mersu-i legănat, Dinny rămase la fereastră privind Square-ul.

Cât de incorijibilă era această preocupare! Mătuşa Em şi unchiul Adrian, tatăl şi mama ei, Fleur, da, până şi Clara, toţi doreau s-o vadă măritându-se cu Dornford şi isprăvind odată!

Şi cu ce i-ar ajuta pe ei dac-ar face-o? De unde provenea acest instinct de a-i împinge pe oameni unii în braţele altora? Dacă ea ar fi de oarecare folos pe lume, oare căsătoria ar face-o mai utilă? „Pentru procrearea urmaşilor!” grăiau vechile învăţăminte. Lumea trebuie împinsă înainte. Şi de ce trebuie lumea împinsă înainte? Astăzi, toţi consideră că lumea e un infern. Nici un fel de perspectivă de care să te agăţi, decât cea a bravei lumi noi. „Sau a bisericii catolice, îşi spuse Dinny, or eu nu cred nici într-una, nici în cealaltă.”

Deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz. O muscă îi bâzâi la ureche; o alungă, dar instantaneu musca reveni. Muşte! Şi ele împlinesc o finalitate? Care anume? Cât sunt vii, sunt vii şi când sunt moarte, sunt moarte. „Dar niciodată pe jumătate vii”, gândi Dinny. Alungă din nou musca, şi de astă dată plecă de-a binelea.

Vocea lui Fleur rosti în spatele ei:

— Draga mea, nu era şi-aşa destul de rece? Ai mai cunoscut un an ca ăsta? Repet aceste cuvinte în fiecare lună mai. Hai să luăm ceaiul. Clare face o baie şi arată foarte bine cu o ceaşcă de ceai într-o mână şi cu o ţigară în cealaltă. Bănuiesc că mâine se termină?

— Aşa spune vărul tău.

— L-am invitat la cină. Din fericire, nevastă-sa e la Droitwich.

— De ce „din fericire”?

— Mă rog, e o nevastă. Dacă Roger doreşte să-i comunice ceva lui Clare, o să-l trimit sus la ea; până atunci fata o să-şi isprăvească baia. Dar poate tot atât de bine să-ţi comunice şi ţie. Cum crezi că o să se descurce Clare în boxă?

— Se poate descurca cineva bine în boxă?

— Tatăl meu pretindea că eu, dar era subiectiv; şi procurorul te-a complimentat pe tine, nu-i aşa, când a avut loc ancheta lui Ferse?

— Acolo n-a fost un interogatoriu. Clare nu-i un om cu răbdare, Fleur.

— Spune-i să numere până la cinci înainte de a răspunde şi să-şi înalţe sprâncenele. Totul e să-l înnebunească pe Brough.

— Vocea lui mă scoate din sărite, şi are un fel de a se opri din vorbit, de parcă ar avea toată ziua înainte-i.

— Da, ăsta-i un truc banal. Toată chestia seamănă teribil cu Inchiziţia. Ce părere ai de avocatul pledant al lui Clare?

— L-aş urî dac-aş fi de partea adversă.

— Asta înseamnă că-i bun. Bine, Dinny, şi care-i morala poveştii?

— Nu te mărita!

— O concluzie cam pripită, până când vom reuşi să fabricăm copiii în eprubete. N-ai observat niciodată că civilizaţia e întemeiată pe instinctul matern?

— Credeam că-i întemeiată pe agricultură.

— Prin „civilizaţie” eu înţeleg tot ce nu-i forţă brută.

Dinny se uită la cinica şi adeseori frivola-i verişoară, care şedea în faţa ei atât de calmă şi de elegantă şi cu unghiile atât de îngrijite şi se simţi ruşinată. Fleur continuă pe neaşteptate:

— Tu eşti o comoară.

Cina, cu Clare dusă la culcare şi cu Roger „cel mai tânăr” ca unic musafir, fu foarte oratorică. Pornind de la o relatare a felului în care familia lui reacţiona la impozite, Roger „cel mai tânăr” deveni tot mai amuzant. Unchiul lui, Thomas Forsyte, se instalase în Jersey, dar se întorsese de acolo val-vârtej când începuse să se vorbească în Jersey de o fiscalizare locală. Scrisese apoi la ziarul „The Times” sub „nom de guerre”93 „Individualistul”, şi-a vândut apoi toate acţiunile şi a reinvestit banii în poliţe scutite de impozite. La ultimele alegeri votase cu naţionaliştii şi, de când cu noul buget, era în căutarea unui partid cu care să voteze la viitoarele alegeri. Acum locuia la Bournemouth.

— Se ţine foarte bine, încheie Roger „cel mai tânăr”. Tu te pricepi la albine, Fleur?

— Odată m-am aşezat pe-o albină.

— Dar dumneata, domnişoară Cherrell?

— Noi creştem albine.

— Dac-ai fi în locul meu, te-ai lansa în apicultura?

— Unde locuiţi?

— Puţin mai departe de Hatfield. Sunt în jur câteva câmpuri frumoase de trifoi. În teorie, mă atrag albinele. Se hrănesc cu florile altora şi cu trifoi; şi dacă găseşti un roi, te ţii de el. Care-s dezavantajele?

— Dacă roiesc pe terenurile altora, sută-n sută le pierzi; şi-apoi toată iarna trebuie să le hrăneşti. Altminteri, nu-i decât o chestiune de timp, bătaie de cap şi înţepături.

— Nu ştiu dacă asta m-ar supăra, murmură Roger „cel mai tânăr”; soţia mea ar urma să se ocupe de ele. Făcu un semn din ochi. Suferă de reumatism. Se spune că acidul apic e cea mai bună cură.

— Atunci ar fi bine să vă asiguraţi mai întâi că or s-o înţepe. Albinele nu înţeapă oamenii care le plac.

— Dar poţi oricând să te aşezi pe o albină, murmură Fleur.

— Nu zău, urmă Roger „cel mai tânăr”, vreo şase înţepături i-ar prinde foarte bine, biata de ea.

— Forsyte, ce te-a făcut să îmbrăţişezi cariera juridică? interveni Michael.

— Am căpătat o „vătămătură” în război şi am fost nevoit să-mi aleg o profesiune sedentară. Dar ştii, într-un fel îmi place, şi într-un alt fel găsesc că e…

— Exact! făcu Michael. N-ai avut un unchi George?

— Bietul George! Cum să nu! îmi dădea întotdeauna zece şilingi când eram la şcoală şi-mi pasă numele unui cal pe care să pariez.

— Şi-ai câştigat vreodată?

— Nu.

— Ei bine, spune-ne sincer, mâine cine câştigă?

— Ca să fiu sincer, răspunse avocatul privind-o pe Dinny, depinde de sora dumneavoastră, domnişoară Cherrell. Martorii lui Croven s-au prezentat bine. N-au pretins prea multe, aşa că n-au fost prea scuturaţi; dar dacă Lady Corven îşi va ţine firea şi-şi va păstra controlul, s-ar putea s-o scoatem la capăt. Dacă veridicitatea spuselor ei se va clătina într-un singur punct, atunci… avocatul înălţă din umeri şi, i se păru lui Dinny, arătă îmbătrânit. Sunt în juriu una sau două mutre care nu-mi plac. Printre acestea, primul jurat. Omul de mijloc, ştiţi, care nu acceptă în ruptul capului că soţiile să-şi părăsească soţii fără un cuvânt. M-aş simţi mult mai liniştit dacă sora dumneavoastră ar face unele destăinuiri în legătură cu viaţa ei matrimonială. Nu-i prea târziu.

Dinny clătină din cap.

— Mă rog, atunci depinde mult de impresia pe care o va face. Dar ştiţi, există o prejudecată împotriva şoarecilor care joacă pe masă când pisica nu-i acasă.

Dinny se duse la culcare cu senzaţia de greaţă a cuiva care ştie că va trebui să asiste din nou la o formă de tortură.