XXVII.

Odată în posesia acestei promisiuni, Dinny se întoarse a doua zi la Condaford, unde porni la calmarea atmosferei de acolo. Tatăl ei şi mama ei, deşi îşi continuau viaţa de zi cu zi, erau vizibil preocupaţi şi hărţuiţi. Maică-sa, atât de sensibilă şi de rezervată, era de-a dreptul terorizată de publicitatea defavorabilă Clarei. Tatăl ei părea conştient de faptul că, indiferent de evoluţia procesului, aproape toţi vor gândi despre fiica lui că e o femeie uşoară şi mincinoasă; tânărul Croom va fi mai mult sau mai puţin scuzat, dar o femeie care a îngăduit ca lucrurile să ia un asemenea curs nu-şi va găsi nici o justificare. Era stăpânit de asemenea de o ură răzbunătoare împotriva lui Jerry Corven, şi se hotărâse să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca individul să nu aibă câştig de cauză. Uşor amuzată de o atitudine atât de bărbătească, Dinny simţea totodată un soi de admiraţie faţă de integritatea dureroasă cu care tatăl ei se agăţa de umbre, lăsând să-i scape substanţa. Pentru generaţia tatălui ei, un divorţ însemna încă manifestarea exterioară şi vizibilă a unei dizgraţii lăuntrice şi spirituale. Pentru ea, iubirea era iubire şi, în momentul în care se prefăcea în aversiune, nu mai putea justifica o relaţie sexuală. Într-adevăr, Dinny fusese mai şocată de faptul că Clare îi cedase lui Jerry Corven în apartamentul ei decât de faptul că-l părăsise în Ceylon. Cazurile ce divorţ despre care citise întâmplător prin ziare nu contribuiseră cu nimic s-o convingă că alianţele matrimoniale erau încheiate în ceruri. Dar respecta sentimentele celor crescuţi într-o atmosferă mai riguroasă şi se ferea să sporească tulburarea şi confuzia din mintea părinţilor ei. Adoptă o linie mai practică: Toate se vor termina în curând într-un fel sau celălalt, probabil că mai mult în celălalt. Şi în ziua de azi oamenii acordă foarte puţină atenţie problemelor altora.

— Nu zău! exclamă generalul sardonic. „Noapte petrecută într-o maşină!” Ce titlu perfect! Pe dată fiecare începe să se gândească la felul cum s-ar fi comportat el.

Dinny nu găsi altceva de răspuns decât:

— Or să facă un simpozion pe această temă, dragule, la care va participa ministrul de Interne, decanul catedralei St. Paul şi principesa Elisabeth.

Când o anunţară că Dornford a fost invitat de Paşti la Condaford, se simţi tulburată.

— Sper că n-ai nimic împotrivă, Dinny, dealtfel nici nu ştiam dacă tu vei fi aici sau nu.

— Mamă, nici măcar faţă de tine nu pot aplica expresia „a fi agreabilă”.

— Ei, draga mea, mai devreme sau mai târziu va trebui să te reîntorci pe câmpul de luptă.

Dinny îşi muşcă buzele şi nu răspunse. Era un lucru adevărat, deci cu atât mai neliniştitor. Şi, venind de la fiinţa blândă şi blajină care era mama ei, cuvintele o dureau.

Câmpul de luptă! Viaţa, deci, e ca războiul. Te doboară şi te vira în spital, apoi te scoate de-acolo şi te trimite iar pe front. Tatăl şi mama ei n-ar fi vrut pentru nimic în lume „s-o piardă” şi totuşi, evident, doreau s-o vadă plecând. Şi aceasta cu toate că aveau în faţă eşecul celeilalte fete a lor.

Veni Paştele cu un vânt „potrivit, cu tendinţe de intensificare”. Clare sosi cu trenul, sâmbătă dimineaţa. Dornford după-masa, cu maşina. O salută pe Dinny într-un fel de parcă s-ar fi îndoit dacă era binevenit.

Îşi găsise o casă pe Campden Hill. Ţinuse extrem de mult să cunoască părerea lui Clare asupra casei, şi aceasta îşi petrecuse o după-masă de duminică vizitând-o împreună cu el.

— Colosal de ispititoare, Dinny. Faţada spre sud; garaj pentru maşină şi grajd pentru doi cai; grădină spaţioasă, toate dependinţele obişnuite; încălzire centrală şi, în general, un aspect de casă binecrescută. Intenţionează să se mute în ea spre sfârşitul lunii mai. Are un acoperiş vechi, de ţiglă, aşa că l-am sfătuit să pună jaluzele gri. Zău, e frumoasă şi încăpătoare.

— Sună grozav! Presupun că o să lucrezi acolo în loc de Temple?

— Da. Îşi mută sediul la Pump Court sau Brick Buildings89, nu mai ştiu care. Când stai să te gândeşti, Dinny, de ce nu l-or fi făcut pe Dornford complice la adulter în locul lui Tony? Doar îl văd mult mai des.

Aceasta a fost singura aluzie „la proces”. Urma să fie pus pe rol imediat ce-aveau să se termine câteva cazuri în care nu se introdusese o apărare, aşa încât acum domnea acalmia dinainte de furtună.

Duminică după prânz însă, Dornford se referi la proces:

— Dinny, vei veni la tribunal cât se va judeca divorţul?

— Trebuie.

— Mi-e teamă că o să te scoată din sărite. L-au angajat pe Brough, care ştie să devină exasperant când are de-a face cu o simplă dezminţire, ca în cazul de faţă; pe asta se şi bizuie. Clare trebuie să se străduiască să-şi menţină calmul.

Dinny îşi aminti că Roger „cel mai tânăr” îşi exprimase dorinţa ca să fi fost ea în locul lui Clare.

— Sper că o să-i spui acest lucru.

— O să-mi arunc ochii peste probe şi pe baza lor o s-o supun unui interogatoriu. Dar niciodată nu poţi şti ce linie o să adopte Brough.

— Dumneata o să fii la tribunal?

— Dacă-mi va fi posibil, dar după toate probabilităţile n-am să fiu liber.

— Cât o să dureze?

— Mi-e teamă că mai mult de-o zi. Dinny oftă.

— Bietul tată! Clare are un apărător bun?

— Da, Instone; foarte handicapat de refuzul ei de a vorbi despre Ceylon.

— Ăsta-i un lucru hotărât, ştii doar. Nu va vorbi.

— O apreciez pentru acest lucru, dar mi-e teamă că-i va fi fatal.

— N-are decât! Eu vreau s-o văd eliberată. Cel mai vrednic de milă e Tony Croom.

— De ce?

— Dintre toţi trei el e singurul care iubeşte.

— Înţeleg, răspunse Dornford şi apoi rămase tăcut. Dinny simţi o remuşcare.

— Vrei să ne plimbăm puţin?

— Cu cea mai mare plăcere.

— O s-o luăm prin pădure şi o să-ţi arăt locul unde un Cherrell a omorât un mistreţ şi a cucerit o tânără din familia Campfort, simbolul nostru heraldic. În Shropshire aveţi vreo legendă de familie?

— Da, dar casa nu mai există… a fost vândută ia moartea tatălui meu; în urma lui au rămas şase guri şi nici un ban.

— O! făcu Dinny, e groaznic când familia ţi-e dezrădăcinată.

Dornford zâmbi.

— Un măgar viu e preferabil unui leu mort.

În timp ce se plimbau printre tufişuri, Dornford îi vorbi despre casa lui nouă, sondând-o subtil ca să-i afle gusturile.

Ieşiră la un drumeag ce străbătea o râpă şi ducea la o măgură acoperită de mărăciniş.

— Ăsta-i locul. Pe atunci, fără îndoială, aici era pădure virgină. În copilărie organizam picnicuri în acest loc.

Dornford trase adânc aer în piept.

— Privelişte specific englezească, nimic spectaculos, dar îmbietoare la culme.

— Minunată.

— Ăsta-i cuvântul.

Dornford îşi aşternu pardesiul pe costişă.

— Aşază-te şi să fumăm o ţigară.

Dinny se aşeză.

— Vino şi dumneata pe pardesiu, pământul e destul de umed.

Privindu-l cum stă lângă ea, strângându-şi genunchii în mâini şi trăgând uşor din pipă, Dinny gândi: „Cel mai stăpânit şi mai amabil om pe care l-am cunoscut vreodată, cu excepţia unchiului Adrian”.

— Dacă s-ar ivi acum un mistreţ, ar fi grozav!

— Deputat ucide mistreţ căpătând titlul de cavaler prin prerogativă regală” murmură Dinny, dar nu adăugă: „Cucereşte o doamnă”.

— Vântul aduce o mireasmă de groază. Încă trei săptămâni şi-o să fie peste tot verde. Cea mai frumoasă parte a anului, nici acum nu ştiu care-i, primăvara ori toamnă târzie? Dumitale ce-ţi place mai mult, Dinny?

— Când dau pomii în floare.

— Îhm; şi secerişul. Trebuie să fie magnific aici la vremea secerişului, lanuri atât de întinse!

— Era vremea secerişului când a izbucnit războiul. Cu două zile înainte venisem să facem un picnic, şi am rămas în câmp până s-a ridicat luna. După părerea dumitale, domnule Dornford, în ce măsură s-au războit oamenii într-adevăr pentru Anglia?

— În întregime, pentru un colţişor sau altul al patriei; mulţi au luptat doar pentru străzi, pentru autobuze, pentru mirosul de peşte prăjit! Eu unul am luptat pentru Shrewsbury şi Oxford. Dar ştii, pe mine mă cheamă Eustace.

— O să ţin minte. Ar fi bine să coborâm, altfel întârziem la ceai.

Tot drumul până acasă se luară la întrecere care cunoştea mai bine păsările după cântec, şi numele plantelor.

— Mulţumesc pentru plăcerea pe care mi-ai oferit-o, îi spuse el.

— Mi-a plăcut şi mie.

Într-adevăr, plimbarea avusese un ciudat efect recreativ asupra lui Dinny. Aşa încât putuse sta de vorbă cu el fără să pomenească nimic despre dragoste.

Lunea Paştilor fu ploioasă, Dornford petrecu o oră liniştită repetând cu Clare tot ce-avea să mărturisească la tribunal, apoi făcură împreună o partidă de călărie pe ploaie. Dinny îşi petrecu dimineaţa luând măsuri pentru curăţenia de primăvară şi învelirea mobilelor în huse pe intervalul cât întreaga familie se va afla la Londra. Mama şi tatăl ei aveau să locuiască în Mount Street, iar ea şi Clare urmau să stea la Fleur. După-masă îşi făcu de lucru împreună cu generalul pe la noile cocini de porci, a căror construcţie avansa cu încetineala dorită de un constructor local, preocupat să tragă de timp pentru ca oamenii lui să aibă cât mai mult de lucru. Până după ceai, nu mai avu prilejul să fie singură cu Dornford.

— Ştii, îi spuse el, cred că sora dumitale o să facă faţă onorabil dacă va reuşi să-şi menţină calmul.

— Clare ştie să fie foarte tăioasă.

— Da, şi avocaţilor nu le place deloc să fie bruscaţi de cineva din afară, când se află unii în prezenţa altora; nici judecătorilor nu le place.

— N-or s-o găsească blândă ca o mieluşea.

— Uite ce-i, nu-i sănătos să te pui rău cu instituţiile; au prea multe arme.

— Mă rog, oftă Dinny, chestiunea-i în mâna zeilor.

— O mână din care luneci foarte uşor. Îmi poţi da o fotografie a dumitale, de preferinţă una de pe când erai mică?

— Să văd ce pot găsi, mi-e teamă că n-am decât instantanee; cred însă că există una în care nasul meu n-o ia în sus.

Se îndreptă spre un scrin, scoase cu totul un sertar, şi-l aşeză pe masa de biliard.

— Stocul de instantanee al familiei, alege-ţi!

Unul lângă celălalt, cercetară fotografiile.

— Majoritatea sunt făcute de mine, aşa că eu nu prea apar în ele.

— Acesta-i fratele dumitale?

— Da, şi fotografia asta-i făcută cu puţin înainte de a pleca pe front. Asta-i Clare cu o săptămână înainte de a se fi măritat Asta-s eu, cu părul lung. M-a fotografiat tata când s-a întors acasă în primăvara de după război.

— Când aveai treisprezece ani?

— Aproape paisprezece. Se spune că semăn cu Jeanne D'Arc când auzea vocile divine.

— E minunată. Am s-o măresc.

Dornford studie fotografia în lumină. Silueta era întoarsă pe trei sferturi şi faţa înălţată spre crengile unui pom în floare, întreaga fotografie pulsa de viaţă; lumina soarelui cădea pe flori şi pe părul lui Dinny, lung şi până-n talie.

— Observă ce privire extaziată am, spuse ea; probabil că era o pisică sus în copac.

Dornford vâri fotografia în buzunar şi se întoarse la masă.

— Şi asta? întrebă el. Pot s-o iau şi pe asta?

Era alt instantaneu al lui Dinny, de astă dată ceva mai vârstnică, dar tot cu părul lung. Era fotografiată din faţă, cu mâinile împreunate, cu capul uşor înclinat şi privirile ridicate.

— Nu, îmi pare rău. Nu ştiam că se găseşte aici.

Era copia unei fotografii pe care i-o trimisese lui Wilfrid.

Dornford dădu din cap; şi Dinny îşi dădu seama că, în chip misterios, el înţelesese de ce i-o refuza.

Cuprinsă de remuşcări, îi spuse:

— Ba nu, poţi s-o iei. Acum nu mai are nici o importanţă.

Şi i-o vâri în mina.

Marţi dimineaţa, după ce Dornford şi Clare plecară, Dinny studie o hartă, apoi luă maşina şi porni spre Bablock Hythe. Nu-i făcea plăcere să conducă, dar se simţea mişcată la gândul că Tony Croom fusese văduvit de plăcerea de a o vedea pe Clare la sfârşit de săptămână. Străbătu cele douăzeci şi cinci de mile în mai mult de o oră. La han, o informară că Tony se afla, probabil, la căsuţa lui, astfel încât parcă maşina şi o porni pe jos. Îl găsi pe Tony cu mânecile suflecate, văruind pereţii de lemn ai salonaşului scund. Din prag, îi văzu pipa tremurându-i în gură.

— S-a întâmplat ceva cu Clare? întrebă de cum dădu cu ochii de ea.

— Absolut nimic. Pur şi simplu m-am gândit că mi-ar face plăcere să-ţi văd locuinţa.

— Ce drăguţ din partea ta! M-am înhămat la muncă.

— Văd.

— Lui Clare îi place verzuiul, ou de raţă. Asta-i culoarea cea mai apropiată pe care am putut-o realiza.

— Se asortează de minune cu grinzile.

Tânărul Croom vorbi, cu privirile aţintite în ochii lui Dinny:

— Nu pot să cred c-am s-o aduc vreodată aici, dar nu mă pot opri să mă amăgesc; altminteri mi s-ar goli toată viaţa de conţinut.

Dinny îi puse o mână pe mânecă.

— Să ştii că n-ai să-ţi pierzi slujba. Am stat de vorbă cu Jack Muskham.

— Atât de repede? Eşti o minune. Într-o clipă mă spăl şi mă îmbrac, şi te conduc să-ţi arăt locul.

Dinny aşteptă în pragul luminat de o rază de soare. Cele două căsuţe, unite într-una singură, îşi păstraseră plantele agăţătoare, glicinele şi acoperişul de stuf. Totul avea să fie foarte drăguţ.

— Gata, o anunţă tânărul Croom. Boxele sunt terminate şi padocurile au fost irigate. De fapt, nu ne mai lipsesc decât iepele; dar ele sosesc abia în luna mai. Nu vrem să ne asumăm nici un risc. Oricum, prefer să isprăvesc mai întâi cu procesul ăsta. Vii de la Condaford?

— Da. Clare s-a înapoiat azi-dimineaţă. Ţi-ar fi trimis complimente, dar n-a ştiut că vin aici.

— De ce-ai venit? o întrebă Croom, vorbind pe şleau.

— Din solidaritate cu cei ce suferă.

Îşi vârî braţul pe sub al ei.

— Da. Îmi pare rău. Crezi, adăugă el subit, că a te gândi la suferinţele altora consolează?

— Nu prea.

— Nu. Când ţi se scurge inima după cineva, e ca durerile de dinţi sau de urechi. Nu poţi scăpa de ele.

Dinny îl aprobă.

— Şi mai e şi primăvara asta, adăugă tânărul Croom râzând. Diferenţa dintre „a ţine la cineva” şi „a iubi”! Mă cuprinde disperarea, Dinny. Nu văd cum Clare s-ar putea schimba vreodată. Dacă ar fi fost să mă iubească, m-ar fi iubit de mult. Şi dacă nu mă iubeşte, nu pot să rămân aici. Va trebui să plec în Kenya sau cine ştie unde.

Privindu-i ochii, care aşteptau cu candoare răspunsul ei Dinny simţi c-o părăseşte stăpânirea de sine. E drept, era sora ei; dar ce ştia despre dânsa, când e vorba de a scormoni adâncuri?

— Nu poţi şti niciodată. Eu în locul tău n-aş renunţa.

Tony Croom îi strânse braţul.

— Îmi pare rău că te pisez cu ideea mea fixă. Dar când zi şi noapte tânjeşti…

— Ştiu cum e.

— Trebuie să cumpăr o capră sau două. Cailor nu le plac măgarii; şi de obicei se sperie de capre; dar vreau să fac din padocurile astea un loc de tihnă. Am luat şi două pisici pentru boxe. Ce părere ai?

— Eu nu mă pricep decât la câini, şi, în teorie, la porci.

— Hai să luăm masa la han. Au un jambon destul de bun…

Nu-i mai vorbi de Clare; şi după ce se înfruptară împreună din jambonul destul de bun, o aşeză pe Dinny în maşina ei şi o conduse primele cinci mile din drumul spre casă, asigurând-o că doreşte să facă o plimbare.

— Nu pot să-ţi spun cât apreciez faptul c-ai venit, îi murmură, strivindu-i mina; a fost un gest mai mult decât elegant. Transmite-i lui Clare toată dragostea mea.

Şi se îndepărtă, fluturându-şi mâna, până când coti pe-o cărăruie ce tăia câmpul.

Dinny fu distrată tot restul drumului. Ziua, deşi încă ploioasă, era străpunsă de licăriri de soare ce alternau cu rafale de grindină. După ce parcă maşina, îl luă pe prepelicarul Foch şi se duse să inspecteze cocinile. Îl găsi acolo şi pe taică-su, cumpănind asupra construcţiei, ca un general-locotenent ce era, foarte precis, inventiv, excentric. Îndoindu-se că acele cocini vor conţine vreodată porci, Dinny îşi strecură braţul pe sub al lui.

— Cum merge bătălia de la Porcopolis?

— Unul dintre zidari a căzut ieri, iar tâmplarul s-a tăiat la deget. Am stat de vorbă cu bătrânul Bellows, dar, fir-ar să fie, nu poţi să-l condamni că vrea să dea de lucru oamenilor lui cât mai mult timp. Nu pot decât să simpatizez un individ care-şi sprijină lucrătorii. Zice că la sfârşitul lunii viitoare o să fie gata, dar nu cred.

— Nu, întări Dinny, a mai zis-o de două ori.

— Unde ai fost?

— Să-l văd pe Tony Croom.

— A mai survenit ceva?

— Nu. Am ţinut doar să-i spun că am discutat cu domnul, Muskham şi că n-o să-şi piardă slujba.

— Mă bucur. Are curaj băiatul ăsta. Păcat că nu intră la armată.

— Mi-e foarte milă de el, tată; e cu-adevărat îndrăgostit.

— Suferinţă banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reuşit să echilibreze bugetul? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezeşti cu o criză europeană la micul dejun.

— Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franţuzeşti, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sunt mult mai puţin excitante. Nu reuşeam să mă înfierbânt când le citeam.

— Ziarele şi radioul; afli tot înainte să se întâmple; şi titlurile de două ori mai mari decât evenimentele în sine. Ai zice, judecând după discursurile liderilor, că lumea n-a mai fost niciodată până acum într-un impas. Lumea e în impas de când e lumea, numai că altă dată oamenii nu făceau atâta tărăboi.

— Dar fără tărăboi ar fi reuşit să echilibreze bugetul, dragule?

— Nu; asta-i maniera în care se rezolvă azi problemele. Dar nu-i o manieră englezească.

— Ştim noi ce-i englezesc şi ce nu, tăticule?

Generalul îşi încreţi faţa bătută de vreme, şi un zâmbet i se răspândi printre zbârcituri. Arătă către cocini:

— Astea-s englezeşti. Construite până la urmă, dar nu mai devreme decât e nevoie.

— Şi maniera asta-ţi place?

— Nu; dar modul isteric de a o remedia îmi place şi mai puţin. Ai crede că niciodată până acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea datora bani în întreaga Europă, Stuarţii au fost întotdeauna faliţi. Şi după domnia lui Napoleon au urmat pentru noi câţiva ani faţă de care ăştia de acum nu înseamnă nimic, şi totuşi nu ţi se servea criză economică în fiecare zi la micul dejun.

— A nu şti înseamnă a trăi fericit.

— Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie şi de bluf de care avem parte acum.

— Ai vrea să suprimi „glasul trâmbiţei Paradisului”?

— Radioul? „Vechea rânduire se schimbă cedând locul celei noi. Iar Domnul se face simţit pe multe căi, că nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte de o predică a bătrânului Butler la Harrow, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sunt îngust la minte, Dinny, cel puţin aşa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbeşte prea mult despre anumite lucruri. Se vorbeşte atâta, încât nu le mai poţi simţi.

— Eu cred în epocă pe care-o trăim, tăticule. A lepădat veşmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din The Times. Toate miros a dogmatism şi a rufărie de flanelă.

— În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.

— Dumneata ştii mai bine, dragule.

— De fapt, Dinny, eu cred că generaţia mea a fost generaţia cu adevărat revoluţionară. Ai văzut piesa aceea despre Browning? Ei uite, aşa era; dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst. Gândeam ceea ce ne plăcea să gândim şi acţionam după cum gândeam, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gândi şi când e vorba de a acţiona, fac în bună parte ceea ce făceam şi noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acţiune. De fapt, diferenţa esenţială dintre epoca de azi şi cea de acum cincizeci de ani rezidă din libertatea de exprimare; exprimarea e acum atât de liberă, încât secătuieşte lucrurile de sevă.

— E o cugetare profundă, tăticule.

— Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.

— Deci, Sir, nu consideraţi că războiul a avut o prea mare influenţă? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.

— Războiul? Influenţa lui s-a spulberat de mult. Pe lângă asta, oamenii din generaţia mea erau prea înrădăcinaţi. Generaţia următoare a fost smulsă din rădăcini şi măturată…

— Nu şi femeile.

— Nu, s-au dezmăţat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generaţia ta, războiul înseamnă doar o noţiune.

— Mă rog, îţi mulţumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se porneşte măzărichea. Vino, Foch!

Generalul îşi ridică gulerul pardesiului şi traversă spre tâmplarul care se tăiase la deget. Dinny îl văzu examinându-i bandajul. Îl văzu pe tâmplar zâmbind, apoi pe taică-su bătându-l pe umăr.

„Ostaşii trebuie să fi ţinut la el, îşi zise Dinny. O fi el cam milităros, dar e cumsecade.”